Principală  —  Interviuri   —   Mărturiile unui medic migrant: „Colegii…

Mărturiile unui medic migrant: „Colegii din Italia mi-au spus: nu repetați greșelile noastre”

Ludmila Furtună a activat zece ani în sistemul de sănătate din Italia. Cu trei ani în urmă a revenit în R. Moldova, iar recent, împreună cu soțul, a deschis un centru medical care se ocupă de tratamentul durerii. În contextul pandemiei de coronavirus, am discutat cu Ludmila Furtună despre situația colegilor săi din Italia și capacitățile sistemului de sănătate din R. Moldova.

— Cât de des discutați acum cu colegii dvs. din Italia?

— Permanent. Mai ales, în perioada aceasta grea pentru italieni. Aș vrea să fiu acolo, cu ei. Sunt într-o situație critică. Sunt colegi de-ai mei care au lăsat copiii cu buneii și, practic, stau numai la spital. Termină o tură și intră imediat în a doua. E o situație destul de tensionată și grea.

— Dacă v-ați fi aflat acum în Italia, ce credeți că ați fi făcut și cum v-ați fi descurcat?

— Aș fi fost alături de colegii mei, în prima linie. Aș fi luptat împreună cu ei pentru a trata oamenii, aș fi făcut tot ce e necesar pentru a învinge acest virus. Medicii de acolo sunt epuizați. Sunt și colegi care au murit, după ce au stat în prima linie pentru a învinge virusul. E nevoie să înțelegem cât de periculos e asta. Măsurile de prevenire sunt esențiale pentru a învinge acest virus.

— Cum credeți că va trece Italia peste aceasta?

— Am activat acolo și știu ce potențial există. E unul mare. Ei au și profesioniști, și aparate moderne. În plus, muncesc din toate puterile. După două săptămâni, ei deja aveau un protocol bine stabilit – tipul de pacienți, simptome, tratament. Eu îndemn pe toată lumea să stea acasă. Cu cât mai mulți și mai repede vom sta acasă, cu atât mai ușor vom reuși să izolăm virusul. Chiar recent am vorbit cu unii dintre colegii din Italia și mi-au zis: „nu repetați greșelile noastre”. Inițial, ei au avut o atitudine lejeră faţă de această situație, iar acum plătesc dur. Sper ca poporul să înțeleagă mesajul meu, mai ales că R. Moldova nu dispune de sistemul sanitar din Italia. Invit pe toți să stea acasă. În plus, igienizarea e foarte importantă.

— Cât de sigure credeți sunt testele pentru coronavirus?

— Știu că se lucrează împreună cu Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și cred că acest lucru conferă credibilitate. OMS este interesată să izoleze cât mai rapid acest virus.

— Dvs. cum vă alimentați optimismul legat de depășirea acestui virus?

— Hm, ai mei sunt toți acasă. Eu, dacă am nevoie, mă deplasez fie pe jos, fie cu transportul public. Am grijă de igienizarea mâinilor. Eu sper să se înțeleagă că acum cel mai înțelept e să rămânem acasă, altfel, situația va fi alarmantă.

— Unde greșesc moldovenii cel mai mult atunci când e vorba de sănătatea lor?

— Cred că sunt două categorii de persoane – cei care înțeleg că sănătatea e importantă și, respectiv, încep o alimentație corectă, încep să facă sport, merg la medic și a doua categorie – cei care nu merg la medic, nu fac teste pentru diferite tumori, nu urmează sfaturile specialiștilor. Asta e greșit, pentru că cei din urmă ulterior ajung să aibă boli în stadii avansate, când medicii nu îi prea pot ajuta. Cred că aici e nevoie de campanii de informare privind modul sănătos de viață. Și dacă la oraș se mai văd anumite schimbări spre bine în acest sens, la țară încă e mult de lucru.

— De curând ați inaugurat centrul medical „Multimedica”. Cum a început totul?

— Povestea a început când ne-am întors acasă – întâi soțul și, după trei ani, și eu. Ne doream să implementăm experiența de peste hotare aici, în R. Moldova și am zis să încercăm să deschidem un mic centru. Am apelat la fondurile pentru migranți și am reușit să obținem niște resurse, care ne-au fost de mare ajutor. Astfel, pas cu pas, am reușit. Ne-am deschis pe data de 10 și știm că de aici începe munca cea mai grea.

— A fost dificil să porniți acest proiect?

— Mie mi-a fost mai ușor, pentru că soțul deja trecuse prin toate etapele creării unei companii. El m-a ajutat foarte mult. A trebuit să citesc ce spun legile R. Moldova în domeniul sănătății, ca să fim siguri că respectăm standardele. Totul a mers etapizat, lent. Probabil, cei care sunt aici, pe loc, de mulți ani, ar fi trecut peste unii pași mai repede. Totuși, și noi am reușit să ajungem la bun sfârșit.

— Ce trebuie să știe viitorii beneficiari ai serviciilor dvs. despre acest centru? Cu ce se vor ocupa oamenii de aici? Cum îi vor ajuta?

— Acest centru este deschis cu scopul de a trata durerea, atât acută, cât și cronică, apărută din diferite motive – durere postoperatorie, durere persistentă, chiar și simple migrene. Împreună cu o echipă de specialiști, vom încerca să identificăm cauzele și să tratăm durerile. În curând, ni se vor alătura mai mulți, acum suntem cinci în echipă. Scopul nostru este de a crește și a forma o echipă puternică, pentru a ajuta oamenii atât prin tratament medicamentos, cât, mai ales, prin tratament infiltrat sau mezoterapia antalgică, acupunctură, fizioterapie, aparate performante, kineto și masaj terapeutic, combinate în dependență de patologie și pacient.

— Nu v-a fost teamă să reveniți acasă și să investiți aici, știind mediul și contextul?

— Mereu sunt riscuri, dar cine nu riscă nu bea șampanie. Pe mine m-a motivat mult soțul meu, care, fiind singur când s-a întors, a reușit. Acum eu am deja tot suportul lui, am ajuns până aici și e bine. Sper să reușim și în continuare. Obiectivul meu și al echipei noastre este de a ajuta pacienții printr-un tratament eficient – la noi ei vor veni cu durere, dar sperăm să iasă fără. Ne dorim să ajungem la acest obiectiv cu fiecare pacient.

— Cum a fost să lăsați totul în Italia, pentru a vă întoarce acasă?

— Pentru mine personal, a fost greu. Acolo, ai mereu dorul de casă, ai acest gol, pe care o bună parte din diasporă îl are. Între timp, eu reușisem să activez ca medic în Italia, într-o echipă foarte prietenoasă. Eram ca o familie. Pacienții erau mereu satisfăcuți, iar pentru noi asta era cel mai important. Aveai mereu dorința de a merge la serviciu și de a activa în acest mediu. Mi-a fost greu să las totul, în special, din punct de vedere profesional. Dar partea mai sensibilă e că părinții sunt aici, soțul era deja aici și atunci am ajuns într-un moment când devenise prea dificil să mergem înainte așa. Atunci am luat decizia să revin acasă, să fim împreună, o familie întreagă. Consider că a fost o decizie corectă, pentru că acum suntem alături de părinți, iar asta e cel mai important.

— Când anume ați revenit în Moldova?

— În 2017, vara, era august. Aveam multe gânduri atunci când ne-am întors – dacă era o decizie bună sau nu… Am observat însă că de când ne-am întors copiilor le place aici. Fiica mai mare are 19 ani, cealaltă – 9 și ele categoric nu vor să se întoarcă, le place în Moldova, deși ele au crescut acolo. Sigur, ceea ce am văzut că se întâmplă în politică, de când ne-am întors, nu este prea plăcut, însă mediul din familie ne motivează mult. Noi încă sperăm să avem schimbări în mai bine. Pentru familia noastră înseamnă mult să fim împreună și vom fi împreună și în orice schimbare a Moldovei.

— Ați activat mulți ani peste hotare. Ce credeți că ar putea prelua sistemul medical din R. Moldova de la cel din Italia?

— Eu cred că acum sistemul e într-atât de complicat, că miniștrilor de la sănătate le e foarte greu să-l gestioneze. De când am venit, am întâlnit medici foarte buni, iar asta contează mult. Poate lipsesc aparate și consumabile, dar există posibilități. De asemenea, relația dintre medic şi pacient are nevoie de îmbunătățiri serioase. Întorși din Italia, am observat că e mai dificil de lucrat cu pacienții moldoveni. Poate și sistemul e de vină, mi-e greu să mă pronunț… dar, în Italia, oamenii ascultă mai mult de indicațiile medicului și le urmează întocmai. Pe când aici, oamenii au opțiunile lor, iar asta face ca lucrurile să atingă mai greu un rezultat pozitiv.

— Dar de unde credeți că vine această lipsă de încredere în medici? E de vină corupția din sistem, faptul că se oferă mită?

— Cred că din cauza sistemului care s-a format zi de zi și an de an la noi. Acum e foarte greu de readus la normalitate. Poate într-o zi totul va fi pus la punct, dar pentru asta e nevoie de timp.

— În ce segmente din sistemul de sănătate de la noi credeți că ar trebui să se investească în primul rând?

— Eu mă bazez pe experiența mea de peste hotare. Așadar, când mergeam la serviciu, mă gândeam strict la ce am de făcut, nicio secundă nu îmi făceam griji dacă am primit sau nu salariul sau dacă îmi va fi de ajuns pentru luna respectivă. Salariul era bun și nu aveam alte griji. Consider că de aici trebuie să se înceapă – de la salariul medicilor. Medicul dă tot ce poate pentru a avea un pacient sănătos. Dar atunci când salariul e mic și el trebuie să se gândească după muncă să meargă la un alt serviciu, pentru a câștiga bani, asta nu e bine. De aici, probabil, și începe corupția. Când există un salariu bine pus la punct, medicul dă tot. Eu așa am lucrat acolo. Și cred că acesta ar fi primul obiectiv necesar de implementat aici. Plus, condițiile optime pentru medici, ca ei să poată oferi totul pacientului: consumabile, aparate, medicamente eficiente. Sunt multe de pus la punct. Deci, întâi medicii, apoi instrumentele cu care ei lucrează, iar ulterior o să vedeți că restul se vor aranja de la sine.

— Cât timp ați activat în Italia?

— Zece ani. Eu am avut norocul că, direct de pe băncile universității, am plecat acolo și imediat m-au acceptat. Pentru recunoașterea diplomei noastre, a trebuit să mai fac anul șase. Nu mi-a fost greu. Eu eram pregătită, de fapt, pentru dificultăți, dar nu a fost o mare diferență în raport cu universitatea noastră. Atât că acolo se atrage atenția puțin mai mult teoriei. Plus, aici, noi trecusem la practică din anul trei, iar asta m-a ajutat mult. Ulterior, mi-a fost recunoscută diploma, apoi a fost concursul pentru rezidenți, pe care l-am trecut din prima. Am urmat Anesteziologia, Reanimarea și Tratamentul durerii. Am nimerit în anul când au fost modificări în legea italiană, fiind inclusă și această ultimă parte. Inițial, eram permanent pe lângă un medic specializat. Dar în anul patru, la final de an, deja m-am angajat la spitalul unde făcusem rezidențiatul. Așa e peste tot în lume – anesteziștii și reanimatologii sunt foarte căutați, pentru că sunt permanent în insuficiență.

— Dar cum treceați peste momentele mai dificile de la locul de muncă? E o meserie care necesită concentrare tot timpul…

— Erau momente când adrenalina era la un nivel foarte înalt. Eram și foarte stresată. Dar mă străduiam să fac mereu totul conform protocoalelor. De mulți pacienți îmi amintesc și azi. Sunt cazuri destul de interesante. Am avut stop cardiac la un copil de doi ani. Apoi au existat tot felul de intoxicații cu medicamente. Am avut și stop cardiac la un adult, pe care am reușit să-l reanimez cu succes, iar asta a fost o bucurie pentru mine. Adeseori, e vorba de cazuri grave. Sunt și cazuri triste, din păcate. Eu am activat mult timp pe ambulanță și am văzut cazuri de la cele mai simple la cele mai complicate. Lucrând pe ambulanță cu voluntarii, am fost determinată să deschid o mică asociație. Am încercat să ajutăm Moldova cu ce putem, împreună cu echipa „Renașterea” din Parma. Ești determinat să faci asta, văzând cazurile grave din jur.

— Cum ați început, de fapt, să colectați ajutoare pentru R. Moldova?

— Totul a început de la un caz trist din familie. Moartea cumnatului. Nu i s-a acordat la timp ajutor medical. El mergea cu transportul public, a avut stop cardiac, din câte ni s-a spus, iar ambulanța a venit după 40 de minute, când ajunseseră deja toate rudele la el. Ambulanța nu dispunea de niciun defibrilator, pentru a-i acorda primul ajutor. Activând atunci pe o ambulanță și muncind cu voluntarii, am zis să încercăm să donăm noi una acolo, ca asemenea cazuri să nu se mai repete. Așa a şi început totul. Prima ambulanță a ajuns la Varnița. Ulterior, a început un lanț de donații. Până la urmă, am reușit să donăm șase ambulanțe. Apoi, 90 de paturi pentru spitalul din Nisporeni. Am adunat și resurse financiare ca să ajutăm persoane ce aveau nevoie de tratament. Când aveam jumătate de zi liberă, umpleam mașina cu donații și o trimiteam în R. Moldova. Sau mergeam să discut cu cineva pentru a organiza donațiile de ambulanțe. În cazurile astea sunt importante dorința și voința.

— De obicei, în Italia, cât de repede ajunge ambulanța la pacient?

— Depinde cât de departe e cazul. Dacă e în afara orașului, maxim 20 de minute, dacă în oraș – până la 8 minute ca să ajungi într-un anumit punct. Ajungeam și în 2, și în 5 minute, practic mereu eram înainte de timpul prevăzut. Se respectă acest lucru și, deși se lucrează cu voluntari, serviciul este eficient, pentru că aceștia sunt instruiți. Nu știu cum ar fi fără ei. Cred că și la noi ar fi binevenit un asemenea mecanism.

— Vă mulțumim.