Ucraina: Povestea unei supraviețuitoare (DW)

Lubov a supraviețuit Holodomorului și celui de-al Doilea Război Mondial. Femeia povestește despre perioada foametei din 1932-33 și războiul din `44, pentru Deutsche Welle. Între timp, împletește plase de camuflaj pentru soldații ucraineni.

Stă pe canapea și împletește cu iuțeală. Vederea și auzul au lăsat-o, dar este plină de energie. Face plase de camuflaj pentru militarii ucraineni. Lubov Yaroș are 102 ani și locuiește în satul Hodorkiv. S-a născut în 1920 într-o familie ce, pe atunci, trecea drept înstărită, fiindcă în gospodărie avea găini, purcei, vaci și cai. Dar, când a venit colectivizarea, comuniștii le-au confiscat tot. Animalele lor au ajuns la colhoz.   

Când a început Holodomorul (Foametea ucraineană din 1932-1933), Lubov avea 13 ani. Foametea cauzată în mare parte de politica agricolă a regimului socialist și a lui Stalin urmărea să-i constrângă pe țăranii ucraineni să intre în colhozuri si, în același timp, să distrugă mișcarea de rezistență națională. În 1931 fuseseră deja deportați în Siberia zeci de mii de intelectuali, între care cei mai importanți poeți, scriitori și artiști. O reală dezbatere privind persecuțiile și Holodomorul a fost posibilă în Ucraina abia după destrămarea Uniunii Sovietice, la începutul anilor 90.  

În 2006, Parlamentul ucrainean a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un genocid. Pe 30 noiembrie, Bundestag-ul german a recunoscut Holodomorul ca genocid al poporului ucrainean. Conform istoricilor din Ucraina, foametea din anii `30 a făcut aproape patru milioane de victime. 

„N-aveam nimic de mâncare” 

„Pâinea veche nu ajungea, iar altă pâine nu era. Cine avea cartofi îi curăța așa încât pe coajă să rămână mugurii. Apoi coaja era plantată. Așa încercam noi să cultivăm cartofi“, își amintește cu tristețe Lubov. „N-aveam nimic de mâncare”.

Pentru a supraviețui, oamenii măcinau flori de tei și urzici și făceau turte din ele. Ceaiul era făcut din napi. „Făceam o zeamă lungă din grâu măcinat, sorbeam puțin din ea, ca să nu murim de foame, și apoi ne întindeam la loc“, spune femeia. Lipsa alimentației i-a cauzat probleme de sănătate: „Aveam răni urâte și dureroase pe mâini și pe picioare. Nu puteam să merg. Tatăl meu mă ducea afară”. Noaptea avea halucinații. Părinții n-au crezut că o să supraviețuiască.  

„Mulți copii au flămânzit”

Mulți copii au flămânzit atunci, adaugă Lubov. „Mureau copiii. Bărbații, care mai aveau ceva putere, au mers din casă în casă, i-au adunat, i-au pus într-o căruță. Au săpat o groapă mare. Erau zece sau chiar mai mulți copii. Așa au fost toți îngropați acolo”.

Lubov Yaroș a crescut alături de cei cinci frați ai ei. Fratele mai mare, Mihail, a fost prins de o patrulă și bătut. A murit în urma loviturilor. Se dusese în satul alăturat ca să caute napi. Sora mai mică, Olja, a murit de foame. Tatăl femeii, ajunsă acum la vâsta de 102 ani, a trebuit să-și îngroape singur copiii. „Cimitirul era aproape. Tata l-a dus pe fratele meu acolo și l-a îngropat”, își amintește ea plângând. Atât fratele ei, cât și sora mai mică, în vârstă de 4 ani, au fost așezați direct în groapă. Fără sicriu, fără îmbrăcăminte pe ei. „Mama a mai găsit un ștergar în care am înfășurat-o pe Olja”.

Femeia mai spune că și animalele de la colhoz au murit pe capete atunci, fiindcă nimeni nu le scotea la pășune și nu le îngrijea, dar oamenilor nu li s-a permis să ia carnea. Comuniștii ar fi otrăvit-o, susține Lubov: „Erau sticluțe cu criolină. Au tăiat vacile și au turnat soluția peste ele”. Decenii întregi, de teama pușcăriei, oamenii s-au temut să vorbească despre toate acestea, adaugă ea.   

Holodomor, Al Doilea Război Mondial și actualul război 

Lubov a supraviețuit Holodomorului și celui de-al Doilea Război Mondial. Naziștii ar fi încercat de două ori să o aducă la muncă forțată în Germania, dar de fiecare dată a reușit să fugă. „M-au luat în Germania, dar am fugit. Când au vrut din nou să mă ia, am luat un cuțit, m-am tăiat pe mâini și pe piept și am pus sare. Mi-am provocat răni”, povestește Lubov.   

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, era tânără. A lucrat la colhoz, la o fabrică de cherestea, ba chiar a învățat cum să folosească tractorul pe câmp, fiindcă bărbații erau chemați la arme. Acum, la 102 ani, Lubov trăiește din nou războiul. „Ăsta e cel mai rău. Dumnezeu să ne apere! Nimeni nu-și dorește așa un război”.

„Trei dintre nepoții mei sunt pe front”

Trei nepoți sunt pe front, spune Lubov Yaroș. Toți trei s-au înrolat voluntar. Între timp, bunica împletește plase de camuflaj. Împreună cu fiica ei, deja au trimis nouă bucăți forțelor ucrainene. „Sub ele ar trebui să se ascundă ca să nu fie nimeriți”, spune femeia.  

La 102 ani ascultă zilnic știrile și speră că toți soldații se vor întoarce nevătămați acasă. Și mai speră să prindă ziua în care Ucraina va învinge. „Am trecut prin atâtea. Foamete și frig. Și tot trebuie să suferim. Încă mai așteptăm să învingem. Vreau să trăiesc și eu victoria asta”.