Despre imagini și sensuri la 70 de ani
Victor Munteanu, jurist, formator de opinie în dialog cu Nicolae Pojoga, renumit fotojurnalist şi intelectual
— Dle Pojoga, ați văzut lumina zilei 70 de ani în urmă, pe 17 aprilie 1950, în satul Ciuciuleni, Hâncești.
Mă gândeam să dau acestui dialog un start cumva tradițional, întrebându-vă, spre exemplu, cum Vă simțiți la cei 70 de ani sau, și mai languros, cu ceva din tradiționalul ”…frumoasa vârstă de 70 de ani”… Însă bag bine de seamă că, drept răspuns, îmi veți arunca un fel de „foarte bine” sau, dimpotrivă, un fel de ”frumoasă, pe dracu„ și cred că ați fi făcut bine. ”Frumoasă, pe dracu”, despre vârstă, ar fi fost un răspuns scurt și chiar poate potrivit pentru acest prezent ”covidios” sau poate ”covidial” (hm, sună bine ”Cum te simți într-al 19-lea covid?”) Dar, atenție! poate e cazul să ne ferim de ceea ce Tamara Cărăuș numește „putere performativă a cuvântului”. Ea, Tamara, cumva afirmă că demonul are prezență performativă imediată, nu se lasă rugat, spre deosebire de divinitate, care normal și natural, e mai prinsă de griji. Deci, mai degrabă V-aș întreba despre ”valoarea performativă” a anilor ce s-au scurs aspura realității sau asupra realităților pe care le trăiți acum la șaptezeci de ani ?
— Ai dat un start cât o veritabilă ”pregătire de artilerie”, noțiune militară despre care, sper, să nu ai, spre binele tău, desigur, cine știe ce idei…
Oricum, despre ”minunata vârstă de…” și ”dracul știe ” sau nu prea ”știe”, pare-mi-se, că am reținut ceva. Șaptezeci nu e mai mare și nici mai mică decât oricare altă vârstă. Riscul meu de acum, din clipa asta, este să n-o fac pe deșteptul sau, tradițional, înțeleptul vârstnic, pe de o parte, dar nici să minimalizez prin așa-zisele ”vorbe de duh” povara vizibilă a unei biografii încâlcite, pe de alta. Altfel spus, nu te aștepta la presuratul cenușii pe chelie, dar nici la bravade disperate de la o persoană care își permite deja luxul de a lua în derâdere bătrânețea, care vine iute și pieziș, aidoma unui hoț pervers și languros.
Suntem doi tipi care tot umblă cu citate sau idei smulse cu sete de prin tot felul de cărți – primul și ultimul nostru sprijin în atâtea discuții pe care le-am avut până acum. Și cred că și de acum incolo. Civilizația livrescă, dacă-i putem zice așa, cu o anumită rezervă.
Ia vezi, cum îmi sare imediat o vorbă din ultima nuvelă a lui Gabriel García Márquez: ”Memoria de mis putas tristes” (nu-ți spun, din falsă pudoare, cum sună românește!). „Sunt la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morți”, zice personajul autorului acelui memorabil, dar mult prea-pe-sărite-cititul Veac de Singurătate.
Poate mai vorbim altădată și despre Moarte – personaj tot atât de tabuizat la modul comun, cum este și dracul. Ambii – nostimi și la locul lor, cu condiția să nu-i scarpini în coarne.
Astfel, cel mai binevenit lucru pentru un tip bizar, ca mine, nici tu ateu, nici tu evlavios, ar fi să ne mai și veselim. O mai bună candidatură decât ”acela”, adică dracul, cum il pomenesc, cu colțul barizului în buze, și cu deosebită sfială, babele, nici că există! Păi, să vezi, acesta, sau ”acela” este haios și pe-alocuri chiar drăgălaș și bine intenționat. Uite ce zic cărțile:
Faust: – Ei bine, cine ești tu?
Mefistofel:– Eu fac parte din acea parte a întregului care dorește răul, dar face binele…
(Traducere liberă, cum s-ar zice.) Cine vrea mai mult, să cerceteze originalul.[i]
Cine dacă nu Woland, asistat de pestrița lui echipă, face ordine și dreptate supremă într-o Moscova măcinată de vicii bolșevice, ateism pervers și oprimarea a tot ce este noblețe și cumsecădenie?
Atât Mihail Afanasievici Bulgakov (fiu de profesor de dogmatică ortodoxă, între altele), cât și Ion Creangă (popă fără licență) au avut o deosebită aplecare pentru ”acela”, tratându-l cu respectul și blândețea proprie doar marilor spirite. Câtă infinită savoare se aude în supărarea pentru tot felul de drăcușori iresponsabili în gura lui Scaraoschi (un fel de Plahotniuc al lor). Auzi tu! Să nu zică michiduță ”bogdaproste!” după ce a halit boțul de mămăligă îmbrânzită? ”Pașol” de răscumpără cu sudoarea frunții toată paguba materială, inclusiv partea de metafizică, dacă veni vorba!
Băieți buni, ce mai! Leit-poleit băieții cu ”ochi albaștri” din tagma kgb-istă! Buni și simpatici! Păzea, însă, să pactizezi cu ei. Așa pățit-a adevăratul Johann Georg Faust (cca. 1480–1540), prototipul personajului goethian, tot ”aproape pățit” e și Stan al nostru, de unde și vorba: tot pățitu-i priceput; chiar mai devreme decât lustrația de pe urmă. Mult mai prost i-a mers lui Prohor Petrovici (de profesie ”Președinte de Comisie” – profil obsesiv pentru Bulgakov) care a sfidat bunul simț literar, zicând de-a dreptul: ”Lua-m-ar toți dracii!”. Și l-au și luatără! Lăsându-i doar costumul elegant și tocul cu peniță de aur.
Nu te-ai plictisit? Că de nu – trecem la Nicolai Vasilevici Gogol, așa, ca pentru un desert savuros. Cred, totuși, că pentru azi e suficient. Nu de alta, dar simt că de la simpatizare până la pactizare e doar un singur pas… Ptiu și halal!
— Eu nu am planificat această discuție după modelul unui interviu, mai ales că ar fi o mare exagerare să spun că mă pricep la asta. Prin urmare, cred că e vorba de un dialog semi-structurat, care ar fi bine să treacă ușor în monolog.
Totuși, eu l-aș împărți cumva pe răscruci, căci au fost câteva în viața dvs., nu ?! Sau epifanii, revelații bruște, în sensul avut în vedere de James Joyce sau de Virginia Wolf. Eu știu despre două: Zaharia Cușnir și războaiele din Transnistria și Nagorno-Karabah.
Au fost nopți nenumărate în camera obscură, unde se pare că ați deprins gustul singurătății. Până atunci a fost o facultate de fizică şi matematică.
— Nimic mai neclar pe lumea asta decât o biografie, scuză-mă că te întrerup. Frumos şi limpede cu partea de ședere într-un spațiu închis (obscur, precum ai zis) numit (din rusă) ”laborator fotografic” sau ”dark room” în engleză. Asolut neclară pentru șeful secției (”comisiei”) de personal ”de sus” povestea cu facultatea. Da, a fost ceva minunat și esențial pentru mine. Dar cum să-ți explic plecarea din anul patru, nu mă ajunge capul… A fost o altă viață pe care nu am mai apucat s-o trăesc. Și e păcat! Îmi plăcea nespus. Sunt un mare risipitor. Iremediabil! Luat imediat la oaste (după o ședere scurtă, dar savuroasă în echipa tehnică a Teatrului ”Luceafărul”), am delirat pe timp de plantoane, descifrând din memorie ecuații diferențiale și visând constante universale ”ajustabile” la ideile unor romane science-fiction. Doi ani de cătănie m-au apropiat intim de SF. Doi ani au fost o sărbătoare continuă a lecturilor din Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Karel Čapek, frații Arkady și Boris Strugatsky și E. T. A. Hoffmann, mai aproape de demobilizare. Marele meu noroc în cătănie a fost slujba la stația de radio (plecăciuni Catedrei Militare de la USM, secția telecomunicații pe care am urât-o din tot sufletul, dar care mi-a adus libertatea lecturilor și deliciul nesperat de a audia, pe săturate și nebruiat de nimeni, la un performant R-111 lecturi, știri și muzică la postul de radio ”Europa Liberă” cu Noel Bernard, Monica Lovinescu, Virgil Eruncă, inegalabilul Corneliu Chiriac, apoi voci ”pe viu” cu Cioran, Ionesco…) O adevărată universitate la radio militar unde, după ore de politică a partidului din cazarmă, apuci să asculți, seara la tură, reportajul (în direct!) despre sosirea la Zürich a familiei lui Soljenițîn! Fantastice timpuri pentru un tânăr supus tratamentului ”doublethink” din ”1984”-ul lui Orwell! De aici respectul și pasiunea mea pentru spații închise, mici, dotate fie cu radio, fie cu utilaj fotografic ori, mai bine, și una, și alta.
Acum că m-am ”răcorit” la partea de Facultate și de cele ce au urmat, pot să revin la ceea ce ai punctat ca fiind răscruci, sau epifanii…
Toate astea se văd limpede acum, la multă vreme după ce s-au consumat. Se mai întâmplă. Revelația, în opinia mea, există. Tare și mare! Până în clipa însă în care o simți, o identifici și faci din ea tam-tam sau epifanii. Te părăsește imediat și dacă mai revine, o face doar atunci când ți-a iertat trădarea vulgară. Nu-i vorbă, privind așa, în trecut, punctezi parcă: atunci, acolo, dincolo…
Dacă revenim din nou la cărți (un fel de evaziune fiscală!), putem evoca povestea firului de păianjen de Ryūnosuke Akutagawa. Cică, într-o zi, când se plimba, Budha a văzut fundul iadului și a recunscut printre păcătoșii de acolo pe unul, care a fost hoț și ucigaș la viața lui. Și-a amintit că acesta a făcut și o faptă bună la viața lui: a ezitat să strivească o nevinovată insectă, un mic paianjen. Budha i-a trimis imediat, în semn de prețuire, un… fir de păianjen. Hoțul l-a prins în brațe și a început să urce spre lumina zilei. Sfârșitul acestei parabole este tragic și plin de învățăminte. Dar nu aici am vrut să ajung. Tot omul are la răbojul său secret unul sau câteva ”fire de păianjen”. Uneori răscruci, cum le numești tu. Despre mine și fotografie nu am nicio ”revelație” mare și tare, valabilă pentru a fi făcută public. Eu am trăit cea mai mare și mai frumoasă parte a vieții mele în comunism. Cu tot tacâmul lui de nedescris. Am susținut și examene la comunismul științific, am scris compuneri stufoase la școală, am visat, am crezut, am suferit, am vomat, la urma urmei. Conflictul meu cu comunismul, mai ales cel de marcă sovietică, a fost și este simplu ca mătura: una credem și alta trăim! Plătiți și răsplătiți sunt doar acei care cred și luptă pentru ceva ce NU există! Nu am putut să fiu printre aceștia. Cu tot respectu’, șefu’! Nu am putut nici să fiu luptător consecvent… Așa, pe tușă, cu ratații, protestatarii cu ambiții, candidații la casa de nebuni. Stația de radio din armată era deja departe, în trecut. Nu mai rămase nimic decât o cameră obscură, mică, fără lumină. Un salariu obscur și acesta, câte un chilipir pe la nunți și botezuri, sărăcie și mizerie ca la carte. Mai și urmărit din scurt, pe față și în secret, de băieții cu ochi albaștri, veșnică le fie pomenirea.
Asta, așa, ca să înțelegi și tu câte vieți poate avea un om. Una din viețile mele care continuă și în prezent, fără abateri esențiale, este fotografia. Adevărata și siblima ocupație sau meserie în care am început să deslușesc câte ceva. ”Răscrucile” le pot vedea doar privind cu responsabilitate în trecut.
— Susan Sontag scrie că oamenii jefuiți de trecutul lor par a fi cei mai fervenți fotografi. S-a întâmplat ceva în copilăria dvs., în tinerețe ? Unde ați fost jefuit ?!
— Nu, nu s-a întâmplat! De jefuit am fost și încă de multe ori! Dar nu m-a marcat la modul metafizic sau undeva în subconștientul care, cică, ar explica, alfel, ceva… Deși, în cauzalitatea elaborată de celebra Susan Sontag (mi se pare că și Roland Barthes face în eseul ”Camera Lucida” mai multe aluzii la frustrări și tot felul de trimiteri la copilărie), ar fi parcă un sâmbure de adevăr. Cauzalitatea despre care vorbim este inversă: mai devreme ești fotograf și după aia jefuit la propriu și la figurat! Ceva din fizica cuantică pentru casnicii dornici de a înțelege indeterminismul raportat la pisica lui Schrödinger, scuzați de expresie!
Sontag e cea mai prețuită autoare de texte despre fotografie. Unul din marile ei atuuri constă în faptul că nu a fotografiat nimic și niciodată! A studiat cuminte artele, filosofia, literatura și semiotica. Sublim acest punct de pornire pentru a scrie despre o artă dominată la timpul respectiv de tehnică și tehnologie! Fotografii timpului (în mare parte, și cei de azi) sunt cu mici excepții niște tipi încuiați și ”secretoși” până la absurd. Trebuia să vină Susan Sontag să-i pună la gândire cu un bestseller obligatoriu la lecturi și criticism. Cei mai mulți (atât partizani, cât şi detractori) au ținut și țin cont, într-un fel sau altul, de celebra lucrare ”On Photography”. Unii, mari de tot, cum ar fi Sebastião Salgado și, probabil, celebrul Henri Cartier-Bresson ar fi fost (cu reciprocitate!) la ”cuțite” cu distinsa eseistă și scriitoare, întotdeauna modernă. Nimic nou pe lumea asta!
Închei mica mea apologie Sontag cu un citat semnat de o biografă a autoarei ”On Photography”: ”Romancierului Elias Canetti îi plăcea să spună: „Încerc să-mi imaginez pe cineva spunându-i lui Shakespeare: „Relax!”, iar Susanei Sontag îi plăcea să-l citeze. Eu, la rândul meu, îmi place s-o citez pe Sontag, citându-l pe Canetti, pentru că îmi place să mă plasez pe aceeași linie cu oameni care muncesc prea mult și care pot să ia lucrurile în serios”.
Vezi, cât de abil m-am descurcat cu ”sindromul jefuitului”?
Deși, dacă am fi discutat pentru o publicație de scandal și divertisment, aș mărturisi următoarele: – Da, domle, am fost! Doi dintre prietenii mei care aveau acces de intrare liberă în studio-ul mei m-au jefuit în două rânduri, luându-mi tot!
Un necunoscut mi-a luat din depozitul unei redacții la care lucram o cutie de carton cu negative și blocknotes-uri.
O firmă de construcții pe nume ”Neo Mansarde” mi-a luat toți banii și m-a lăsat fără locuință. A dat faliment ca să reînvie sub un alt nume în afaceri de milioane.
Cum să nu te faci, în consecință, fotograf, ba chiar profesor de fotografie la Academia de Arte?
Încâlcită treabă, propria viață!
— Am pomenit mai sus de acele două răscruci din viața dumneavoastră : Zaharia Cușnir și războaiele din Transnistria și Nagorno-Karabakh.
— Două, zici? Au fost de două mii de ori câte două. Lumea ma cunoaște, însă, mai mult după ”războaie” și după fenomenul Zaharia Cușnir. Mai devreme făcusem rutina jurnalismului de toate genurile, minus TV (la sticlă) și radio (la microfon). Vorbirea locală, dicția, vocabularul defectuos, pe de o parte, și firescul de la radio și televiziunea română, pe de alta, mă dezarmează în totalitate. La fotojurnalism mai merge. Uneori chiar binișor.
Războiul sau deschiderea pentru fotografia, numită extremală, a venit firesc. Sunt o persoană pașnică și nu-mi place deloc gâlceava, dar să vezi ce i se poate întâmpla unui om cuminte… Îți spusei că mai prindeam și eu câte o comandă (haltură) la nunți și alte minuni asemănătoare. Nu prea aveam succes. Lume ursuză, muzica tare de tot (un supliciu!), mofturi din partea nuntașilor, etc. Nu aveam stil, portofoliu, iar în consecință – o recompensă mizeră. Odată (toate poveștile cu miez încep cu ”odată”), la o nuntă s-a lăsat cu o bătaie din alea – ca la nuntă! Ah, ce inspirat și liber am lucrat! Și minunea minunilor! – am fost și plătit împărătește. Cred că de acolo (atenție, domnilor psihanaliști!) mi se trage slăbiciunea. Pe bune, însă, cât poate omul să tragă sute de fotografii de rutină la un ziar care le papă imediat și mai cere încă pe-atâta. Flămânzilă din ceata lui Harap Alb, nu alta!
Într-o zi (nu vreau să mai zic ”odată”), într-o zi, intru sus la redactorul-șef al celebrului ”Sfatul Tării” și unde zic: – Măria ta, domnule Nicolae Misail, dă-mi carte și bani de drum până la Nagorno-Karabakh, că e mare gâceavă pe-acolo și că aș putea aduce ceva materie proaspătă la Ziar.
Mi-a dat, am fost, am adus și am dat și la alții din exterior. Am făcut și școală serioasă cu această ocazie, deosebit de riscantă, de altfel. Numele meu a început să figureze pe agendele unor birouri și ”desk”-uri serioase ale agențiilor fotografice de prestigiu. Era în noiembrie 1991. În decembrie, au început să tragă și pe la noi. În martie 1992 – război în toată legea! Nu am niciun chef să mai vorbesc ce și cum a fost. Toate s-au materializat cu ceva important pentru mine. Expoziții, publicații, comunicări în România, Ukraina, Statele Unite. În 2004, a fost proiectat la Casa Cineaștilor documentarul ”Război și Pace în Moldova” semnat de regizoarea Elena Donciu, eu fiind în echipă cu misiuni de redactor, consultant, autor de fotografii și figurant în câteva scene. Alte trei expoziții importante: Chișinău (Muzeul Național de Istorie, 2007), Sibiu (capitală culturală europeană, 2007) și Chișinău (Galeria ”Brâncuși”, 2014) m-au făcut să cred în valoarea lucrărilor mele de la războiul din Transnistria. Una cu alta, am avut astfel curajul și infinit de marea susținere a editurii Cartier în persoana ilustrului Gheorghe Erizanu pentru proaspătul ”Album de Război” cu care mă mândresc și mă felicit pentru o prefață pe gustul meu.
Cu Zaharia Cușnir a fost absolut SF și ”panaramă”. Într-o zi, Victor Galușcă, student la arte aflat în febra căutărilor pentru filmul de licență, găsește într-o casă nelocuită din satul Roșieticii-Noi, raionul Florești, o comoară. Uriașă! Sub 4000 (patru mii) de negative de mărimea Rolley, toate trase prin anii ‘60 ai secolului trecut. Ce suflet curat și norocos pe lumea asta! Victor a scos din perzanie o epocă de unicat pentru întreaga lume.
În continuare, a urmat ceea ce se numește ”Epoca Zaharia”. Aproape trei ani de muncă cu aceste minunate negative, muncă la negru, zi de zi, fără bani și uneori fără mâncare. Împreună cu Elena Donciu, care le-a văzut și dânsa ca și mine, cu ochii copilului care a trăit și a simțit ca fiind reale scenele de vis din miile de imagini. Zaharia mă vizita discret, uneori – brutal, în visele mele, cred că mai și muta lucrurile de prin locuințele noastre. Am ajuns să cunoaștem locurile, figuranții, gândurile și sentimentele lor. Delir! Apoi au urmat nenumărate expediții, documentări, interviuri, filmări. Normal că a ieșit și o carte-album ”Lumea lui Zaharia”, totul cu cheltuiala și truda lui Erizanu cu tot Cartier-ul său. Astfel s-au mai materializat și alte minuni din viața asta. Eu am contribuit cu o prefață (ce cuvânt fermecat!) și cu câteva modeste idei. Elena a făcut un documentar zguduitor de 85 de minute în care au încăput toți cei care au vorbit cu noi din fotografii sau prin viu grai. Mulți dintre ei au și murit, plecați în lumea lui Zaharia. Cealaltă! O pomenim cu durere pe Niusea, fiica marelui fotograf, călăuză și suflet drag nouă! Zaharia a trecut și în România, în care a fost copil, student și ostaș în termen. A avut patru mari expoziții la Bucureşti, Cluj, Timișoara și Baia Mare. Toate sub egida Muzeului Țăranului Român.
— Alice a fost condusă de un iepure fermecat spre un portal, dincolo de care totul e altfel. A fost, a văzut și a revenit. Dorothea a fost purtată de o tornadă spre țara Vrăjitorului din Oz, dar a revenit și ea. In Cronicile din Narnia, portalul e într-un dulap, unde se intra, dar și se ieșea… şi tot așa. Domnule Pojoga, este pinhole-ul un fel de portal? Dacă da, cui i se deschide, pe cine-l prinde şi pe cine nu? Un portal care vine de unde și duce încotro? Ce lume e acolo, dincolo de gaura de ac dintr-o cutie de pantofi ? De care parte a acestui portal Vă credeți acum sau poate sunteți un cărăuș? Sau e ca și când ai spiona prin gaura unei chei, fără a intra? Diana Arbus, o mare fotografă americană spunea că ”întotdeauna se gândea la fotografie ca la ceva obraznic….când am făcut-o pentru prima dată, m-am simțit extrem de perversă”. Deci, gaura de cheie sau portal către alte dimensiuni?! Sau niciuna, nici alta?!
— Eu mă pierd la auzul unor întrebări cu multe etaje. Știai că pisicile mor de foame în fața unei bucăți mari de carne? Tot ce poate o pisică este răfuiala cu un șoricel. Încerc să prind șoriceii ascunși în imensa ta întrebare.
Sar peste Iepurașul de Martie, Alice și Dorothea, toate fiind de concepție engleză clasică, magică, insulară – crezi ce dorești tu! Eu zic ”Relax!” și prind doar ceea ce sunt în stare. Tot ce știu cu adevărat despre Alice este că autorul Țării Minunilor și Dincolo-de-Oglindă a fost profesor de matematici și fotograf. Textual, nu putem să fim împăcați din simplul motiv că nu există traduceri valabile în română și rusă (limbile pe care le cunosc și vorbesc) din Charles Lutwidge Dodgson cu pseudonimul Lewis Carroll. Toată speranța mea la ora actuală este în traducerea lui Lică Sainciuc (cu ilustraţii cu tot) gata bine-mersi pentru tipar.
Cu pinhole (gaură-de-ac) e mai ”simplu”. Fizic, ar fi o gaură mică-mică prin care trece lumina și se proiecteză pe un ecran. Un sistem optic firesc şi natural de când lumea. Unii fiziologi susțin că nou-născutul vede lumea prin pinhole. O priveliște puțin neclară, cețoasă și… inversată! Toate-s cu capul în jos pentru toți puii de mamifere, cel puțin, la prima vedere. Și au dreptate, ce mai! Cu timpul, le trece, deprind culorile, focusarea, aprecierea distanței. Apropos, inversarea imaginii ajută la o apreciere adecvată a compoziției, mai ales în materie de fotografie. Procedeul este condimentul magic în operele marilor cineaști. În partea a doua a filmului ”Andrei Rubliov” de Tarkovsky apare o scenă de două secunde cu călăreți proiectați pe un perete printr-un pinhole din peretele opus. De obicei (am făcut și sondaje la Facultate), spectatorul nu o vede, dar este foarte impresionat la modul secret de această fantomă a invaziei. Gogol vede în ”Suflete Moarte” o față inversată a unui slujitor la bariera orașului. Eroul lui Nabokov în ”Groaza” o vede pe maică-sa aplecată asupra-i cu fața inversată… Copiii întorc capul pe furiș, ca să poată vedea lumea altfel. Imaginea universului vizibil poate fi o proiecție a unui pinhole de mare diametru… Aristotel și Platon nu încetează să dezbată esența realității fizice. Este reală lumea cu obiectele care au nume și formă sa nu? Asta-i întrebarea de bază! Să fie oare aici ascunsă enigma ”To be or not to be”, care nu poate fi descifrată profan, fiind poate o cursă a marelui englez?
Atât despre gaura de ac. Îmi spusese cândva un prieten, fotograf la Agenția ”Panos” din Marea Britanie, că pot să merg cu o predică de acest fel în India. ”Chiar și cu engleza ta aproximativă, vei avea până la asfințitul soarelui peste o mie de followers!”
Cât privește partea de gaură a cheii și obsesiile Dianei Arbus (un mare fotograf, dealtfel) nu am cuvinte potrivite. Știu (cred, cel puțin) că nu sunt voyeur-ist și nici bântuit de fobii preluate din copilărie. Frica și disperarea mea în materie de filosofie a fotografiei se reduce la posibilitatea infinită de multiplicare a unei imagini ce reprezintă un obiect. Se trage din SF, unde se povestește riscul de a fi dominaţi de o super-mașină de calcul preocupată de aflarea valorii exacte a numărului π (pi), ocupând astfel întreaga Galactică cu cifre. Se întâmplă deja: digitalul multiplică și fotografiază tot ce este material! Urmeză visele, fantomele și himerele. Urmărești cumva rata vânzărilor de ochelari de genul ”reality google glasses”?
— Deseori am sentimentul că vreți să vă protejați de intruși printr-un soi de distanțare asumată, facându-l pe ursuzul îmbătrînit. Altfel, de ce V-ar numi toți ”Moșul„? Ce vrea să spună această poreclă? Pentru că ea nu e de ieri, de azi, se pare. Până și adresa dvs. electronică aparține unui oarecare ”Moșu Old”. Pe FB, după Nicolae Pojoga stă un Sr., care, cred că e de la senior, fotografia de profil – e un pietroi antropomorf.
—„Moșul” s-a lipit demult, așa cum se lipesc poreclele. Nimeni nu cunoaște cu exactitate geneza lor. Eu nu am nicio vină și niciun avantaj. Nicolae Pojoga Sr. e pentru a mă deosebi în rețea de nepotul meu Nicușor Pojoga, un băiat de aur și pe care îl iubesc nespus.
— Totuși, de ce ați căutat să vă îmbătrâniți ?!
— Cine-o caută, o găsește! Iată că am și îmbătrânit cu acte în regulă, cum s-ar zice. La urarea ”Mulți înainte!” aș prefera un ”Mulți înapoi!”, dar nu e voie.
— Jurnalism de extremă în anii ‘90 ai secolului trecut, camera obscură, deplasări…unde a încăput, dar, mai ales, cum s-au împăcat acestea cu viața dvs. personală?
— Simplu – am trăit mai multe vieți.
— Sunteți tată a 3 copii. Dle Pojoga, spuneți-mi despre ei, dar mai ales despre bucuriile pe care le-ați trăit, le trăiți cu ei. Viața dvs. personală rămâne acoperită de ceață și mister, chiar și pentru prietenii cei mai apropiați. Nu vreau confesiuni decât atâtea câte vreți dvs. să le faceți. Dar V-aș fi recunoscător pentru împărtășirea cu mine a clipelor de fericire, de bucurie care au fost sau ar fi trebuit să fie….Cum este Nicolae Pojoga fericit ?
— Trei copii. Cel mai mare, Alexandru, este un suflet minunat. Acum s-a îndepărtat de mine. Are și suficiente motive. Mai am două fete: Ileana și Anica. Fericit sunt, cu ele amândouă.
— Despre fetele dumneavoastră s-ar spune ”frumușele foc” ! Ăștia-s copii din dragoste! Au plâns multe după dvs. ?! Ați frânt niște inimi…sau, dimpotrivă, V-a frânt-o cineva ?!
— Dragul meu, între prieteni au locul lor și niște secrete. Dacă ele nu mai există, vezi ce zice Tudor Arghezi despre așa ceva…
— M-am uitat mult la albumul dvs. de război. Îmi pare că această experiență a fost un fel de altă epifanie. V-a schimbat mintea, traiectoriile gândirii. Azi, tot folosesc citate din Susan Sontag, care zice așa: ”La fel ca armele și mașinile, aparatele de fotografiat sunt aparate – fantezie, utilizarea lor creând dependență…Așa cum aparatul este imaginea subliminală a unei arme, fotografierea unei persoane este o crimă subliminală – o crimă soft, adecvată unei perioade triste, înspăimântătoare.” Povestiți-mi despre ”criminalul de război” N. Pojoga…
— Criminal soft – da! Plata vine ca o ”Invitație la Eșafod” (vezi tot la Nabokov pe care l-am mai pomenit mai sus). Pentru mine, aparatul de fotografiat a fost scut și nu armă. Deși, pe bune, scutul tot face parte din armament… Vreau să cred că criminalul de război din mine nu a provocat dureri și suferințe cuiva anume. Combatanții nu sunt actori de cinema. Am știut sau am intuit hotarul dintre a trage o fotografie ”trăsnet”, iar dacă am făcut-o, am ezitat s-o fac publică. Multe le-am ars. Noi, ”extremalii”, cum zici tu, ne supunem prescripțiilor unui cod etic special. ”NPPA Code of Ethics” se numește. Nu este unul exhaustiv, dar ajută și orientează corect. În mod normal, NU ar trebui să fotografiem deloc. Dar cine poate trăi din normalitate? Cred că nici sfinții!
— Despre ”Lumea lui Zaharia” s-a scris, s-a vorbit mult. Nu vreau să insist asupra semnificației acestei lumi pentru dvs., ca jurnalist, om de artă sau despre colecția de filme, negative alb-negru găsite în podul unei case părăsite. Ceea ce vreau să înțeleg este ce a făcut această lume cu dvs. V-ați asumat riscul să Vă apropiați de o gaură neagră, care unește lumi, fără frânghii de siguranță. După mine, V-ați cam jucat de-a Dumnezeu. I-ați redat viață! Nimeni altul n-ar fi putut s-o facă. Nimic nu e întâmplător. Dar discuția nu e despre Zaharia, ci despre dvs. – cu ce ați plătit ?
— Zaharia este un fenomen unic. Aici, în lumea lui, nu există loc pentru cele mai iscusite formule de apreciere și nici pentru cochetărie cu iz de estetică savantă. Am avut fericirea să fiu un timp persoana lui de încredere. Sper să nu-l dezamăgesc și să-mi pot continua cercetarea cu responsabilitate și modestie. Ai văzut, probabil, că și apostolii devin obraznici, necredincioși sau fac exces de zel… Așa funcționează mașinuța numită omenire. Nu pot să mă iau de barbă cu fenomenul Zaharia. El este al tuturor. Pe mine, personal, Zaharia m-a reabilitat în fața mea proprie. Cel puțin, pe partea de profesie. Încolo – orice s-ar întâmpla e doar spre bine. Ambția mea de a scoate o carte despre el e mare, riscul nechematului fiind și mai mare. Există la limită și manuscrise arse, spre bucuria și triumful dreptății. Toate au locul lor pe Pământ. Deocamdată.
Întrebări blitz:
— Condiționalul trecut are sens sau e pură manifestare a nostalgiei după castele de nisip, din nori? Ce ar fi fost, dacă ?
— Nu are niciun sens.Trecutul, prezentul și viitorul sunt laolaltă și simultan. ”Dacă” nu există! Poate în politică, dar politica e o păcăleală.
— De ce Pojoga nu scrie ?
— Spațiul lingvistic în care stăm înfipți acum nu este bun pentru scriitură. Apoi nu-mi place și nu cunosc gramatica limbii române. Poate, dacă mi-ar ajunge curaj să-l imit la gramatică pe José Saramago. Dar cred că nu e posibil în viața asta.
— Daca negrul absolut e un nimic infinit, iar albul absolut, orbitor, e tot un nimic infinit, între aceste două mari nimicuri absolute ce se află ?
— Nu prea înțeleg ce anume mă întrebi. Vezi cartea ”Negru. Istoria unei culori” de Michel Pastoureau și treci cu vederea odihnită cele 241 de pagini. Doar despre ”Negru”. Plus o bibliografie densă pe altele 10. Nu mă duce în ispită…
— Oamenii din ”Peștera” lui Platon intuiau că spectacolul umbrelor nu era tocmai realitatea ?
— Nu! Asemenea suntem și noi, cei dinafara Peșterei. A noastră e un pic mai mare.
— Cancerul este ”cine” sau este ”ce” ?
— Cancerul e o zodie care se vrea împlinită, chiar și cu prețul vieții cuiva. El nu știe că omul, din fericire (!) este muritor.
— Alice din țara minunilor a ajuns fericită, la adânci bătrânețe, sau și-a pus juvățul ?
— Nu știu! Am mai vorbit. Nu cunosc engleza!
— Vă rog să-mi spuneți în care din aceste situații Vă regăsiți. Daca nu, ce e greșit în fiecare din aceste afirmații:
— Torn revelator, torn fixator și mi se revelează o lume, deci sunt creator!
—”Revelatorul” e un neologism îmbătrânit deja. Chimicalele respective nu au nimic cu revelația, dacă asta ai vrut să întrebi. Normal se numea și ar trebui să se numească ”developator” de la ”dezvoltare” sau catalizare a procesului chimic de restabilire a halogenizilor de argint. De fapt, în chimia fotografică (imensă și sofisticată) cel mai important este fixatorul. Soluția de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) a făcut posibilă minunea pe nume fotografie. În lipsa Fixatorului, imaginea fotografică voalează și dispare.
— Torn revelator, torn fixator și mi se revelează lumea, deci sunt Creatorul !
— Nu! Repet, sunt doar un instrument sau o ființă care a învățat să ”fixeze” un eveniment trecător.
— Torn revelator, torn fixator și mi se revelează o altă lume, deci sunt un creator de lumi !
— Nu sunt! Multiplic niște umbre.
— Torn revelator, torn fixator și mi se revelează o imagine a unei lumi, deci sunt un imitator!
— Nu pot imita nimic din toate câte există în Univers.
— Ce ați vrut să aflați până la 70 de ani și n-ați aflat ?
— Adevărul despre mine
— Ce ați cerut și nu Vi s-a dat?
— Tot ce am cerut mi s-a dat!
— Ce ați căutat și n-ați găsit ?
— Detalii despre tatăl meu din timpul Războiului Mondial. Dosarele de la Inspectoratul Militar au fost demult nimicite
— Ce n-ați căutat, dar ați găsit?
— Prieteni adevărați.s
— Ce mai căutați?
— Mulțumesc, am tot ce-mi trebuie.
[i] FAUST:
Nun gut, wer bist du denn?
MEPHISTOPHELES:
Ein Teil von jener Kraft,
Die stets das Böse will
Und stets das Gute schafft.
