„Încă o săptămână de o astfel de cruzime și ar fi înnebunit”: Soția unui luptător din Detașamentul Azov

Au fost șapte cercuri ale iadului, iad infernal, bombardamente din cer, de pe mare și de pe pământ, oameni arși până la os, 70 de morți după un singur atac aerian, un confrate a sângerat până a murit în brațele camaradului său, fiindu-i smulse picioarele în timpul unei explozii. Așa soțul Nataliei Zaritskaia, Bogdan, luptător din Detașamentul Azov, i-a descris ororile din ultimele săptămâni de la Azovstal. Ultimile vești de la el Natalia le-a avut acum mai bine de opt zile.

hromadske a vorbit cu Natalia despre captivitatea soțului ei, despre informațiile pe care rudele le au despre condițiile de detenție a luptătorilor care au părăsit Azovstal, precum și despre speranța de a-și vedea bărbații acasă.

În continuare relatările Nataliei Zaritskaya, soția luptătorului din Detașamentul Azov

Din treizeci și doi de luptători, douăzeci și patru au murit

Ultima dată soțul meu a luat legătura cu mine pe 17 mai. În acel moment eram în biroul Ambasadorului Ucrainei în Turcia. S-a întâmplat neașteptat, deoarece de zece zile nu am mai comunicat. Pe 17 mai soțul meu mi-a scris (ceea ce nu este deloc tipic pentru el, la oficiul poștal) două scrisori. El a scris că va executa ordinul, că există o comandă: pentru a-și salva viața, trebuie să se predea.

El a descris lucruri teribile, a scris că băieții pe care îi cunoșteam, cu care slujise în pluton, cu care locuia într-o cameră, inclusiv comandantul, muriseră. El a scris că din treizeci și doi de luptători, douăzeci și patru au murit. Toți din același pluton.

Dintre cei opt supraviețuitori, șapte au diferite răni. Soțul m-a rugat să găsesc rudele a doi camarazi. Cu unul totul este bine, este în viață și am reușit s-o găsesc pe mama lui. Luptătorul avea o rană ușoară de schijă la picioare. Iar altuia i-au fost rupte picioarele. Doi luptători au rămas fără prioare, unul a sângerat până a murit în brațele soțului meu. A fost groaznic să citesc despre asta.

„Nu plâng, nu am isterie, dar picioarele-mi cedează la vederea soțului meu”

Soțul mi-a scris că încă o săptămână de o astfel de cruzime și va înnebuni. Dar, în principiu, își păstrează conștiința clară, m-a anunțat că totul este în regulă cu el, că mâinile și picioarele îi sunt intacte. Ei bine, așa ne scriem, scurt: „Totul este în regulă, sunt viu și bine”. Aceasta înseamnă că mâinile și picioarele sunt la locul lor, iar ceea ce se întâmplă în continuare nu știu.

A slăbit cu 20 de kilograme, mi-a scris despre asta la mijlocul lunii aprilie. Și mi-a trimis ultima fotografie, se pare, pe 7 mai. E galben și slăbit. Acele fotografii care au fost la mijlocul lunii februarie, în primele zile ale războiului și acele fotografii care sunt acum, începutul lunii mai și mijlocul lunii aprilie… Nu, nu plâng, nu am isterie, dar picioarele-mi cedează la vederea soțului.

El mi-a scris că, în decurs de o săptămână, 70 de persoane au fost ucise într-un atac aerian, cu 17 dintre ei a slujit în același pluton. Mi-a scris că a fost un fel de napalm care i-a ars până la os, le-au rămas doar oasele. A fost martor ocular la asta. El a scris că situația nu mai este critică, ci super critică, că acesta este iadul, cele șapte cercuri ale iadului.

„Natașa, chiar m-aș fi împușcat”

Soțul a spus că suprastructurile de deasupra uzinei au fost distruse, iar bombele cad acum direct în buncăre. Obișnuia să-mi spună: „Natașa, chiar m-aș fi împușca dacă ni s-ar fi dat un astfel de ordin, ar fi o decizie ușoară, cea mai ușoară. Singurul lucru care ne-a reținut pe mine și pe camarazii mei de la acest pas a fost că statul nu ne va plăti, familiile nu vor primi despăgubiri”. Ei sunt foarte îngrijorați pentru noi, pentru cum ne vom descurca.

Mi-a scris c-a fost groaznic. Și perspectiva de a rămâne fără picioare, de a sângera fără medicamente și de a aștepta moartea atunci când ocupantul îți bate la ușă cu o mitralieră este… Ei bine, vă imaginați și singuri.

Mi-a mai scris că, acum o zi, a fost pur și simplu infernal, și cu o săptămână înainte la fel: bombardamente constante, raiduri aeriene, asalt de infanterie, bombardamente de la sol, din cer, de pe mare, artilerie navală. Cel mai rău a fost atunci când invadatorii au reușit să captureze așa-numitul munte de zgură de pe teritoriul uzinei – de pe el era comod de a dirija focul și a efectua tragerile. Din acel moment, a început ceva chiar mai rău decât iadul.

Rucsacul cu cărți pentru calmare

Mi-a scris că va distruge telefonul, toate accesoriile. A scris că i s-a permis să ia un rucsac mic cu lucruri. Soțul meu are simțul umorului: a spus că are două rucsacuri cu el – unul de urgențe și unul cu cărți pentru calmare. Nu știu prin ce miracol a păstrat manualele de limbă germană și engleză pe care i le-am trimis. El a spus că va lua în prizonierat manualele cu el, iar acum îmi reproșez că, poate, ar fi trebuit să scap de manualul de limba germană: vor spune cu siguranță că este un neofascist, că iată are manual de germană.

După ce am primit două scrisori, mi-a scris de la un alt număr, nu de la al său. Dar știu că este el: comunicăm într-o limbă secretă, pe care numai noi o înțelegem. Sunt sigură că a scris anume el. În acel moment eram patru persoane în Turcia, eu cu alte femei (era soția unui polițist de frontieră, soția unui pușcaș marin din Brigada 36, mama unui luptător din Azov, și eu – soția unui luptător din Azov, adică o echipă, formată pentru a salva apărătorii Mariupolului). Apoi, plus-minus două sau trei ore mai târziu, și bărbații lor le-au scris că a fost dată aceeași comandă. Am fost foarte îngrijorate, nu erau încă liste și nu știam dacă, într-adevăr, au ieșit. Au mai fost așa încercări, dar dacă au ieșit și unde sunt acum, nu știu.

Știm sigur că au ieșit pe grupe, că erau mulți, că era imposibil ca toată lumea să iasă într-o zi. Adică, ar trebui să fie un proces lung.

Toate eforturile sunt făcute pentru a-i întoarce vii pe luptătorii din Azov

Autoritățile, în opinia mea, iau măsurile necesare. Ne îndreptăm eforturile într-o singură direcție… Am un sediu adevărat aici acasă, primesc o mulțime de apeluri pe trei mesagerii concomitent. Poziția noastră a fost următoarea: să acționăm împreună cu comanda regimentului și a apărătorilor, astfel încât tema Mariupolului să fie permanent mediatizată. Dacă atenția va fi concentrată asupra problemei, atunci cel puțin există o speranță că ocupanții nu vor îndrăzni să ne ucidă băieții, doar au existat deja precedente.

Scopul călătoriei noastre în Turcia este de a cere acelor țări (și sunt foarte puține, le putem număra pe degetele de la o singură mână) care pot purta un dialog cu Putin să inițieze procedura de extrădare sau ceva de acest gen, atunci când militarii sunt duși pe teritoriul unei țări terțe cu garanția că nu vor mai participa la operațiuni de luptă până la sfârșitul războiului.

Dar știm că este foarte dificil să dialoghezi cu Rusia. Suntem recunoscători liderilor turci și poporului turc pentru pașii care au fost deja făcuți, pentru încercările de a stabili un dialog. Turcia era gata să primească luptătorii noștri, a declarat Mustafa Dzhemilev la o conferință de presă.

De asemenea, a avut loc o întâlnire cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Chiar m-a inspirat. Întreaga lume se roagă și s-a spus că situația se va schimba în bine, iar Putin se va răzgândi să ucidă apărătorii din Mariupol. Și, în opinia noastră, știți, ei sunt eroii zilelor noastre. Dar dacă vor fi uciși, atunci ei vor deveni nu doar eroi – memoria apărătorilor lui Mariupol va rămâne în memorie secole. Acest lucru, însă, n-ar trebui permis, avem nevoie de ei în viață.

Am dori să înțelegem condițiile în care sunt ținuți: dacă sunt hrăniți, dacă există condiții pentru somn, dacă nu sunt torturați, pentru că, până acum, nu am astfel de informații și aceasta este principala noastră durere și preocupare. Între timp, nu stăm cu mâinile în sân: ne-am întâlnit cu Mitropolitul Epifanie, i-am cerut o binecuvântare pentru o cauză bună. Noi, rudele apărătorilor din Mariupol, dorim să creăm o organizație care să se ocupe de prizonierii de război, de toți.

Redactoră: Olga BULAT