Principală  —  IMPORTANTE   —   Conduce un TIR, pe timp…

Conduce un TIR, pe timp de pandemie „Rămânem pe camioane, dar nu știu cât o să rezistăm”

Cristina Pruteanu este șofer de TIR în Italia. Pe timp de pandemie, ea și colegii săi continuă să livreze materie primă la fabricile care apoi produc sticlă sau produse pentru spitale. Zilele trecute, s-a întors din Franța, iar următoarea destinație a Cristinei este Germania, unde va transporta clorură de calciu pentru o firmă care produce pastile pentru dezumdificatoarele din spitale. Datorită unor șoferi ca ea, produsele din magazine și farmacii continuă să apară pe rafturi chiar și în perioada de carantină. Cristina ne-a povestit cum rezistă și cum se protejează șoferii de TIR și familiile lor în aceste zile, fiind expuși la atât de multe posibile riscuri.

— Ce s-a schimbat în activitatea șoferilor odată cu pandemia de coronavirus?

— Ei bine, alaltăieri m-am întors din Franța, unde se simțea că și ei au început să se uite mai serios la problemă. Eu lucrez la o firmă italiană, dar muncesc și în afara Italiei, tranzitez Germania, Franța, Belgia, Austria, Olanda, Elveția. Acum, sunt mai multe restricții, mai ales în Italia. Guvernul a stabilit câteva reguli pe care lumea trebuie să le respecte. Din păcate, noi, fiind pe străzi, vedem că există persoane ignorante, care neglijează aceste reguli, iar o bună parte dintre ei sunt tocmai bătrânii. Ne pare rău să vedem asta, deoarece ei sunt cei mai sensibili la acest virus. Mă uitam că multă lume pleca, la începutul pandemiei, la schiat în Franța, pe când acolo încă nu erau restricții. Mulți au migrat de la nord la sud, unde sunt zone turistice frumoase. Zona în care mă aflu eu acum e una dintre acestea. Când am fost azi la cumpărături, vânzătoarea mi-a spus: „atâta lume a venit de la nord încoace și ne-a pus în pericol”. Deci, riscul s-a extins. Sincer, e multă panică, mai ales prin zona de nord. Am descărcări multe acolo și văd asta.

— Dar dvs. cum vă protejați?

— Mască, temperatura măsurată permanent. Sincer, îmi vine să plâng, pentru că ceea ce trăim noi acum sunt scene pe care le vedeam doar în filme, unde arătau că bomba biologică acuși va exploda și va infecta apa, va infecta circuitul de aerisire prin metrouri și tot așa. Noi eram conștienți că, după 180 de minute, se termină filmul și totul revine la normal. Acum, după aproape două săptămâni de când situația s-a agravat, vorbeam cu colegii mei că începem să cedăm și noi, deoarece cu noi nimeni nu vorbește, deși suntem în prima linie: „mergeți, duceți, descărcați”. Astfel, la descărcări la fabrici, adesea nu mai avem voie nici să coborâm din mașină. Eu duc materie primă pentru sticlă, PET-uri, iar ca să descarc, trebuie să stau lângă mașină, pentru că e mașină cu presiune, trebuie să ridic cisterna sus, e mai complicat… dar cei care sunt cu prelate, cu frigidere, practic nu au voie să coboare. Stresul e mare. Suntem extrem de limitați în orice mișcare. Ne e frică să intrăm să facem băi acolo unde ni se permitea anterior, pentru că nu știm ce găsim. Sincer, stăm cu sticlele de apă și, la sfârșitul zilei de muncă, parcăm într-un loc ferit și facem baie din acele sticle. Începem acum să intrăm și noi în panică. Printre colegii de la alte firme sunt șoferi infectați. Statul italian, dar și al nostru, garantează că mărfurile nu vor lipsi, dar eu spun altceva – cum poți garanta asta? În Italia, nimeni nu a venit să vorbească cu noi decât abia săptămâna asta. Exact aceeași situație au trăit-o șoferii noștri la frontiera cu Slovenia. Deci, moldovenii noștri nu puteau să vină acasă și nimeni habar nu avea. Dacă 20% dintre șoferi se îmbolnăvesc, cum îi garantezi omului că vor fi de toate?

— Nu vi se distribuie măști și dezinfectante?

— Firmele ni le dau. Acestea nu se prea găsesc în vânzare. Stocurile sunt limitate. Mie mi-au dat de două ori acolo unde m-am dus să descarc, dar așa, ni le asigură firma. Sau întorc banii la salariu, dacă le cumpărăm noi. Într-un fel sau altul, simțim și noi pericolul și căutăm să ne ferim.

— Rudele dvs. cum se descurcă?

— Mama mea are 65 de ani, am adus-o din Moldova încoace și stă cu copiii mei. Azi m-a sunat și plângea. Ea mă sună de 4-5 ori pe zi, mai ales acum, că nu poate ieși din casă. E tare îngrijorată. Mi-a zis că dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva, nu vrea să moară pe pământ străin. Frica e mare. Ei ne liniștesc, dar eu mă simt norocoasă doar pentru că aici medicina și abordarea medicilor e alta. Da, sunt multe persoane care au decedat, deja lipsesc medicamente, iar ambulanțele nu fac față chemărilor. Nu știm cât o să rezistăm. Eu, de exemplu, mi-am scris pe camion, ca o încurajare atât pentru mine, cât și pentru cei care mă văd – „Io resto a guidare”, adică eu rămân să conduc, pornind de la sloganul „Eu rămân acasă”. Într-un mod sau altul, sunt mândră că reușesc, prin meseria pe care o am, să ajut în această perioadă grea, pentru că atunci când am venit încoace, noi aveam nevoie de Italia și Italia ne-a primit cu toate greutățile pe care le-am avut, ne-a deschis ușile. Acum nu e cazul ca noi să cedăm. Eu nu voi ceda. Ca în fața altarului – până când moartea nu ne va despărți. Deci, până virusul nu mă va opri. În fața camionului mi-am scris că eu rămân să conduc, iar pe spatele camionului – „Andra tutto bene”, adică, totul va fi bine. Și merg înainte. Sunt mândră că reușesc și eu să contribui cu ce pot la starea de urgență de acum.

— Dintre autoritățile italiene, cine a venit să discute cu șoferii de TIR?

— Din Italia, câteva asociații de autotransportatori au insistat cu problemele noastre la Ministerul Infrastructurii și Transportului. Până atunci, ministra de acolo nu prea abordase aceste subiecte. Dar când mai multe firme, unele din Sicilia – cu circa două mii de camioane, anunțaseră că dacă nu se iau măsuri, se vor opri, lucrurile au început să se miște. Prin intermediul asociațiilor autotransportatorilor au început să ni se creeze mai multe condiții. De exemplu, la firma unde activez acum, aveam un mic bar unde ne adunam cu șoferii ca să mai luăm o cafea, când aveam nevoie să ne mai trezim un pic, iar acum barul s-a închis, întrucât aceste entități nu au voie să activeze. Dimineața, însă, am descoperit cu bucurie la intrarea în firmă că aveam pregătite sucuri și biscuiți, ca fiecare să poată mânca ceva. Altfel, suntem trimiși în luptă fără arme, fără muniții, fără nimic. Și tăcem. Pentru că știm, suntem conștienți că e nevoie de noi și nu e cazul să ne purtăm altfel acum. Sincer, câteva firme propuneau ca anume acum să începem a ne revendica drepturile, întrucât sunt multe lucruri care au nevoie de o definire clară legislativă în meseria asta. Mulți spuneau că anume acum e momentul să facem grevă. Am văzut însă că, de fapt, nu e momentul și i-am oprit pe cei care insistau să facă asta.

— Dar colegii dvs. cum se protejează acum de Covid-19?

— Directorii ne-au spus că dacă cineva simte că nu poate face față, atunci e mai bine să se oprească. Nu ne dă afară nimeni de la muncă, dar nici nu ne obligă să rămânem, deci ceea ce facem noi acum sunt activități benevole. Fiecare alege să muncească. De exemplu, fabrica lângă care tocmai am oprit are 1900 de lucrători, e una dintre cele mai mari fabrici chimice din Europa și azi, când am încărcat camionul pentru Germania, mi-au spus că 70% dintre lucrătorii lor nu mai ies la muncă, pentru că le e frică să nu se îmbolnăvească. De cealaltă parte, vă dați seama care e situația noastră, a șoferilor, mai ales că noi circulăm dintr-un punct în altul. Noi putem fi sursă de pericol, inclusiv pentru acei muncitori de la fabrici. Posibil, firma asta care de peste o sută de ani nu și-a oprit niciodată producția, se va gândi foarte curând să o facă. La fabrica asta noi încărcăm soda pe care o transportăm la un lanț de fabrici de sticlă, unde se produce inclusiv sticlă pentru medicamente, apă, ulei, conserve. Sperăm să fie o rezervă, până ieșim din carantină. Acum eu am încărcat clorură de calciu, pe care trebuie să o duc în Germania, la o firmă care produce pastile pentru dezdezumdificatoarele din spitale. Să facă acum autoritățile o alegere – pe care șoferi să-i oprească și pe care nu, e foarte greu, pentru că tot ce transportăm e interconectat. E un șofer cunoscut printre noi, care a muncit mulți ani și știe multe. El zice adesea o frază pe care noi, mai ales în această perioadă, o simțim pe propria piele: „Nu uitați că ne avem unii pe alții, nu suntem singuri”. Cam așa e.

— Totuși, cum vă susțineți unii pe alții?

— Acum am fost cu un coleg să luăm în chirie mașini. Și asta e o altă problemă. De la fabrică până la garajul nostru sunt circa 400 km și noi aveam un mic autocar, în care încăpeau 9 persoane și ne întorceam la garaj cu toții sâmbătă seara. Duminică seara, reveneam și ne luam camioanele. Acum, nu mai putem face asta, pentru că în mașină au voie să fie maxim două persoane – una în față și alta în spate, cu măști pe față. Vorbeam cu acest coleg care zicea că îi e tare frică… Povestea că, de o săptămână, nu s-a spălat decât cu apa din sticle. I-am zis că eu sunt în aceeași situație. Dar, cu toate că eram panicată, cu toate că nu mi-am văzut copiii de trei săptămâni și psihicul meu era la pământ, am încercat să-l liniștesc. Cam așa e situația între noi. Vorbim, vorbim și apoi concluzionăm că va fi bine, în pofida a orice. Mergem înainte. Cam așa ne susținem. Altă susținere nu avem. Îmi făcuse plăcere când am văzut undeva că Berlusconi ar fi donat 10 milioane pentru un spital pentru camionagii și știu că din banii ăștia sigur nu ajunge nimic la noi, dar nici nu vrem, însă însuși gestul și faptul că cineva și-a amintit de noi m-a bucurat. Apoi, am mai văzut undeva scris pe o casă „Camionagii – eroii noștri”. Deși, sigur era scris de cineva care are camionagiu în familie, iar asta m-a bucurat. Gesturile astea mici te încurajează și te fac să continui.

— Când ajungeți acasă, cum interacționați cu rudele dvs.?

— E foarte greu, mai ales pentru fetița mea. Ea are 16 ani și are mare nevoie de comunicare acum, mai ales că stă tot timpul în casă. Când ajung acasă, hainele de deasupra le dezbrac de la poartă. Apoi le spăl la temperaturi înalte. Ascultăm sfaturile specialiștilor. Folosim dezinfectanți, evident. Sincer, când mă întorc din această cursă Germania-Franța, nu știu dacă am să plec acasă. Cred că le voi spune șefilor să-mi mai dea o cursă, ca să prelungesc revenirea. Și asta nu pentru că nu aș vrea să îi văd pe ai mei – mi-e dor foarte tare de ei, ci anume ca să prelungesc această protecție a lor de posibile riscuri cu cel puțin încă o săptămână.

— Cum se circulă acum, în apropiere de punctele vamale?

— Pe 3 martie, noaptea, am văzut cum a fost oprit primul tren cu pasageri din Italia spre Austria, pentru că cineva era suspect. Când plecasem spre cursa asta, mă gândeam că vom face rânduri întregi la vamă, dar spre Germania se circula în mod obișnuit. Ajunsă acolo, discutam cu mai mulți șoferi despre problema asta. Ei spuneau că apăruseră primele 2-3 cazuri și nu erau panicați nici măcar de faptul că eu vin din Italia și puteam fi un pericol pentru ei. Apoi, din Germania m-am dus în Franța, iar acolo deja apăreau panouri stradale cu avertizări privind Covid-19 și numere de telefoane unde putem suna în caz de urgență. Pe 5 martie dimineața, am ajuns la fabrică și totul era ca de obicei. Nu știu, nu avea nimeni curajul să spună cum se manifestă acest virus, nu prea se vorbea despre toate pericolele. Inițial, și lumea a luat-o ca pe o gripă. Dar, în Italia, sunt și copii infectați. Mulți medici au murit, chiar şi persoane care nu aveau alte patologii. A decedat și un carabinier. Nu aș vrea să aud că și printre noi, camionagiii, este cineva. Sperăm că vom trece cu bine și peste asta.

— În unele zone din Italia se venise cu inițiativa să se facă teste pentru toată lumea. Șoferii pot fi testați undeva, dacă nu prezintă neapărat simptome?

— Nu s-a vorbit despre asta. Discutasem cu o persoană de la Sindicat, de aici, din Italia și i-am atras atenția asupra acestui lucru. Șoferii sunt obligați, după șase zile de condus, să facă 45 h de pauză. Foarte mulți șoferi veniți de peste hotare sunt în categoria de risc, atunci când opresc aici, la parcări – ei fie pot aduce acest virus, fie îl pot lua de aici. Sperăm să fie totul bine, dar există acest risc. Și, deci, vorbisem ca Protecția Civilă poate să treacă prin parcările mari şi să verifice. Mi-au spus că ei nu fac față deja pe întreaga țară, în general, unde să mai intre prin parcări? În Italia, din fericire, medicina este gratuită și există un număr verde la care șoferii ar putea apela. Altminteri, camioane în număr foarte mare circulă prin Italia – sunt mii – și, practic, putem vorbi despre un posibil focar pe roți. Noi atingem marfa, colegii mei duc apă, duc mâncare de lungă conservare. Și nu ai cum altfel: trebuie să legi marfa, să o asiguri, trebuie să închizi camionul. Altfel, e imposibil. Mi-e tare frică că va veni o zi când vor începe și mulți dintre șoferi să se îmbolnăvească. Mulți se tem deja să se mai ducă pe acasă, ca nu cumva să ia virusul de acolo sau din orașul în care se întorc. Așa că mulți preferăm să rămânem pe camioane. Dar, nu știu cât o să rezistăm.

— Ce ați vrea să faceți după ce se va termina toată această istorie cu Covid-19?

— Nu știu, acum trăim cu speranța. Așteptăm acea minune când vom ști sigur că da, cu asta putem să-l punem la pământ (virusul, n.r.). În Italia, se fac multe tratamente experimentale. Speranța e că undeva se va găsi o sursă, o lumină ca să ieșim din acest tunel. Dar, nu va fi ușor. Eu sunt, de obicei, destul de optimistă, dar pe zi ce trece realizez că tot ce se întâmplă acum e ceva care ne depășește. Cred că acum e momentul să ne solidarizăm, cei care pot să stea acasă, să-și redescopere valorile, să se redescopere pe sine, să caute să aibă un stil de viață sănătos, să mai reducă din consumerismul de până azi. Mă uit la cât se aruncă în urma noastră, la câtă mizerie facem și mă gândesc că, într-o zi, va trebui și cu asta să reglăm conturile. E dificil să nu ieși afară și în aceste zile eu realizez cât de norocoasă sunt având această meserie, pentru că am un anume nivel de libertate – pot să ies și să văd lucruri. Înțeleg cât de dificilă este această perioadă pentru copii și pentru părinții cu copii, dar mă bucură că împreună ei reușesc să respecte regulile.

— Ce mesaj ați avea pentru cei din R. Moldova acum?

— În primul rând, îmi pare foarte rău de ceea ce se întâmplă. Am văzut că multe piețe se închid și știu că multă lume nu-și permite să cumpere din supermarket. Aici, în Italia, ai și discount, respectiv persoanele cu un venit mediu sau mic pot să facă cumpărături. La noi, din păcate, nu toți vor putea cumpăra și mânca. Acum, cred că e cazul ca lumea să fie unită, să nu mai arate cu degetul, să nu facă discriminări și, în mod special, să stea acasă. Totul o să fie bine, rămânem la sloganul ăsta. Dacă aveți posibilitatea și știți despre o bătrână din capătul străzii că are nevoie de ajutor, nu ezitați să o faceți. Nu o să vă schimbe viața dacă o să-i cumpărați un kg de făină, un pumn de fasole și o să i le duceți. Astfel ea va reuși să meargă înainte. Când o să ieșim din toate acestea – și noi vom ieși, că nu avem încotro – să ne susținem mai departe, să consumăm ce e al nostru, pentru că într-o țară agrară nu poți muri de foame. Peste tot va fi nevoie de unire, ca să ne putem mișca din nou inelele lanțului. Noi nu putem să cădem. Sigur, nu vom mai fi cei care am fost, schimbăm totul și sper mult și rog pe toți ai noștri să ne schimbăm, într-adevăr, și să ne schimbăm în bine.

— Vă mulțumim.