INTERVIU: „La 30 de ani de la Revoluția din decembrie ‘89, România încă nu a scăpat de comuniști”
Interviu cu Teodor Mărieș, revoluționar român, președintele Asociației „21 decembrie 1989”
În acest an, se împlinesc 30 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989. România este singura țară din blocul estic, în care „revoluția de catifea” s-a transformat într-un „măcel”. Deși au trecut trei decenii, victimelor revoluției încă nu li s-a făcut dreptate, iar cei care se fac vinovați de crimele din acel decembrie, nici pe departe nu au fost pedepsiți. Participant activ la Revoluție, Teodor Mărieș a trăit istoria pe pielea sa. Astăzi, este unul dintre puținii oameni care continuă să lupte pentru restabilirea adevărului istoric și pentru pedepsirea vinovaților. Insistența și simțul justiției i-au adus câștig de cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) în dosarul Mineriadei din iunie 1990 și al Revoluției din 1989.
— Vă amintiți, probabil, de unde a pornit totul în decembrie 1989?
— Revoluția a început, în opinia mea, chiar din 14 decembrie, la Iași, unde au avut loc primele mișcări revoluționare, care au fost înăbușite, din păcate. Eu mereu spun că noaptea de 16 spre 17 decembrie și noaptea de 21 spre 22 decembrie sunt surori. Ceea ce s-a întâmplat la Timișoara, cam același lucru s-a întâmplat și la București. Autoritățile statului român, respectiv, armata, miliția, securitatea și gărzile patriotice au tras în popor. Cu acordul nemijlocit, aș spune, al celor care erau în fruntea Partidului Comunist – un „partid criminal”, cu oameni care au avut puterea să dea ordin să se tragă în popor.
— Unde va prins începutul Revoluției?
— Începutul Revoluției m-a prins la 80 de km de Timișoara. Aflând despre evenimentele tragice din noaptea de 16 spre 17 decembrie, de la Timișoara, în ziua de 17 decembrie am luat trenul spre București. În primul rând, de la Radio Europa Liberă aflasem că a picat Zidul Berlinului, că a picat comunismul în Ungaria, în Polonia, în Bulgaria… Rămăsesem singuri. Deși toată lumea aștepta schimbări după Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, de la sfârșitul lunii noiembrie, 1989, acestea nu s-au produs. Nimeni din acest „partid criminal” nu a avut curaj să facă vreun gest. Din fericire pentru noi și din nefericire pentru ei, s-a ieșit în stradă, iar ei au reacționat așa cum se știe. Pe 21 decembrie 1989, în jurul orei 12, am ajuns la Hotelul Intercontinental (locul de unde a început protestul, n.r.), unde am rămas până pe la 23:30. Cine nu a trăit acea zi de 21 decembrie, e bine să nu vorbească. De-a lungul anilor, li s-au adus numai denigrări celor care au dorit adevărul, pe când puterea a încercat să arunce în derizoriu totul.
— Evenimentele din decembrie 1989, au fost, până la urmă, o revoluție sau o lovitură de stat?
— Mai degrabă o lovitură dată revoluției, pentru că, prin diversiunea creată, „gruparea pro-sovietică”, condusă de Ion Iliescu, preluase controlul. La 22 decembrie, în jurul orei 12:00, erau peste 7-8 sute de mii, poate un milion de oameni în stradă. Presiunea era extremă, sediul Comitetului Central (CC) era înconjurat. Au luat decizia să aducă un elicopter pentru a-l prelua și a-l salva pe Nicolae Ceaușescu din calea mulțimii, pentru că era clar că va fi spintecat. În acel moment, sediul CC, simbolul Partidului Comunist, era ocupat. Cetatea era ocupată, dictatorul a fugit și a abandonat pupitrul de comandă. Televiziunea Română și Radio România, care erau singurele mijloace de informare în masă la momentul ‘89, au fost, de asemenea, ocupate. Înainte de alungarea lui Ceaușescu de la București, în multe din orașele unde s-a ieșit în stradă, oamenii, de asemenea, au pătruns în sediile comitetelor județene de partid și au alungat secretarii de partid și pe ceilalți care erau pe acolo. Populația acestei țări s-a eliberat de comunism. Victoria Revoluției este desăvârșită la ora 12:08. Numai că, în acea după amiază, nu s-a reușit organizarea unor revoluționari care să preia conducerea României, pe când ei așteptau de mult momentul căderii lui Ceaușescu. Prin țesătura de relații pe care le aveau, politico-militare, imediat după ce a fost alungat Ceaușescu, Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, generalul Victor Stănculescu, toți s-au întâlnit la Ministerul Apărării Naționale și au pus totul la cale. Nici unul din cei care preiau puterea cu funcție de comandă, după 22 decembrie, nu participase la Revoluție. Toți aveau legături, într-un fel sau altul, prin rudenie ori școală făcută la Moscova. Ei erau bănuiți încă din epoca trecută și cumva chiar documentați de către fosta Securitate (serviciului de informații al României în perioada comunistă, n.r.) ca agenți ai NKVD-ului sau a KGB-ului. Noi nu știam, noi eram un popor care trăisem într-o cutie și care, cel puțin în ultimii ani, la televizor, vedeam doar două personaje – tovarășul și tovarășa care „au fost în vizită de lucru pe câmpurile patriei, unde s-a recoltat porumbul cu roade record, sau la fabrica X sau la uzina Y care a fost deschisă și la care s-a tăiat panglica în piață, ca să se vadă că e bine aprovizionată țara.
— De ce s-au grăbit să-l execute pe Ceaușescu?
— Pentru că un proces al lui Ceaușescu s-ar fi transformat într-un proces al comunismului, care ar fi durat luni sau ani de zile. Erau suficiente categorii de oameni care ar fi ieșit și s-ar fi plâns de tratamentele inumane din perioada regimului comunist și ar fi declanșat un proces al comunismului, or ei nu și-au dorit un proces al comunismului, pentru că, uite, nu-l avem nici astăzi, la 30 de ani distanță. Orice minimă verificare, orice anchetă prezidențială cum a fost făcută în urmă cu 10-12 de ani, nu duce decât la sânge și moarte. Noi nu putem să-l acuzăm pe Ceaușescu de crimele de după 22 decembrie ‘89. Această situație este clarificată și în deciziile CtEDO, până în 22 decembrie – Ceaușescu, după data de 22 decembrie, vinovat de crime se face Ion Iliescu. Nu ne aparține nouă crima. Nu aparține națiunii române, dar acelor „slugi ale Moscovei”, care au decis între ei că trebuie să ia gâtul lui Ceaușescu. Până la urmă, e problema lor, s-au omorât între ei, dar e păcat că nu a rămas în viață, că România era salvată demult de comuniști. Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), care preia puterea în stat după 22 decembrie 1989 și Partidul Socialist Democrat (PSD) de astăzi, nu sunt nimic altceva decât continuatorii Partidului Comunist. În felul acesta, președintele României, pe ultima sută de metri, la final de campanie electorală, vine și spune: „La 30 de ani de la Revoluția din decembrie ‘89, încă nu am scăpat de comuniști”.
— Cum s-a schimbat viața românilor după căderea regimul comunist și după executarea lui Ceaușescu?
— Oricărui om care a participat la 21 decembrie ‘89, în Piața Universității, i-a fost periclitată viața. Personal, mi-a schimbat viața la 180 de grade, pentru că, dintr-un om liber care dădea cu piciorul în minge, m-am trezit că mă bat cu conducerea statului. Din 2-3 ianuarie 1990, am început să ies în stradă, eram pe gardurile Televiziunii Române, strigând „Jos Iliescu!” și „Cine a tras în noi, după 22?”, pentru că, după 22 decembrie, cei care au preluat puterea, repet, dând o lovitură Revoluției române și revoluționarilor care se sacrificaseră, muriseră, stătuseră în închisorile de la Jilava și în alte temnițe – ei erau cei care au pus „osul” pentru a cădea dictatura, nu Iliescu, Roman, Brucan (persoane cu rol cheie în evenimentele din decembrie ‘89, n.r.). Or, această falangă militară care omorâse până atunci, împreună cu falanga politică pro-sovietică, și-au dat mâna ca să se mențină la putere și împreună au creat această diversiune. Deci, din acel moment, aveam – partidul și armata, care subordonase toate celelalte instituții de forță. Cele două componente formează Consiliul Militar Superior, pe de-o parte, generalii criminali, pe de altă parte, politicieni pro-sovietici. Diversiunea durează până în 30-31 decembrie, continuând și până astăzi.
— Cât de independentă a devenit România după acele evenimente sângeroase?
— După ‘89, ar fi devenit independentă, dacă ar fi învins revoluția română, dacă nu ar fi fost deturnată revoluția și idealurile revoluției. România, după ‘89, după ce ne-am sacrificat și după ce au creat această nenorocită structură encavedisto-kaghebistă pro-sovietică, nu că nu a devenit democratică, a devenit pro-sovietică. Conducerea de la București a fost pro-sovietică până 1996. Abia în ‘96 s-a făcut schimbarea, a fost ales Partidul Național Țărănesc, a venit Emil Constantinescu președinte. Mă rog, acea convenție democratică – o structură formată din partide care și ele la rândul lor erau infiltrate, pentru că ordinul la final de ‘89 a fost următorul: „Partidul comunist, vă împrăștiați în toate structurile, inclusiv în partidele nou formate”. Și atunci, viața politică a României a plecat din start cu handicap.
— Cum a evoluat viața social-politică în România după Revoluție?
— Beneficiarii numărul unu ai crimelor din timpul manifestațiilor din decembrie ‘89 sunt ei, pentru că Iliescu ajunge președinte, Petre Roman ajunge prim-ministru, generalii rămân în funcții și preiau ministerul din nou. Dar cineva trebuie să răspundă pentru crimă, de aceea, după Revoluție, au urmat multiple acțiuni de protest, de la cele mai mici – „Cine a tras în noi, după 22?” și până la Fenomenul Piața Universității, unul dintre cele mai ample proteste anti-Frontul Salvării Naționale, anti-comunist. Atunci erau mai mulți cărora nu le plăcea ceea ce se întâmplă și erau mai mulți care se asociau și ieșeau în stradă, scandând: „Vrem dreptate!”, „Vrem adevăr!”. Din păcate, între timp, unii s-au pierdut financiar, alții s-au pierdut cu capul, sărmanii, alții s-au pierdut prin țări străine. Și am rămas o mână de oameni care am continuat această luptă, total disproporționată. Nu e normal ca 60-70 de oameni să se bată cu un regim și cu un stat hoț și criminal, care are toate pârghiile în mână. Noi încă nu ne putem lăuda că avem o democrație consolidată, abia acum începem să ne redresăm, pentru prima dată în ultimii ‘80 de ani avem un guvern liberal, indiferent cât ar fi de bun sau de rău, e altă culoare, vom vedea, dar nu e pro-sovietic. În această fază, am scăpat de PSD, din nou. De altfel, noi am mai scăpat de PSD și ei au revenit, sper că de data aceasta am mai crescut și noi un pic, am înțeles și noi mai bine fenomenul. Sigur că intrarea în Uniunea Europeană (UE) a adus multe beneficii, inclusiv deciziile CtEDO în „Dosarul Revoluției”.
— „Dosarul Revoluției” a ajuns să fie cea mai tergiversată anchetă din istoria justiției statului român. De ce?
— S-a tergiversat pentru că permanent „criminalii” din ‘89 s-au menținut la putere, iar cei care au executat ordinele lor în decembrie ‘89 și care erau pe atunci elevi ai școlilor de miliție, securitate și armată, astăzi sunt în cele mai înalte funcții din România, în special în instituțiile de forță.
— În anul 2011, ați câștigat procesul intentat statului român la CtEDO. Ce a decis Curtea?
— CtEDO a constatat că în „Dosarul Revoluției” s-au anchetat doar cele întâmplate în anii 1999-2000 și 2005-2007, adică doar patru ani. Judecătorii CtEDO spun clar: „Faceți anchetă efectivă pe persoană, stabiliți vinovații, condamnații pe cei vinovați, despăgubiți victimele și dați satisfacție națiunii române”.
— Acum, peste 30 de ani, la ce etapă de află „Dosarul Revoluției”?
— Toate crimele din perioada Revoluției până în 1995 au fost clasate, nu s-a făcut nici o anchetă. A venit Emil Constantinescu președinte, în 2006, și a încercat, a făcut niște dosare pe Timișoara, pe Cluj și pe Sibiu, pentru perioada 14-21 decembrie, dar după 22 decembrie – nimic. Dosare au fost trimise în judecată și au fost condamnări. Dar, după venirea lui Iliescu în cel de-al treilea mandat de președinte în anul 2000, toți cei condamnați au făcut recurs în anulare și le-au fost anulate pedepsele, scăpând astfel de pușcărie. În 2004, Traian Băsescu devine președinte și în 2005 s-au reluat procesele Cluj și Timișoara și, din nou, au fost condamnați la 8 – 10 – 15 ani, astfel, o parte dintre ei și-au executat pedeapsa. Au fost condamnări, dar nimic după 22 decembrie ‘89. În perioada asta de lovitură dată revoluției (22 decembrie 1989, n.r.) au găsit trei „inși” vinovați. L-au găsit pe Iliescu, pentru că nu aveau cum să-l scape, pe un șef al aviației (Iosif Rus, n.r.) și pe Gelu Voican Voiculescu, care a fost groparul lui Ceaușescu. Numai trei, la 200 de milioane de gloanțe, câte au fost trase… Să găsești numai trei vinovați? Sunt sute de probe, pentru alte sute de persoane care trebuiau puse sub urmărire și în dosar cu Iliescu. Procurorii militari nu au vrut să utilizeze probele pe care le au. Ei s-au făcut că nu le văd. În anul 30 al Revoluției – șoc total. Un pic mi-am revenit după ce Bogdan Nicu, (procurorul general interimar al Parchetului General din România, n.r.), a clasat decizia dată de procurorii militari și a redeschis, acum o lună, perioada 16-22 decembrie din „Dosarul Revoluției”. Acum suntem la Curtea Supremă pentru confirmarea redeschiderii dosarului. Nu o să rămână așa, e vorba de 6 500 de părți vătămate. Cam asta este stadiul dosarului, la 30 de ani după Revoluție.
— De ce, pe parcursul celor 30 de ani, a fost nevoie să recurgeți de atâtea ori la greva foamei?
— Ca să obțin actele crimei de la procurorul general, pe atunci Laura Kovesi, am făcut trei greve a foamei, deși CtEDO spunea „dați-i actele”. Prima dată, a trebuit să stau 74 de zile în greva foamei, ca să iau dosarul și să-mi copiez un milion de file. Tot Parchetul General din România lucra pentru Mărieș. Acest dosar ne-a salvat, pentru că noi în felul acesta am putut demonstra la CtEDO câți oameni au murit. Eu spuneam că sunt 1 200 și popa la cimitir citea 1 200, dar nu aveam nici o probă, decât cimitirul. După care mi-au promis că îmi dau jurnalele de luptă și armamentul cu care s-a tras. Bineînțeles, după ce am ieșit din grevă nu mi l-au mai dat. Respectiv, după trei luni, am intrat din nou în grevă și am făcut alte 78 de zile de grevă ca să le obțin. Le-am luat proba crimei și în momentul acela am putut să mă duc la CtEDO și să le zic: „Ia uitați, am morții, am armamentul cu care s-a tras, am și cantitatea care s-a tras, ba mai am și unitățile militare care au tras”. Așa am câștigat la Curtea Europeană. După care, în 2012, obținusem prima decizie de la CtEDO care obliga statul român și nu lăsa nici un echivoc, nici amnistie, nici grațiere. În 2012, se prescria crima. Astfel, în noiembrie 2011, intru, din nou, în grevă și ies tocmai în 28 februarie 2012, în a 100-a zi, aveam 48 de kg – când Parlamentul României votează Legea imprescriptibilitatii crimei în România. O bătaie de joc. Cu toate acestea, în 2014, ei închid „Dosarul Revoluției”, cu decizii CtEDO, cu crime împotriva umanității și redeschid „Dosarul Mineriadei” (violențele exercitate de mineri în România postdecembristă, n.r.).
— Cât de semnificativă este soluționarea cazului acum?
— În primul rând, pentru istorie ar fi un lucru extraordinar. A mai rămas o mână de oameni care încercăm să restabilim adevărul istoric a celei mai sângeroase Revoluții din ‘89, din perioada desprinderii statelor dinspre dictatură spre democrație. Noi am primit o povară a celor 45 de ani de comunism și bătrânii, deținuții politici nu au reușit să-și rezolve problema – e o chestiune mare. Dar prin grevele pe care le-am făcut am salvat 70 de ani de istorie.
— În opinia dvs, de ce, după căderea Zidului Berlinului, nu a urmat căderea frontierei de pe Prut, care separă România istorică?
— Dacă e să ne luăm după scenariile mari, cei care au decis configurația Estului, după căderea regimurilor totalitare comuniste, au negociat cu Uniunea Sovietică. O spun ca un om liber care nu este în nici un sistem – vinovatul principal pentru faptul că noi astăzi nu suntem împreună se numește Ion Iliescu. Înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, acesta a semnat tratatul cu acest mamut muribund. În afară de păcatul crimei din ‘89, Iliescu poartă marea vină pentru nereîntregirea neamului, pentru că, în 1991, îi trădează pe toți cei care au tras și au tras unii direct în ofițerii fostelor structuri de forță din România pentru Unirea cu Basarabia. Nu știu pe cât este de vinovat Mircea Snegur pentru nerevenirea Basarabiei „la mama acasă”, ca să zic așa, dar Iliescu este cu certitudine vinovat, pentru că atunci a fost și timpul, și momentul pentru a acționa. Acum nu înțeles de ce stați să intrați în UE când România e în UE, iar voi, marea majoritate sunteți în UE, pentru că majoritatea aveți buletine românești. Chiar nu înțeleg de ce nu se face Unirea. Stăm după fiarele alea nenorocite pe care o să și le ia Putin din Transnistria, „mare arme”. Veniți, măi, acasă! Să vedem, trag ai noștri în voi?
— Care este, astăzi, atitudinea românilor față Federația Rusă?
— Ultimul sondaj arată că națiunea română este anti-Rusia într-o proporție covârșitoare. Ne-am săturat de cizma lor și de toate „putorile” sovietice, trimise la București, de toată agentura sovietică infiltrată și acum la 30 de ani prin diverse structuri, încercând să deturneze drumul firesc al României. Totuși, am convingerea că în următorii 20 de ani și Rusia va fi la porțile Europei. Diferența dintre PIB-ul UE și cel al Rusiei e de vreo zece ori mai mare. Hai să vedem cum rezistăm. Stați, mă’, în foame și în comunism că într-o zi o să vă treziți. Noi ne-am trezit. Galantarele erau goale în decembrie ‘89, căldură nu era în calorifere, la televizor aveam două ore de emisie și baie făceam doar când voia Partidul Comunist. Așa era traiul în România acum 30 de ani. În Rusia, după 80 de ani de comunism, e mult mai greu să se desprindă, să înțeleagă, dar repet, foamea îi va aduce în UE și pe ruși. Nici un regim totalitar sau semi-totalitar nu este capabil să asigure hrana populației sale. Cum facem cu foamea, prieteni?
— Cum a reușit Asociația „21 decembrie 1989” să reziste în timp?
— Nu sunt mistic, o spun pentru că am trăit acest lucru, cu voință și cu adevăr învingi orice. Această Asociație, care nu are sediu de trei ani de zile, care se autofinanțează și trăiește strict prin cei 68 de oameni activi pe care-i are, a reușit, totuși, să învingă un sistem. Acum, la 30 de ani, am să recunosc: ei au avut toate mijloacele, noi, o mână de oameni, cu ajutorul unor instituții europene, am învins sistemul.
— Ce veți face în acest an, la 21 decembrie?
— La 21 decembrie, cu certitudine vom fi în Piața Universității, am trimis către primărie să blocheze toată zona în care a fost manifestația împotriva lui Ceaușescu și a comunismului și în care s-a murit în 21 decembrie ‘89. Pe 22 decembrie vom participa la un marș la care vor fi expuse chipurile tuturor celor 1 200 de eroi din decembrie ‘89. Rămâne să vedem dacă facem o proiecție de film despre ziua de 21 decembrie în seara de 21 decembrie în Piața Universității.
— Vă mulțumim.
