Principală  —  Interviuri   —   Sunt o răsfăţată a sorţii

Sunt o răsfăţată a sorţii

Interviu cu actriţa Mihaela Strâmbeanu

 

— Ce sentimente aveţi în legătură cu Ziua Mondială a Teatrului, marcată în aceste zile?

— Sunt o slujitoare a Melpomenei. Simt bucurie pentru ceilalţi colegi, care vor lua premii, şi regret pentru mine că nu voi lua nimic. Eu n-am jucat în niciun spectacol montat în ultimul an, ci în unul montat cu doi ani în urmă. Este un spectacol care, apropo, se joacă cu sălile arhipline şi la care se sparg uşile. Vorbesc foarte serios, nu exagerez, pentru că mă miră cum un singur spectacol mai sparge uşile într-un oraş atât de mic precum este Chişinăul şi într-o Moldovă atemporală ca a noastră.

— Cum aţi descrie contextul în care este serbată Ziua Mondială a Teatrului?

— Mie, de exemplu, nu-mi place ce se întâmplă în ultimul timp nu numai în teatru, ci peste tot, în toate domeniile. Eu mi-aş dori un altfel de management al teatrului. E foarte bine ce este, dar parcă e puţin pentru mine, parcă aş vrea mai mult, parcă stăm pe loc. Or, a sta pe loc înseamnă să stagnăm. Mi-aş dori mai mult material interesant, mai multe turnee, dar, din lipsa banilor, pentru că asta a fost şi din păcate va rămâne pentru totdeauna problema artiştilor, şi nu numai în ţara noastră… Pe mine mă interesează ce-aş putea schimba eu în acest sens şi nu să dau vina pe cineva. Noi suntem un grup de actori care căutăm noi forme de teatru şi, de aceea, la Laboratorul Teatral Foosbook ne vom satisface mofturile în materie de teatru. Şi o să jucăm acolo proiecte independente. Într-un teatru naţional, care este mare (are 183 de angajaţi la activ), o montare înseamnă foarte multe investiţii. În acelaşi timp, în cadrul unui proiect mic, al unui monospectacol de câteva personaje, poţi să faci multe cu bani foarte puţini, chiar şi fără bani, important este să doreşti.

— Ce înseamnă teatrul pentru Mihaela Strâmbeanu?

— Teatrul este locul meu de muncă. Este meseria pe care mi-am ales-o pentru că nu am ştiut matematica, glumesc desigur. N-am învăţat-o din principiu. Dar, oricum, nu aveam de gând să fac teatru. Aproape 11 ani am făcut sport de performanţă şi vroiam să merg pe urmele antrenoarei mele, să mă fac şi eu antrenoare de selecţionata Moldovei. Doar că într-o zi, într-o bună zi, în vara anului 1988, după absolvirea şcolii, actele mele fiind deja la Institutul Pedagogic, la Facultatea de Educaţie Fizică, am trecut prin faţa Teatrului “Eminescu”, pe atunci “Puşkin”. Am văzut un anunţ că se organizează concurs pentru ca zece tineri din Moldova să poată merge să înveţe în Georgia la Academia de Teatru şi Film “Şota Rustaveli” din Tbilisi. Bineînţeles că m-am dus. Am trecut toate cele trei etape din prima şi dusă am fost.

— De ce tot mai puţine nume de actori tineri se fac cunoscute şi tot mai multe de actori consacraţi sunt date uitării?

— Poate de aceea că în ultima vreme nu se pune preţ pe calitate, ci pe cantitate?! Şi poate de aceea că şcoala care a existat în fosta Uniune Sovietică era una puternică. Eu mă mândresc şi o spun cu voce tare, recunosc în faţa naţiunii şi chiar mă laud că am făcut cele mai bune şcoli de gimnastică, de coregrafie şi teatru. Acum, chiar şi în gimnastică nu mai e ce a fost. Am asistat zilele trecute la o competiţie la Universitatea de Educaţie Fizică, la invitaţia fostei mele antrenoare, Svetlana Şepilov. Nu mai e ce a fost. E altceva. Nu mai e spiritul cela de echipă pe care l-am avut noi, nu mai e ca atunci. Acum totul se face pe bază de contract. Sigur că există şi acum dorinţa de a câştiga, de a fi pe primul loc. Totuşi, s-a shimbat ceva şi mie îmi pare rău după timpurile acelea. Îmi pare rău că al nostru tineret studios din ziua de azi nu mai poate avea anturajul pe care l-am avut eu, nu mai poate avea mentori cu grele nume. Eu vorbesc şi de sport, şi de actorie. Nu mai au acea posibilitate, de atunci când am învăţat noi, de a călători atât de mult. Nu ştiu pe ce se pune preţ în ultima vreme, dar, din păcate, calificativul calitate este călcat în picioare de calificativul cantitate în toate domeniile.

— Puteţi vorbi despre anumiţi actori care v-au servit şi poate vă mai servesc drept modele?

— Aş putea. De exemplu, actorul meu preferat este Al Pacino. Am mai mulţi actori preferaţi, dar şi actriţe. Şi la americani, şi la ruşi. Toată viaţa mi-am dorit să fiu ca Margarita Terehova, pentru că am crescut pe filmele astea ruseşti, pe filmele lui Reazanov, cu toţi acei actori ruşi, care sunt de multe ori din filme, dar şi din teatru. Deci, iată, mi-am dorit toată copilăria să devin ca Margarita Terehova –  la fel de frumoasă, de fină, delicată şi inteligentă. Şi a rămas un model pentru mine.

— Dar dintre actorii noştri, de aici?

— Dacă aş fi bărbat, mi-aş scoate pălăria în faţa actriţei Dina Cocea, o actriţă de o inteligenţă, de un tact şi o fineţe deosebite. Iar dintre actorii mai aproape de noi aş vrea să vorbesc despre Ala Menşicov. Mă închin în faţa ei pentru talentul său, pentru cultura şi felul de a fi pe scenă.

— Cum credeţi că s-au adaptat la noile condiţii actorii formaţi în perioada sovietică?

— Eu cred că, în sufletul lor, unii dintre ei rămân mereu tineri şi încearcă să se adapteze cumva, pentru că, oricum ai da, suntem o echipă şi în spectacole suntem aceiaşi.

— Vi se întâmplă şi să regretaţi că aţi ales cariera de actor?

— Mi-o spun uneori, dar mă mint. Nu regret. Meseria de actor am impresia că îmi dă curajul de a reuşi în tot ce fac. M-am convins de aceasta de mai multe ori, în alte meserii, cum ar fi relaţiile publice sau managementul. Am lucrat o perioadă manager la o companie de cosmetice, eram şi consultant şi multă lume mă întreba unde am învăţat atât de bine să fac ceea ce fac. Şi le ziceam: la actorie! Actoria te ajută foarte mult. Important e să simţi şi să observi.

— Cum aţi caracteriza consumul de teatru din ultimii ani?

— Mie nu-mi place în general acest termen de consumator. Eu i-aş numi mai degrabă iubitori de teatru. Dar consumul de teatru pe mine chiar mă bucură în ultima vreme. Haideţi să facem abstracţie de sălile arhipline la singurul spectacol în care joc la Teatrul Naţional – “Amorul dănţuie şi feste joacă”. Îmi place că tineretul din ziua de azi este foarte deschis la orice fel de experiment, la orice gen de teatru. Deci, lumea vine, lumea aşteaptă, lumea întreabă. Asta mă bucură şi cred că prin asta nu este totul pierdut.

— Şi atunci, cei 20 de ani de independenţă au adus ceva calitativ în acest sens?

— Eu cred că aceşti 20 de ani de independenţă au fost o perioadă de lansare şi tot ce este mai frumos abia începe să se întâmple.

— Care este cererea la acest moment, ce vrea spectatorul?

— Din păcate, publicul nostru mănâncă tot ce-i serveşti. Dacă azi îi serveşti crenvurşti cu muştar, iar mâine icre de Manciuria, asta mănâncă, dar aplaudă, din păcate, şi este exaltat doar la replici ce conţin cuvinte obscene. Majoritatea. Pe când un Ibsen este mai greu de digerat. Lumea îşi doreşte mai multă comedie, după toate şocurile cotidiene. Un public elevat şi pregătit de teatru în Moldova nu are cum fi în majoritate. Eu vorbesc la general. Cred că noi, actorii, am putea să cultivăm în publicul nostru un anumit gust, o anumită percepere în materie de teatru. Şi cred că fiecare teatru trebuie să-şi caute în permanenţă un stil al său şi publicul său. La noi, la Foosbook, avem spectatorul nostru, care vine, aşteaptă, are curajul să întrebe de ce am ales textul ăsta, se implică activ în discuţii. Asta mă bucură. Tineretul are mai mult curaj în ziua de azi decât îl aveam noi. Şi cred că are şi mai multe oportunităţi decât am avut noi.

— Ce este Foosbook-ul?

— Este o echipă de oameni în frunte cu Mihai Fusu care şi-au propus drept scop să-şi realizeze dorinţele pe plan artistic. Să muncească, să găsească texte interesante şi să facă spectacole. Pentru un teatru mare, acest lucru este mai greu de realizat. Într-un teatru mic: ai venit, ţi-ai învăţat textul, ţi-ai jucat rolul, spectatorul te-a aplaudat, te-ai şi apucat de altă piesă. În Occident nimeni nu joacă spectacole câte doi ani, aşa cum se practică la noi. Se face un proiect, se joacă două luni, cu actori invitaţi. Vine lumea. E simplu. Se lucrează, se joacă, s-a terminat, vine altceva. Totul se face mult mai repede. La noi, e alt sistem.

— Cine sunt actorii care activează în cadrul Laboratorului?

— Suntem opt oameni. Şeful proiectului e Mihai Fusu. Apoi, e Luminiţa Ţâcu, colega mea, care încearcă să facă şi regie. E şi Alexandru Pleşca, care a jucat deja într-un monospectacol. Din această echipă mai facem parte încă patru fete – Mihaela Strâmbeanu, Snejana Puică, Irina Vacarciuc şi Ina Surdu. Toate patru jucăm într-un proiect social numit “Casa M”, care este despre violenţa domestică. Alt coleg de-al nostru este Ghenadie Gâlcă. Sala de spectacole Foosbook are capacitatea de 100 de spectatori, ceea ce este foarte ok pentru spectacole de forme mici ca ale noastre. Şi ceea ce este mai preţios e faptul că într-un astfel de spaţiu nu trebuie să strigi, să faci gesturi exagerate. Totul este foarte cameral şi eşti mult mai natural.

— Cine sau ce influenţează repertoriul unui teatru în prezent?

— În ultima vreme se întâmplă atâtea lucruri ciudate chiar şi pentru mine la capitolul ce să alegem pentru următoarea stagiune. Uneori, când sunt bani, se montează o piesă, când nu sunt, piesa stagnează. Uneori vine cineva cu banii săi dintr-o parte. Poate din motiv că teatrul este foarte mare şi e nevoie de finanţări se acceptă să fie montat un spectacol sau altul, care vine cu finanţări. Eu joc într-un singur spectacol şi acum lucrez la un altul – “12 scaune” de Ilf şi Petrov, în montarea lui Petru Hadârcă. Va fi un spectacol cu multă mişcare, cu mult dans, cu multă muzică, cu orchestră. Un spectacol mare care necesită multă muncă, un volum extrem de mare de muncă. Cred că o să-l scoatem în câteva luni.

— Din ce trăieşte un actor?

— Din dragoste. Din dragoste pentru meseria sa. Din păcate, mulţi actori spun că noi suntem nevoiţi să mai mergem şi să muncim şi în altă parte pentru că salariul din teatru este foarte mic. Eu nu mă plâng că am salariul foarte mic. El este într-adevăr foarte mic, dar atunci când ai aptitudini, când ai dorinţă, te duci şi lucrezi oriunde. Te duci şi faci radio, faci televiziune, faci orice. Şi mie nu mi-i ruşine să fac asta. E vorba de 3200 de lei. Eu am atâta pentru că sunt artistă emerită. Sunt foarte norocoasă că am o locuinţă a mea, pe care am primit-o de la stat pentru merite în domeniul actoriei. Am primit această locuinţă în anul 1999. Cât am fost gimnastă, am fost finanţată de stat, pentru că făceam parte din selecţionată, când m-am făcut actriţă, am primit o locuinţă. Eu sunt chiar o răsfăţată. Sunt din Chişinău şi chiar sunt o răsfăţată a sorţii.

— Sunteţi rudă cu Andrei Strâmbeanu, aşa cum se crede?

— Este unchiul meu. Este verişorul tatălui meu. Foarte multă lume mă confundă. Crede că sunt fiica lui Andrei şi a Elenei. Nu este aşa. Şi fiica lor se numeşte Mihaela Strâmbeanu, doar că există o diferenţă de vârstă. Eu sunt fiica lui Panfil Strâmbeanu şi a Giovaninei Strâmbeanu. Panfil nu mai este printre cei vii şi Giovanina este lângă mine, cu mine şi pentru mine. Avem o relaţie frumoasă pentru că ne avem doar una pe alta. Nu există nimeni în vieţile noastre.

— Ce planuri de viitor aveţi şi dacă sunt legate de teatru?

— Ele sunt legate doar de teatru şi de film şi poate şi de un masterat în altă ţară. Vreau să-l fac la actorie-film. Eu sunt actriţă de teatru şi film, dar cerinţele zilei de azi se schimbă şi întotdeauna trebuie să te perfecţionezi. N-o să-mi fie ruşine să merg la studii de master chiar şi la 45 sau 50 de ani.

— Care dintre rolurile jucate până acum vă defineşte cel mai bine?

— Cred că au fost vreo 20 de roluri până acum aici, în Chişinău, şi toate de eroine. În total ar fi mai mult, vreo 30. Şi am făcut roluri şi în film. Care mă defineşte cel mai bine?! Un rol pe care nu l-am jucat – Cordelia din “Regele Lear”, pe care mi l-am dorit întotdeauna şi nu l-am primit. Mă defineşte felul ei de a fi. Cordelia e aceea care nu a trădat, dar care a fost renegată din cauza cruzimii oamenilor.

— Ce rol v-a solicitat cele mai mari eforturi?

— De obicei, rolurile de caracter îmi solicită eforturi mari. Eu, de fapt, sunt de factură dramatică şi pentru mine e simplu să le joc, dar rolurile de compoziţie, de caracter, astea îţi cer întotdeauna să ieşi din tine, să devii altul, şi aici e greu. Te mai zbaţi, mai plângi şi apoi începe să-ţi reuşească, dar eu niciodată nu sunt multumită de ceea ce este şi întotdeauna tind spre mai mult.

— Cât de des trebuie să faceţi compromisuri în teatru?

— Compromisul ar fi să-mi tai din porţia mea zilnică de mofturi. Şi apoi, compromisul a fost acela că nu mi-am întemeiat o familie până acum. Poate că cer prea mult. Am ales să fie teatrul, cariera, şi nu familia… Cred că aşa s-a întâmplat. Am acordat mai multă atenţie teatrului şi persoanei mele. Sper cu tot dinadinsul să se găsească acel bărbat în viaţa mea care să-mi accepte mofturile şi principiile.

— Cum apreciaţi contribuţia ministrului Focşa la dezvoltarea teatrului?

— Îmi pare bine că acest om a avut grijă de actorii care nu aveau o locuinţă. Cred că asta este cel mai important. În al doilea rând, îmi place că se acordă susţinere din partea Ministerului Culturii pentru proiectele unor tineri. Mie mi se pare că tinerii trebuie susţinuţi cel mai mult în ziua de azi, pentru că nouă, celor care ne-am făcut cumva un nume, ne este mai simplu.

— Dacă v-aţi referi la experienţa dv. actoricească, despre ce aţi vrea să vorbiţi?

— Despre oameni. Întotdeauna îmi place să învăţ. Îmi place să ating omul, să-l provoc, să-l încurajez. Şi învăţ din experienţa fiecărui om ca să fiu veridică în personajele pe care le fac. Or, dacă nu pentru asta, ca să cunosc relaţiile interumane, deoarece asta mă interesează foarte mult, mai ales în ultima vreme, de când lumea s-a dezvăţat să comunice, este închisă în sine, fricoasă, nu are curaj sau acesta este confundat cu tupeul. Noi nici nu avem chiar atât de mulţi mentori.

— În ce măsură actorii moldoveni sunt antrenaţi în prezent în campanii sociale?

— De exemplu, eu şi echipa mea de la Foosbook am avut un proiect despre traficul de fiinţe umane, în special fetele care erau traficate în zona conflictului armat din fosta Iugoslavie. S-a lucrat cu victimele, s-au făcut interviuri şi pe baza lor s-a montat o piesă în care am jucat şi cu care am mers cu mult succes prin mai multe ţări. După mine, un actor nu trebuie să fie doar un executor al unui rol şi o persoană care să înveţe textul ca apoi să-l spună într-o anumită formă. El trebuie să fie şi un mediator, care să aducă problemele din societate şi să le injecteze în aceeaşi societate, ca să o trezească şi să o motiveze să schimbe ceva. Nu ne place că suntem o ţară în care fetele sunt nevoite să se prostitueze, mamele să plece la muncă peste hotare, în care copiii rămân sub tutela rudelor, iar banii ţării se cheltuiesc pentru campanii electorale, şi nu pentru educaţie.

— Sunt actorii implicaţi şi în campanii politice?

— Eu încă nu am făcut lucrul acesta niciodată. Încă nu mi s-a propus, dar când mi se va propune, o să refuz. Un actor trebuie să facă parte din partidul culturii, şi nu din cel al intereselor altcuiva. De fapt, la noi politica nu este o politică adevărată. Şi dacă eşti un om care se respectă, nu poţi să te duci şi să te joci de-a jocul lor, chiar şi pentru o sumă mare de bani.

— Care este locul teatrului în noile condiţii?

— În ultima vreme, când sunt peste tot televizoare şi calculatoare, omului îi este mult mai simplu să vadă spectacolul meu sau filmul, care este pe părţi în YouTube, fără a mai veni la teatru. Însă nu putem să vorbim despre toată lumea aşa. Există lume consumatoare de teatru şi lume consumatoare de bere prin pub-uri, bunăoară. Şi nu poţi să-i ceri omului să vină aşa, cum ne duceau pe noi de la şcoală, în grupuri, la teatru. Nu poţi să-i impui să facă un anumit lucru. Omul e liber să facă ce vrea. Chiar să ignore interviul acordat de mine.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Grigore Brînză