Războiul, prin ochii de fotograf ai unui tânăr născut în R. Moldova, „adoptat” de Danemarca: „Pădurea și copacii pot fi distruși, dar rădăcinile o să rămână”

Orașe și sate devastate, clădiri complet spulberate, urme ale violenței de acolo, miros înțepător de ars, civili cu privirea pierdută, dar și mici muguri de speranță – sunt imagini ce vor rămâne mereu gravate în obiectivul sensibil al sufletului lui Alex Beneș, un tânăr originar din R. Moldova stabilit de peste un deceniu în Danemarca, după ce a vizitat și fotografiat orașele ucrainești Bucea și Irpin pe timp de război. 

Alex are 27 de ani. Acum 13 ani, când tatăl său a primit o ofertă de muncă de la Organizația Mondială a Sănătății, toată familia Beneș s-a mutat cu traiul în Copenhaga, Danemarca.  

Tânărul mărturisește că fotografia și filmarea fac parte din el de aproape două decenii. 

„De-a lungul timpului, am fost interesat de fotografie și artă. Am făcut teatru, actorie, design, stage design. Fotografia și filmarea fac parte din mine de aproape două decenii și asta pe lângă celelalte lucruri, activități pe care le făceam”, povestește Alex. 

Și asta nu e tot – Alex scrie versuri în limba română despre neam, despre bunici și despre patriotism, iar în curând, poeziile lui vor fi culese într-o carte. De asemenea, când are ocazia, Alex îi ajută pe alții să descopere arta fotografică și chiar vrea să lanseze și un podcast în acest sens. Și pe toate acestea le reușește în timpul său liber, căci munca sa de bază este managementul în IT. Altfel spus, Alex răspunde de activitatea unei echipe de ingineri IT. 

„Lucrez cu un produs de editare a imaginilor, sunt liderul unei echipe de ingineri care construiau acest produs. Lucrul meu constă în prioritizarea lucrurilor ce trebuiau făcute – ce și când trebuie de făcut, studiu de piață pentru ca să înțeleg care e competiția și cum să aduc valoare produsului tău. Ești ca un mediator, un jucător cu mai multe pălării. Acum, munca și arta se combină frumos, ca un Yin și Yang. Adică, mă bucur că în același timp pot fi și artist, și în același timp, muncind, nu mor de foame. Pentru că e un lucru știut – arta nu tot timpul generează destule beneficii financiare”, spune Alex. 

„Iubirea sau casa mea este acolo unde sunt colțunașii cu brânză”

Deși își dorește s-o facă mai des, Alex reușește să vină în R. Moldova „măcar o dată pe an”, pentru că îi lipsește viața de aici. 

„Cel mai mult, din R. Moldova îmi lipsește atitudinea și căldura oamenilor, mai ales pentru că am trăit foarte mult în cultura daneză, unde nu vorbești cu străinii, nu interacționezi cu străinii. Deci, într-un fel, aici, prietenii sunt cei pe care tu îi știi de când ești copil. Cei noi, pe care-i întâlnești ca fiind maturi, sunt oameni pe care tu îi știi, dar nu sunt prietenii tăi apropiați. Și există și glume cum ar fi că dacă ai fost invitat la un danez acasă, asta este un miracol, deci, ai trecut o barieră extraordinară. Dacă ai ajuns la nunta acestei persoane, atunci ești un om extraordinar. Doar că danezul te invită doar pe tine la nuntă, nu și partenerul sau partenera ta, pentru că el te cunoaște doar pe tine”, povestește Alex zâmbind. 

Și parcă și modul de abordare în limba română „îi este mai aproape de suflet”. 

„Pot să spun chiar din ultima mea venire în Moldova – fiind în centrul capitalei, s-a apropiat o bătrânică de mine și a început să-mi vorbească, atât de cald, atât de uman. Și e interesant că discuția aceea până acum o țin minte și am învățat atât de multe lucruri de la bătrânica aia pe care am întâlnit-o la întâmplare. Pentru că mi-a spus mult despre povestea ei de viață. Iată, în Danemarca nu ai parte de așa ceva”, spune tânărul cu regret. 

Danemarca nu-i oferă și „această delicioasă varietate culinară”. 

„Și desigur că îmi lipsește mâncarea. Mâncarea și vremea care e mai bună decât aici. Dintotdeauna, colțunașii cu brânză au fost favoriții mei. Odată, niște prieteni mi-au făcut cadou un tricou pe care scria că «Love is, sau home is, where colțunașii cu brânză are» (Iubirea sau casa mea este acolo unde sunt colțunașii cu brânză, n.r.). 

„Și vara, când vin, neapărat trec pe la un restaurant tradițional și îmi comand  o porție dublă de colțunași cu brânză și cu un pahar cu cvas, e gustarea perfectă. Și, bineînțeles, plăcintele, căci e o mâncare atât de diversă. Și o mai găsești la turci, o găsești la germani, ceva aproximativ, dar nu e aceeași aromă, nu e aceeași savoare, dar măcar gâdilă un pic amintirile, să zic așa”, mărturisește Alex. 

Și pentru că „danezii sunt mai reci și distanți”, cercul de prieteni al lui Alex este constituit din imigranți. 

„Am mulți prieteni imigranți care au ajuns în Danemarca și e o legătură mai strânsă între ei, căci putem vorbi împreună în limba engleză. De-a cursul timpului, fiind într-o școală internațională aici – luând în calcul moldovenii care au învățat aici, am oameni cunoscuți pe tot Pământul. Dacă mă duc în America –  am pe cineva, dacă mă duc în Spania – am pe cineva. Oriunde nu m-aș duce, peste tot am niște oameni pe care pot să-i vizitez. Și cred că acesta e unul dintre unicele beneficii de a veni dintr-o cultură imigrantă. Iar acum, cu războiul, a venit și un flux mare de refugiați și se schimbă dinamica populației”, povestește tânărul. 

„Și noi, ca soldați, nu prea știm ce se întâmplă acasă”

Vorbind despre război, Alex mărturisește că acesta l-a marcat din prima zi. 

„De la începutul războiului am fost foarte recunoscător Ucrainei pentru faptul că au fost și sunt ca un scut pentru noi, pentru R. Moldova. Țin minte, primele seri când a început, vorbeam cu cei mai apropiați prieteni ce facem. Deci, vorbeam să mergem înapoi acasă (în R. Moldova), să ne luăm toate catrafusele și plecăm. Și era vorba că poate ne întâlnim acolo, căci  dacă se întâmplă ceva, adică, să ne vedem ca pentru ultima dată. Deci, acestea sunt idei pe care nu te-ai gândit vreodată că trebuie să le ai. Și tot timpul simțeam că trebuie să încercăm să recompensăm sacrificiul ucrainenilor și să-i ajutăm. Cum putem noi. Sau prin donații, sau prin ajutor social, sau cum au ajutat mulți, mulți moldoveni toți refugiații care au ajuns în R. Moldova. Asta este extraordinar”, povestește Alex. 

Gândul că trebuie cumva să recompenseze sacrificiul ucrainenilor, dar și faptul că prietena lui este din Ucraina, i-au întărit tot mai mult convingerea că trebuie să meargă în Ucraina, „să vadă cu ochii săi și să transmită mai departe”. 

„Prietena mea e originară din Zaporojie, dar s-a mutat în Kiev câțiva ani în urmă. Și a venit vorba să mergem în Ucraina, să vizităm familia și niște prieteni. În septembrie s-a întâmplat aceasta. Am ajuns acolo cu trenul în seara de 20 septembrie”, își amintește tânărul. 

Ajuns în Kiev, a trăit pe propria piele ce înseamnă să te afli în mijlocul unui raid aerian. 

„În seara de 21, când credeam că o să dorm în sfârșit, a fost un raid aerian foarte mare în Kiev. Și să trăiești în mijlocul acestuia e foarte diferit decât să auzi despre asta din mass-media. Ai trăit o noutate, te-ai culcat înapoi după câteva ore de traumă și apoi te trezești și citești noutățile. Și noutățile nu-ți mai par noutăți, pentru că noutățile-s vechi, mie îmi trebuie ceva nou. Și e o senzație pe care nu am mai avut-o, nu am mai trăit-o la așa magnitudine. Peste tot se difuzează știrea despre raidul aerian, respectiv,  părinții sunt îngrijorați, te trezești și le spui că totul e ok. Și trebuia să fac acest update tot timpul, că totul e în ordine. Și abia atunci poate am început să înțeleg cât de importante sunt mesajele pe care prietena mea le primește de la rude și prieteni – «A fost strașnic, dar încă suntem vii»”. 

Deși își cunoștea misiunea – a împărtăși ceea ce vede cu restul lumii, pentru ca prin  munca lui să deschidă ochii oamenilor, convingerea i-a fost întărită și după o discuție cu un soldat. 

„Un soldat care a venit de pe front mi-a zis despre faptul că au prea multă presă pe front, dar practic nimic în spatele frontului. «Și noi, ca soldați, nu prea știm ce se întâmplă acasă»”, îi spuse acesta. 

„Foarte multă informație vine din punctul de focar, de unde se împușcă cel mai mult, dar noi vrem să-i vedem pe cei de acasă, cei care au mai rămas”, mai spunea soldatul. 

„Și mi-am zis să încerc să redăm istoria oamenilor care acum trebuie să trăiască cu niște răni imense în suflet. Și chiar dacă vezi oameni pe stradă cu toiag sau cu picioare artificiale, asta e nimic în comparație cu rănile extraordinare pe care le duc în suflet. Și voiam să redau asta prin imaginile pe care le-am făcut”, susține Alex. 

„Înțelegi că nimeni nu a scăpat”

Alex povestește că în Kiev aerul nu e la fel de „greoi” ca în regiunile cele mai afectate.  

„În Kiev, vezi căldura asta în oameni, vezi amabilitatea, adică vezi oamenii cum încearcă să fie pozitivi, să vadă lucrurile bune ale vieții. Cred că li s-a mai tămăduit un pic rana, dar când am fost în Bucea și în Irpin, până și aerul se simte diferit. Se respiră mult altfel. Se simte în aer o greutate, pur și simplu. Am ajuns, era o zi foarte frumoasă, cu soare, cald. Și am parcat mașina, am mers la un supermarket să luăm o cafea. Și primul lucru care m-a surprins era că mă uit spre stânga mea și este un pilon de beton, și e plin de găuri de la gloanțe. Și înțelegi că în momentul acela tu stai în locul unde poate cineva a fost omorât și tu acum ești privilegiat să fii în locul acela și situația să fie sub control”, spune Alex. 

„Și partea cea mai interesantă este faptul că oamenii încearcă să astupe toate rănile și toate semnele de distrugere. Tot ce a fost distrus se reconstruiește. Am văzut clădiri care au fost arse și ciuruite de gloanțe și de bucăți de metal și acum sunt acoperite cu un fel de plasă ca să dea o fațadă acceptabilă pe din afară, ca să nu ai prima impresie că uite, casa ta e distrusă. Și oamenii recurg la asta pentru a astupa marile distrugeri”, consideră tânărul. 

Priveliștea din Bucea l-a afectat cel mai mult. 

„Când am fost pe strada unde a fost videoul acela din Bucea, cu toate corpurile moarte pe stradă…, în momentul acela când vezi fiecare poartă și fiecare zid, fiecare gard ciuruit de gloanțe și de bucăți de metal de  la explozii, înțelegi că nimeni nu a scăpat sau chiar dacă ai scăpat viu, dacă corpul lui nu a fost rănit, sufletul lui sigur a fost rănit. Și se simte asta. Deci, cum vezi oamenii că merg pe stradă cu capul plecat, în spațiul lor și nu ridică privirea, iar pe mână are un bandaj gigantic. Și nu vreau să știu, adică, și el nu dorea să discute și nu pot să-mi imaginez prin ce a trecut omul acesta, ce a pierdut el. Lucrurile astea sunt destul de șocante”, accentuează Alex. 

„Am avut posibilitatea să intrăm chiar într-o clădire. Și tot ce a rămas din toate apartamentele acelea e doar ușa din față. În unele locuri nici ușa nu mai există. Restul este doar pietre arse. Adică, nu a rămas nimic. Am găsit doar un ceainic stricat. În rest – uși distruse și urme de violență. Și e totul ars. Mirosul acela încă se simte, mirosul acela de ars. Și simți greutatea oamenilor care au trăit aici și pe cine au pierdut”, povestește Alex. 

Desen animat cu explozibil 

Totuși, nimic nu arată mai înfiorător decât un desen animat, un desen animat de război. 

„Încă un moment care m-a oripilat a fost că pe un ecran se derula un desen animat destinat copiilor începând cu vârsta de un an. Și apare un ursuleț care se afla pe un teren de joacă și spunea:  «Bine ai venit la terenul de joacă. Uite, ai venit cu jucăria ta, dar pe terenul  de joacă tu poți găsi și altă jucărie»”.  Și arată un desen al unui cerc metalic cu un buton, adică un explozibil. Și continuă: «Nu este voie să te joci cu alte jucării decât cele pe care le-ai adus tu. Dacă tu găsești alte jucării care nu sunt ale tale, du-te la părinții tăi și spune-le imediat că ai găsit acest lucru.» 

Și în momentul acesta, tu înțelegi că a existat o echipă de oameni care s-au gândit că și pe terenul de joacă copiii pot fi în pericol și trebuie instruiți cum să se ferească de astfel de dezastre. Tare greu a asimilat creierul meu această informație”, recunoaște Alex. 

O altă constatare este faptul că acest război le-a amplificat ucrainenilor unitatea de neam, dragostea față de țară și credința în victorie. 

„Când au venit rușii în Bucea și Irpin, ucrainenii și-au ascuns drapelurile în borcane, în cutii și le-au săpat în pământ și au lăsat instrucțiuni, ca un fel de hartă pentru pirați, pentru ceilalți membri ai familiei. Ceva de genul «Toate acestea sunt la cinci metri depărtare de copacul acela, în mijloc la copacul celălalt». Pentru că oricum, pădurea și copacii pot fi distruși, dar rădăcinile o să rămână”, punctează, parcă profetic, Alex. 

„Și când vezi drapelul ucrainesc în zonele unde au fost ocupanții și acum sunt eliberate, înțelegi că drapelele au fost în țărână. E un fel de renaștere a drapelului. Și este impresionant. În acel moment, te gândești cât de multă bucurie trebuie să aibă omul acesta că are libertatea să-și pună drapelul în geam, așa cum e el – rupt, ros, murdar de sânge, dar cât de important e acest moment pentru ei”, relatează tânărul. 

Ajuns acolo, Alex „a înțeles cât de privilegiată e cealaltă lume, dincolo de Ucraina”. 

„Am descoperit că avem un privilegiu, toți care trăim mai în vest decât granița cu Ucraina. Și anume –  faptul că dacă vrei să mergi la o plimbare în pădure sau într-un parc, poți să o faci. Și nu trebuie să te temi, și nu trebuie să cauți aprobare sau să afli dacă a fost verificat de mine. Eram aproape de o pădure și am văzut un cadru foarte frumos, cu lumină caldă printre copaci. Și am zis să merg câțiva pași mai încolo ca să prind un cadru și mai bun. Și prietena mea a strigat «Nu!». Și eu nu înțelesesem ce s-a întâmplat. «Stai, terenul acesta nu a fost înscris ca deminat și nu se știe dacă nu sunt explozive în iarbă.»” 

Și în momentul acela te gândești cât de privilegiat ești tu că poți să mergi în pădure, poți merge în parc, poți lua un băț, o floare din iarbă”, remarcă tânărul. 

Și dacă ar descrie starea de spirit a ucrainenilor, ar fi „frică continuă, dar și dorința arzătoare de a trăi ziua de azi”. 

„Este frică și în timpul zilei, dar odată cu întunericul, se lasă și o spaimă mai mare peste oameni, căci știi ce se întâmplă noaptea – vin rachetele. Și toate atacurile care se întâmplă în timpul nopții sunt pentru a-i ataca psihologic pe oameni. Căci multe dintre atacuri nu distrug o bază militară, dar distrug visurile oamenilor. Ei încearcă să distrugă sufletul ucrainean. Iar faptul că ei țin capul sus, faptul că ei continuă să meargă mai departe, arată câtă putere au ei în suflet”, adaugă tânărul. 

„Eu o să-mi trăiesc în fiecare zi viața, pentru că nu se știe dacă…”

Alex reconstituie noaptea atacului trăit la Kiev. 

„Sistemul de apărare antiaeriană este foarte gălăgios, pentru că rachetele, când zboară și explodează, creează un zgomot imens. Și sunetul acesta, pe un minut te gândești că-s artificii și apoi îți aduci aminte unde te afli și creierul imediat intră în sistem de alertă, îți pui hainele pe tine și te gândești unde să fugi, dar nu mai poți să fugi, pentru că nu mai ai unde. Pentru că buncărul e la 10 minute de locul unde te afli și  te ascunzi în baie și aștepți. Și aștepți o oră, și aștepți și două ore. Și aștepți, și auzi, pur și simplu, exploziile astea încontinuu. Și apoi se oprește și apoi zici –  hai să vedem ce au stricat de această dată.  Și apoi vine ora 6 dimineața când se ridică restricția, când poți să te deplasezi pe afară  și vezi cum un om a ieșit în adidași să facă sport. Altă persoană, în sacou cu cravată, merge la lucru, și-a luat mașina și a plecat. Deci, acum 15 minute în urmă s-a ridicat restricția și deja lumea trăiește mai departe. Sau când am fost la un bar și  am vorbit cu barmanul și mi-a spus: «Uite, eu sunt înregistrat și dacă o să fie nevoie, o să merg la front. Până în momentul acela, eu o să-mi trăiesc în fiecare zi viața, pentru că nu se știe dacă… ».  Și nu a vrut să termine propoziția, pentru că era de înțeles – dacă mâine nu mai vine. Pentru că nu se știe. Și cam toți oamenii trăiesc cu chestia asta în suflet. Deci, noi trăim azi cât putem și facem ce putem,  pentru că nu se știe ce o să fie mâine – «Bine, o să-mi plătesc taxele, pentru că trebuie să-mi plătesc taxele, o să merg la muncă, o să-i cumpăr copilului meu înghețată, pentru că cine știe ce-o să se întâmple mâine». Și asta mi-a părut foarte interesant, să văd mai ales faptul cum părinții încearcă să păstreze inocența copiilor lor, lucrul acesta m-a afectat cel mai mult. Faptul că vezi o mamă cum se joacă cu bulele  de săpun cu fiica ei care are vreo trei anișori. Felul cum adolescenții de 15-16 ani pleacă cu mingea de fotbal lângă o clădire distrusă. Deci, este prezentă discuția – «Mamă, pot să merg la fotbal să mă joc cu prietenii mei?». Și mă pun în situația asta și aș zice la fel, pentru că se schimbă prioritățile”, relatează Alex. 

Inspirat de realitățile din Ucraina, întors în Danemarca, Alex a mai adăugat câteva versuri la poeziile sale.

Libertate

Muști din pelin roșiatic,

Care în amărăciunea lui

Îți spune povești despre libertate, 

Dar e greu să înghiți

Ce-ți sugrumă gâtlejul, 

Așa că te zvârcolești,

Într-o încercare dementă

De a scuipa pelinul pe țărână de pușcă.

Dar țărâna se face glod

Când sânge stacojiu se varsă

Ca pruncii tăi să guste tricolorul.