vizualizări
01 decembrie 2020 | 08:05

Anual, zeci și sute de medici din R. Moldova aleg să plece și să se angajeze în instituții medicale din România. Pentru că la 1 decembrie este marcată Ziua Națională a României, discutăm cu chirurgul Mariana Donică, de la Spitalul Municipal Lupeni (România), despre plecarea, acum 20 de ani, de la un spital din Chișinău, despre cum e să fii basarabean în România, dar și despre bucuriile și frustrările din activitatea sa medicală. 

— Cât de des veniți în R. Moldova și cum o găsiți de fiecare dată?

— Venim periodic aici. Până nu demult, o aveam pe mama în viață și veneam să o vizităm, să o ajutăm, ori de câte ori era nevoie. Și soțul meu o are aici pe mama lui, la Hâncești. Să știți că R. Moldova e diferită de la o vizită la alta. În primul rând, cu fiecare vizită, totul e mai scump, mult mai scump. Nu mai știm cu câți bani să venim ca să facem față cheltuielilor. Pe urmă, să zicem că s-au mai făcut mici schimbări, dar în general, stagnăm cam mult. Noi, care de 20 de ani suntem în România, ne-am fi așteptat la schimbări mult mai mari, am fi vrut să găsim schimbări în bine, nu în altă direcție. 

— Cu 20 de ani în urmă, ce v-a determinat să mergeți în România? 

— Lipsa de perspectivă. În acel moment, eram proaspătă absolventă a rezidențiatului în chirurgie și am avut norocul, spre deosebire de mulți alți colegi, să mă angajez la Spitalul de Urgențe din Chișinău, în calitate de chirurg. Nenorocul era că aveam un salariu mult prea mic. Consideram că trăiesc într-o sărăcie pe vremea aceea, întrucât nu îmi permiteam de multe ori, nici strictul necesar, nu mai zic de o călătorie la un congres. Noi, chirurgii, care vrem să participăm la congrese, să fim la curent cu toate noutățile în domeniu, nu o puteam face, întrucât 200-300 de dolari pe vremea aceea păreau sume inaccesibile pentru noi. Chiar ieri mă uitam pe cursul valutar de acum 20 de ani și așa era – aveam salariul de vreo 25 de dolari. 

— În ce moment s-a produs declicul și ați decis că plecați definitiv? 

— În momentul în care am vrut să ne stabilim o viață familială. Eu eram într-o relație care luase sfârșit când terminasem rezidențiatul, o aveam pe fetița mea de 8 anișori și am întâlnit un medic, pe soțul meu. El a venit cu propunerea să plecăm. Mi-a zis că aici nu are nicio șansă să se angajeze și singura posibilitate e România. M-a întrebat dacă sunt de acord să plecăm. M-am gândit foarte bine, dacă am prea multe de pierdut și da, plecam cu un anume grad de remușcări, iar asta pentru că știam că părinții noștri au mizat pe noi, copiii, ca atunci când le va fi greu, noi să le fim alături. Însă ei au spus: „Plecați, dacă vouă vă este bine, noi suntem fericiți”. Așa ne-am făcut bagajele și am plecat în România. Am găsit de lucru acolo, ne-am angajat ambii și de acolo au pornit practic și viața noastră familială, și cea profesională. România a însemnat un nou început pentru noi. 

— Cum era pe atunci să fiți basarabeancă în România? Cum este azi?

Noi, basarabenii, avem un accent al nostru. De fapt, e al moldovenilor, în general, că e la fel ca al moldovenilor de peste Prut. Dincolo de asta, avem un „L” specific zonei. Când ajungeam în România, atunci ni se mai spunea uneori că „vin rușii”. Eram categorisiți ca și ruși. Altminteri, în general, eram primiți bine, ca în sânul familiei, într-un spital, unde practic am început să cunoaștem, pe rând, persoană cu persoană. Noi, când ne-am dus, nu aveam pe nimeni și nu știam pe nimeni acolo. Era curios mai ales cum învățam multe cuvinte noi în limba română, pentru că aici sunt așa de împământenite rusismele, încât noi nu știam echivalentele românești. Au trebuit să treacă ani buni ca să știm româna mai bine. 

— Cum a fost prima perioadă acolo, la spital? Cum v-ați adaptat, cum a fost integrarea? 

— Eu, care am venit specialist dintr-un spital direct în alt spital, am avut nevoie de ceva timp pentru acomodare. Soțul meu a făcut rezidențiat în București, așa că el practic nu a avut nevoie de mult timp ca să se acomodeze. Dar, vă zic, important este că am fost primiți de colegi cu inima deschisă. Nu am avut reticențe, nu am avut răutăți. Am început să muncim, ne-am integrat repede, pacienții rapid au început să ne caute, iar noi – să ne simțim utili. Ruperea a fost dureroasă numai în ce privește părinții. Eu simțeam că am legată o piatră grea de suflet, pentru că ei și-au crescut copiii, i-au educat, dar atunci când a venit vremea să primească și ajutor, copiii erau toți plecați în lumea mare: eu – în România, sora mai mare – în Grecia. Fratele este în R. Moldova, dar și el e ocupat cu treburile sale. Asta m-a durut tot timpul – că noi nu am putut să ne găsim un loc de muncă suficient de bine plătit aici, să fim utili aici, nu să plecăm gata școliți, gata pregătiți, gata crescuți de cineva, că noi am crescut într-o altă societate, ci în R. Moldova, aici s-au plătit oameni, s-au plătit salarii ca noi să primim educație. Mai nou, constat că și mulți alți colegi de-ai mei au plecat, au ajuns în Italia, Franța, Germania, Marea Britanie. Acum Pământul e o familie mai lărgită. Singurul regret al meu e că părinții au rămas fără ajutorul nostru, deși i-am ajutat de la distanță cu ce am putut. 

— Acolo, probabil, ați simțit și diferența de remunerare a medicilor…

— Da, dacă aici aveam 25-30 de dolari salariu, acolo ajungeam la circa 150 de dolari. Nu era prea mare pentru România, dar era mai mare decât de la ce plecasem noi. 

— Și condițiile de lucru? 

— Spitalul unde am ajuns ne-a primit într-un apartament de serviciu, unde am fost cazați o perioadă ca tineri specialiști. Ne-am angajat într-un spital municipal cu patru secții, două compartimente și un serviciu de primiri urgente. Condițiile pentru un spital de dimensiunea asta erau foarte bune, după mine, știind de la colegii din R. Moldova că la un spital regional ai o masă de operație, poate un serviciu de terapie intensivă, pe când în România am găsit echipament performant. Ulterior, s-au mai achiziționat echipamente și aparate necesare. Avem și am avut condiții destul de bune pentru un oraș nu prea mare. 

— De ce ați ales să faceți medicină și de ce anume chirurgie? 

— Ajungeam să absolv USMF, în anul șase trebuie deja să decizi ce faci, pentru că urmează rezidențiatul, și începeam să trepidez, să fiu agitată, mă gândeam ce fac mai departe. Simțeam că m-ar atrage mai mult ginecologia. Ironia a fost ca în anul în care am absolvit facultatea să nu se scoată la concurs specialitatea Ginecologie. Am cântărit, am calculat și am zis că, iată, chirurgia e apropiată sufletului meu. În ziua în care m-am prezentat la serviciu, șeful de clinică, academicianul Gheorghe Ghidirim m-a și luat la o intervenție foarte mare. M-am îndrăgostit din prima zi de chirurgie și apoi nu am mai vrut să caut altceva. Mi-a plăcut atât de tare încât am zis că o să mă descurc foarte bine. 

— Cum au fost toți acești ani în medicină pentru dvs.? Care au fost cele mai bune și mai triste momente? 

— A fi medic este o asumare de proporții, pentru că, în general, te ocupi de oameni cu sănătate șubredă, cu probleme de sănătate. Rar când vine un om sănătos la consultație, de cele mai multe ori vin cu probleme. În specialitatea noastră ne ocupăm de patologii care, în general, au rezolvare pe termen scurt, nu suntem reumatologi, care au de tratat o boală cronică, de care poate nu scapi niciodată, sau cineva de la alte specialități. La specialitatea mea rezultatul e de la o zi la alta. Îți vine un pacient cu o problemă, ai făcut intervenția chirurgicală, dacă dă Dumnezeu și este una reușită, și bineînțeles că ne străduim să facem tot ce depinde de noi, iar pacientul a doua zi deja se simte ca și cum nu ar fi avut nicio problemă. Chiar vine uneori cu remarci legate de asta – „Doamna doctor, ieri nici nu puteam să respir, iar astăzi nu mai am nimic”, cu toate că e o incizie acolo, sunt niște fire de sutură…  Partea bună e că pacientul de la o zi la alta se face bine și pleacă mulțumit. Nemulțumirile apar atunci când, cu toate eforturile noastre, încercăm să salvăm pacientul și nu reușim. Astea sunt momentele cele mai triste, cele mai neplăcute: te gândești, îți faci tot felul de scenarii – poate trebuia să abordez altfel problema, poate trebuia să amân sau să mă grăbesc, poate trebuia sau nu să fac un gest, poate trebuia să investighez în plus. Avem și noi, ca medici, frustrările noastre. Cu toată bucuria cazurilor reușite, care sunt mult mai multe, o nereușită te prăbușește. Noi trăim aceste nereușite ca pe niște pierderi apropiate, personale. Toate cazurile rezolvate cu succes le vedem ca pe o normalitate, însă atunci când un caz nu merge bine, orele de supraveghere la patul pacientului îți par săptămâni. Și faci tot felul de calcule, de analize, mai verifici în plus, mai întreprinzi ceva, mai chemi un specialist, iar în final toate eforturile se dovedesc a fi un eșec. În asemenea condiții, stai și îți pui întrebarea dacă poate pacientul mergea în altă parte, dacă era un coleg mai isteț, dacă un alt medic l-ar fi putut salva. Acestea sunt momentele de cumpănă când un medic pierde un pacient. Din nefericire, după ce se acumulează ani de experiență, nu există medic să nu aibă insuccese, dacă le putem numi așa. Sigur, simți nevoia să te refaci după asemenea situații, dar nu avem nici personal specializat să ne ajute cu așa ceva, nici timp. Putem doar să ne luăm uneori scurte vacanțe. Altminteri, înțelegi treptat că pregătirea pe care o ai este importantă și că un număr de alți oameni au nevoie de tine, trebuie să beneficieze de cunoștințele și experiența ta, așa că te întorci la serviciu și o iei de la capăt. 

— Din experiența dvs., ați văzut cazuri în care salvarea unui pacient părea un miracol? 

— Absolut. Caz concret: un pacient, după o altercație cu vecinul, a suferit o leziune de splină. Omul are și nu prea are dureri, nu prea înțelege ce-i cu el, vine la spital că a leșinat. Îi spun de intervenție și zice: „Lăsați-mă, doamna doctor, că am numai durere aici, nu e nimic…” Își pierde a doua oară cunoștința, facem un consiliu medical, discutăm că dânsul nu mai este capabil să ia o hotărâre în ce-l privește și urgent trebuie să intervenim chirurgical. Rezolvăm problema, scoatem splina, oprim sângerarea, se transfuzează cantitatea de sânge necesară să-i compenseze pierderile, iar a doua zi pacientul spune că nu știe ce a fost în mintea lui – „Îmi dau seama că dacă nu mă operați ieri, azi eram deja în sicriu ori la morgă”. 

— Știu că și soțul dvs. activează în domeniu. Cum se împacă doi medici în familie? 

— E mare lucru ca cei doi parteneri să fie ambii medici. Soțul mi-a fost alături în toate situațiile – și atunci când am avut reușite, și atunci când am avut eșecuri. El mi-a fost sprijin, mi-a alinat suferințele pierderilor și tot el mi-a dat curaj să merg mai departe. Ne sfătuim adesea, pentru că el este medic ortoped, iar garda noastră – una comună pe mai multe specialități chirurgicale. 

— Copiii dvs. ce cale au ales? În context, cum vi se pare sistemul de educație din România comparativ cu cel din R. Moldova? 

— Fata cea mare a făcut Medicină, este rezident în obstetrică-ginecologie la Cluj și a mers deja la niște interviuri în Germania. Este acceptată și va activa acolo în calitate de medic, din câte văd, deși aș fi vrut să rămână alături de noi. Dar, nu am dreptul să o opresc. Cum mama mi-a lăsat mie cale liberă și mi-a zis că e bine să mergem acolo unde nouă ne e mai bine, și eu nu pot decât să mă bucur pentru fiica mea. Fiul cel mic e clasa a zecea, elev la liceu. În ce privește sistemul de educație, nu pot spune că în R.Moldova sunt deficiențe, fiica mea apucase să facă clasa întâi și a doua la Durlești, și am plecat mulțumiți de cât de dedicată era învățătoarea. În România se face școală, asta e ceea ce pot să vă spun, dar contează și cât de dedicat este părintele și profesorul. 

— Cum mai rezistați acum dvs. și colegii dvs. medici, după atâtea luni de pandemie? 

— Odată cu introducerea stării de urgență, în martie, anul acesta, spitalul nostru a fost transformat în unul de suport COVID-19. Nu am mai putut opera decât urgențe și atunci s-a dedicat o parte din secție pacienților cu COVID-19. Am făcut acolo circuite, am pus echipamente de protecție, materiale de curățenie la dispoziție și o aripă a secției am dedicat-o pacienților infectați. Aflându-se la noi în secție, a trebuit să ne ocupăm de ei, deși nu erau pacienți chirurgicali. Am studiat protocoalele și schemele terapeutice acceptate internațional, am administrat acele medicamente. E un alt fel de abordare a pacientului… Iarăși, e dureros în această pandemie pierderea pacienților. Din nefericire, în câteva luni, am pierdut un număr mult prea mare de pacienți, noi, care la Chirurgie, pierdem un pacient odată la semestru. 

— Care a fost cea mai mare frică a dvs. în perioada asta? 

— Să nu mă îmbolnăvesc. Eram conștientă că suntem medici, e nevoie de noi la spital, ca să rămânem pe baricade. Dacă se îmbolnăvea unul din noi, celălalt neapărat rămânea în carantină, deci din start se pierdeau doi medici dintr-o dată. Plus că, aflându-te într-un cabinet cu alți colegi, riscai să le transmiți infecția. Asta a fost teama cea mai mare a noastră. Pe urmă, vedeți că statisticile legate de coronavirus spun că 80% din cei care se îmbolnăvesc fac forme asimptomatice sau ușoare, 15% – fac forme medii și pot avea nevoie de oxigen, iar 5% – fac forme severe. Dar nimeni nu are garanția că nu va face parte din cele 5%. De asta vă zic că nu avem noi comorbidități sau probleme preexistente, dar te gândești: de unde să știi că nu faci o formă severă de boală? Eu am privit cu nedumerire scepticismul unora în privința acestui virus. 

— Ce ar trebui să învățăm cu toții din pandemia asta? 

— Suntem, unele popoare, mai intime, mai apropiate, ne pupăm mai des, stăm la chefuri mult prea aproape și cred că trebui să avem un grad de rezervă în acest sens. Te poți îmbolnăvi, poți lua o boală, nu neapărat Coronavirus, dar orice se poate transmite printr-o strângere de mână sau printr-un pupat pe obraz. Trebuie să ne spălăm pe mâini destul de des și nu doar în perioada pandemică, ci în general. Fructele și legumele se mănâncă numai după ce le-ai spălat. Trebuie să avem la îndemână mereu un dezinfectant. Acesta trebuie să fie stilul nostru de viață, modul de a exista – grija pentru igienă, pentru sănătate. Atunci virusul nu se agață de tine așa de simplu. 

— Pentru că se apropie 1 decembrie, Ziua Națională a României, ce înseamnă această dată pentru dvs.? Ce sunt pentru dvs. R. Moldova și România? Poate ne ziceți și dacă fac medicii Unirea… 

— E o zi mare în România această dată. Toată lumea sărbătorește – dintr-un capăt în altul. Îmi place că se atrage mult atenția portului național – cine simte românește își ia tricolorul sau ia și iese să sărbătorească. E declarată, de fapt, zi liberă în România și se organizează diverse evenimente. Eu vin dintr-o familie cu mari trăiri românești. Atunci când a trebuit să plec în România, tata chiar s-a bucurat. A zis că dacă Moldova și România nu se pot uni, măcar noi să facem parte din țara asta. E bine că și în Moldova această dată este marcată. Eu cred că trebuie să fim deschiși, România se schimbă spre bine, mai ales de când suntem parte a UE vin investiții, se fac proiecte, lucrurile evoluează. Pe Moldova, stagnarea asta de ani buni o face să arate de parcă ar fi alergătorul care rămâne în urmă. Eu cred că, având un aflux de finanțe și niște minți senine, R. Moldova are și ea o șansă. Numai că cei care ne conduc trebuie să facă lucruri bune pentru țara asta, să înțeleagă că nu poți trăi bine, dacă cei din jurul tău nu sunt bine.

— Vă mulțumim!

Ne puteți urmări și pe Telegram, unde publicăm investigații și cele mai importante știri ale zilei, dar și pe YouTube, Facebook, Instagram și TikTok.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

VIDEO/ „Împlinesc 17 ani de când citesc Ziarul de Gardă”. De vorbă cu Ion Boțan, fost profesor de limbă și literatură română în comuna Mingir

Ion Boțan, cititor fidel al Ziarului de Gardă a fost profesor de limbă și literatură română timp de patru decenii în școala din comuna Mingir. S-a născut în comuna Chiperceni, raionul Orhei, iar la Hâncești a v…
VIDEO/ „Împlinesc 17 ani de când citesc Ziarul de Gardă”. De vorbă cu Ion Boțan, fost profesor de limbă și literatură română în comuna Mingir

VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

După un sfert de secol, pe care l-a dedicat sistemului judecătoresc din R. Moldova, magistratul Ion Cotea constată cu regret că în toți acești ani „a asistat doar la distrugerea justiției”. Judecătorul afirmă c…
VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

INFOGRAFIC/ În primele șase luni ale anului 2021 au fost eliberate cu 56,7% mai multe autorizații de construire față de 2020

În primele șase luni ale anului 2021 (ianuarie-iunie 2021) au fost eliberate 1 844 de autorizaţii de construire pentru clădiri rezidenţiale şi nerezidenţiale, în creștere cu 56,7% față de ianuarie-iunie 2020, i…
INFOGRAFIC/ În primele șase luni ale anului 2021 au fost eliberate cu 56,7% mai multe autorizații de construire față de 2020

Comisia Europeană anunță că va trimite avioane, elicoptere şi pompieri să ajute Italia, Grecia, Albania şi Macedonia de Nord în lupta cu incendiile

Comisia Europeană a anunţat miercuri că va trimite avioane, elicoptere şi pompieri către Italia, Grecia, Albania şi Macedonia de Nord pentru a sprijini aceste ţări în lupta împotriva incendiilor, informează AFP…
Comisia Europeană anunță că va trimite avioane, elicoptere şi pompieri să ajute Italia, Grecia, Albania şi Macedonia de Nord în lupta cu incendiile

CNAM a acumulat în fondurile de asigurare obligatorie de asistenţă medicală venituri de peste 3 miliarde de lei

Compania Naţională de Asigurări în Medicină (CNAM) a acumulat, în primele şapte luni ale anului 2021, în fondurile de asigurare obligatorie de asistenţă medicală venituri proprii (fără transferuri de la bugetul…
CNAM a acumulat în fondurile de asigurare obligatorie de asistenţă medicală venituri de peste 3 miliarde de lei

Citiți joi în ZdG

În noua ediție, Ziarului de Gardă vă prezintă cele mai importante repere ale activității noilor șefi ai Parlamentului prin prisma averii, carierei și integrității. Din numărul de joi aflați cine sunt miniștrii…
Citiți joi în ZdG