• „Cinematografia moldovenească trebuie să se reinventeze și să formeze ea un public avizat, ca să poată fi consumată ulterior”

    „Cinematografia moldovenească trebuie să se reinventeze și să formeze ea un public avizat, ca să poată fi consumată ulterior”
    vizualizări
    19 august 2020 | 12:12

    Interviu cu regizorul Pavel Cuzuioc

    Ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Documentar „MOLDOX” aduce, în premieră în R. Moldova, documentarul regizorului moldovean Pavel Cuzuioc, „Așteptați răspunsul operatorului” („Please Hold the Line”), un film despre oamenii din patru țări – Moldova, Ucraina, România și Bulgaria, care repară defecțiunile de comunicare de la rețeaua de telefonie sau internet, precum și despre clienții acestora.

    ZdG a discutat cu Pavel Cuzuioc despre mecanismele din spatele noului său film, despre cinematografia din R. Moldova și planurile sale de viitor. 

    — Dle Cuzuioc, noul dvs. film  urmează să fie proiectat la „MOLDOX”. Aveți emoții în raport cu reacția publicului de acasă?

    — Eu cred că la orice proiecție autorul unui film are emoții, indiferent că e primul sau ultimul film pe care-l face. Tot timpul proiecția acasă e una specială. Nu pot să zic că am niște emoții foarte mari, dar pentru mine contează cum va fi apreciat filmul în țările în care s-a filmat. 

    — Cât ați lucrat la film și care a fost impulsul? 

    — În total, a durat cam doi ani. Dacă e sa generalizez un pic, la un moment dat, acum 10 ani, când am realizat „Doina groparilor”, am zis că aș vrea să abordez niște teme cu ajutorul unor oameni care practică meserii neobișnuite. În „Doina groparilor”, era moartea și tot ce se petrece în jurul ei într-un cimitir, în „Secondo Me” – așteptarea și trecerea timpului în viața unui om, arătate prin intermediul garderobierului de la trei Teatre de operă și a treia temă era comunicarea, mai mult cea defectuoasă, pentru că fiecare dintre noi are modul său de a gândi și trăiește în lumea lui, chiar dacă, aparent, pare că suntem toți la fel, dintr-un grup mare în universul ăsta. În cazul abordării acestei teme am ales să fie inginerii de telecomunicații. Asta a fost. Erau trei teme și trei meserii neobișnuite. E un fel de trilogie, până la urmă. 

    — Cât scenariu și câtă improvizație e în film? 

    — E complicat de răspuns la întrebarea asta. Scenariul unui film documentar diferă foarte mult de cel de ficțiune, pentru că documentarul îți lasă mult mai mult spațiu de improvizare. Situațiile imprevizibile, hazardul „oferit” pe parcursul filmărilor  generează o dinamică aparte în realizarea filmului documentar de autor. Dacă nu ar fi asta, cred că aș fi mai puțin interesat să fac un film. Evident, n-ai cum să pornești la drum fără o idee, structura și un proiect al filmului – scenariul propriu-zis, unde îți formulezi motivația, ce vrei să zici cu filmul, cum îți aranjezi filmările, cum ai să lucrezi cu protagoniștii, direcția și așa mai departe. Las oricum foarte mult loc întâmplării în film, dar încerc s-o și controlez.

    — Cum ați ales protagoniștii? Cum i-ați convins pe oamenii la care mergeau tehnicienii să instaleze ceva sau să remedieze defecțiunile, să vă lase în casele lor?

    — La început, au fost discuțiile cu companiile de telecomunicații. S-a prezentat proiectul de film, s-a discutat despre ce este de făcut, clar că e vorba mai mult despre clienți, nu mai puțin despre operatori, și atunci ei au aprobat, au spus că am suportul lor până la casele oamenilor, iar de acolo e treaba mea. Și, într-adevăr, a fost așa. Trebuia să mă înțeleg eu cu fiecare client în parte dacă îl pot filma, îi explicam despre ce e vorba. Unii au zis da, alții au zis nu. O parte din cei care au acceptat să fie filmați fac parte acum din film. Dezvoltarea unei relații reciproce de încredere cu protagoniștii este, probabil, unul din lucrurile cele mai importante în portretizarea lor. Dacă obții asta, lucrurile încep să curgă de la sine, cumva, iar conținutul devine mai amplu și mai intens. Există material brut unde unele scene funcționează bine separat, dar n-au avut cum să facă parte din montajul final, pentru că fiecare dintre ele ar trebui să genereze o continuitate a filmului. Ele sunt interesante ca niște entități aparte, dar ca să facă parte dintr-o poveste comună – nu. Și atunci ești nevoit să triezi. Asta nu înseamnă că în film au ajuns doar toate scenele bune, ci doar acelea care au creat lanțul de evenimente și au creat o ordine în timp. „Așteptați răspunsul operatorului” e un caleidoscop de povești despre noi, despre cine suntem, ce gândim și cum interacționăm.

    — Protagoniștii au reușit să vizioneze filmul? 

    — Nu, încă nu, pentru că filmul e foarte „proaspăt”. Premiera mondială a avut loc la „Sheffield Doc / Fest” 2020 din Marea Britanie, unde n-am reușit să ajung. Premiera românească a avut loc recent la TIFF (Cluj-Napoca), unde nici protagoniștii români nu au putut participa, deși și-au dorit mult. Restricțiile de călătorie generate de pandemie ne afectează cam pe toți. Protagoniștii din Moldova, inclusiv persoanele de acolo care m-au ajutat mult să realizez acest proiect, sper să reușească să ajungă la proiecția „MOLDOX” de la Chișinău. Vreau să încerc să ajung și eu, dar n-am nicio garanție deocamdată că am să pot s-o fac. În Bulgaria și Ucraina filmul va ajunge anul viitor. Premiera austriacă va avea loc în octombrie, iar în cinematografe filmul va fi distribuit din primăvara anului viitor. Cum ziceam, e foarte „proaspăt” și eu nu practic să arăt filmul înaintea proiecției, pentru că fiecare om ajuns într-un film se vede cu totul altfel decât îl vede publicul. Și atunci pot începe niște emoții inutile –  dar arăt bine? dar am vorbit bine? E o situație mai bizară și de aceea nu o practic. Plus, e important și elementul surprizei – sa te vezi mare pe ecran mare.

    — Cum a fost să filmați acasă? Cum vă pare acum Moldova de la distanță?

    — Eu sunt plecat din R. Moldova de foarte mult timp, dar vin foarte des acasă, sunt la curent cu ce se întâmplă. E trist, pentru că lucrurile nu se dezvoltă și cam știi la ce te poți aștepta. Vorbesc de sărăcie, corupție, disperare, migrație, de astfel de probleme. De asta mă și întorc, pentru că vreau să vorbesc despre aceste lucruri și e ceva care se vede și în film, practic în fiecare țară – partea socială, economică și politică și nivelul la care se află acestea. Acasă e bine, dar e și trist. 

    — Care e partea bună și care e cea tristă?

    — Partea bună e că e acasă, iar cea tristă, cum ziceam mai devreme, e că oamenii sunt adânc mâhniți. E deprimant. 

    — În general, cum ați caracteriza oamenii Europei de Est? 

    — Nu poți generaliza. Ar fi prea simplu și greșit să folosesc prejudecata clasică pe care o au mulți –  că Europa de Est e mai săracă, că e mai tristă, dar și mai veselă, că oamenii sunt buni, dar și mai direcți și sinceri, bla, bla… Nu știu, nu cred în clișeele astea. Europa de Est e altfel decât Occidentul și Occidentul e altfel decât Orientul, iar Orientul e diferit de Oceania ș.a.m.d. Iar asta nu e nici bine și nici rău. Asta e.

    — Dincolo de film, dar tot despre comunicare, ce a schimbat pandemia în felul în care comunicăm, în opinia dvs.? 

    — Dacă vorbim de comunicarea fizică, oamenii acum sunt nevoiți să păstreze distanța dintre ei, să poarte mască fiecare și atunci se aude mai greu, se deslușește mai greu, nu se poate citi mimica. Acesta e un aspect – cel defectuos. Și doi – tehnologia a fost folosită mult mai activ decât altădată, datorită izolării. Vorbesc de telefonie și rețele sociale. Pandemia a modificat comunicarea, dar nu esențial. Oricum, am avut norocul să filmez înainte să înceapă toată povestea asta.

    — Revenind la cinematografie. Ați renunțat vreodată la un proiect de film? 

    — Nu am renunțat la niciun proiect de film, doar că am câteva proiecte începute mai devreme și care acum sunt în sertar, pentru că unul, de exemplu, are nevoie de un final mai bun și aștept starea potrivită ca să revin și să dezvolt subiectul mai departe. Alt proiect l-a preluat un prieten, pentru că el a fost mai convins de el și și-ar dori să-l continue. Dar de renunțat propriu-zis, nu am renunțat. Uneori, îți apare o idee care pare genială, dar am învățat să las timpul să treacă, să văd dacă se dospește bine sau nu, și dacă după o lună-două încă mai ține, s-ar putea să fac filmul, dacă nu – atunci se stinge și dispare de la sine. Asta cred că e valabil pentru mai multe domenii. 

    — Citeam că ați făcut Facultatea de Drept, cum ați ajuns ulterior la film? 

    — După ce am absolvit școala, am mers la studii în România. Aveam 17 ani și era o perioadă – începutul anilor ‘90, în care majoritatea mergeau fie la Drept, fie la Economie. Curentul m-a luat și m-a dus. Eu am mers în România, pentru că am avut posibilitatea să ajung acolo. Cât am stat în România, am cochetat oricum cu filmul. 

    Am un unchi, Alecu Deleu, care a lucrat și în anii ‘80 ca regizor de film documentar la Chișinău. Pe când aveam vreo 12 ani, am mers cu el odată în prospecțiunea unei locații și mi-a plăcut atunci atât de mult să văd camera de filmat și toată atmosfera, de care-mi amintesc acum cam vag. Probabil, asta a rămas cu mine de atunci. Și, peste ani, am redescoperit fotografia, luând câteva lecții de la Ion Bolboceanu. Când eram prin anul doi la facultate în București, am mers la un curs de fotografie și artă video, la Casa Studenților. După care, eram anul trei la facultate, părinții mă susțineau, iar eu nu puteam să abandonez, să spun că vreau la film și oricum, nu cred că cineva de 18 sau 20 de ani poate începe foarte ușor să facă film. Nici nu ai ce povesti la vârsta aceea. Am terminat facultatea de Drept, dar voiam sa fac altceva. În 2003, am dat la Facultatea de Regie, de la Academia de Film din Viena, iar în 2006 am realizat primul documentar. 

    — Care considerați că este calitatea esențială a unui film?

    — Calitatea esențială a unui film e calitatea. Originalitatea artistică probabil.

    — Ce credeți că ar trebui să știe un regizor la început de cale?

    — Ar trebui să știe să fie sincer cu sine și să consume cât mai multă literatură și artă vizuală. Să-și formeze personalitatea, să-și creeze un bagaj mare de cunoștințe și experiență. Filmul e mult mai complex decât pare la prima vedere. O oră și jumătate pe care o vedem noi sunt, de fapt, doi-trei ani, dacă nu mai mulți, de viață ai unui autor de film și ca să reduci trei ani de gânduri, emoții, trăiri și muncă într-o oră și jumătate, nu e atât de simplu. 

    — Exista cinematografie în R. Moldova? Cum vedeți viitorul filmului în țara? 

    — Asta e o temă interesantă și complexă. Începând cu anii ‘90, Moldova a avut practic 25 de ani de lipsă de film. În timpul ăsta, trebuia să se dezvolte o generație care să continue și să dezvolte ceea ce a făcut generația precedentă. Moldova a pornit din nou, de la zero. Acum există posibilitatea de a face film, pentru că de 5 ani există o legislație în domeniu și Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Deși, și aici mă întreb: Cine jurizează proiectele? Cineva care de 25 de ani nu a făcut film? E o responsabilitate foarte mare să jurizezi și practic să oferi bani publici cuiva care începe de la zero. O fi o mână de persoane care au făcut facultatea de film în țările unde filmul n-a „făcut” pauză și pe care școlile i-au ajutat să facă primele filme, să ajungă la festivaluri, să aibă o distribuție. O fi și oameni care în acești 25 de ani au făcut și televiziune, dar televiziunea nu e film, cum nu e film de autor un reportaj TV, videoclip, reclamă sau o nuntă montată. Moldova s-a resetat și începe de la zero. În sensul ăsta, e prematur să se vorbească despre o cinematografie moldovenească. Cred că o să dureze mult până o să aflăm dacă în Moldova va exista cinematografie cu adevărat sau nu. Cinematografia nu înseamnă producția a 20 de filme (scurtmetraje, documentare și de ficțiune) pe an, văzute de echipa de filmare, familie, rude și apărute la două-trei (fie și 30) festivaluri de categoria B sau C. Cinematografie e atunci când se scrie despre filme, când există critică de film, când se vede de un public larg, când există o distribuție, pe care noi nu o avem, întrucât nu mai există cinematografe în țară, cu excepția a câtorva săli de cinema care proiectează filme comerciale. Cinematografie națională există atunci când e recunoscută internațional.

    — Ce regizori activi din R. Moldova ați recomanda cuiva de peste hotare? 

    — Regizori probabil sunt, dar de succes și pe care i-aș putea recomanda – nu. Regizori basarabeni care trăiesc în afară, au studii făcute în afară, fac bani din fondurile publice din afară sunt abia cât să poți număra pe degetele de la o mână: Ana-Felicia Scutelnicu, Igor Cobîleanski, Dorian Boguță. Poate nu știu eu mai mulți, nu am văzut filmele lor și nu au ajuns la ochii mei, dar nu cunosc… 

    — Are filmul din R. Moldova consumatori? 

    — Da, cum ziceam mai sus, echipa de filmare, familia si publicul de la 2-3 festivaluri de film care sunt organizate în R.Moldova. Să fim serioși! Cinematografia moldovenească trebuie sa se reinventeze și să formeze ea un public avizat, ca să poată fi consumată ulterior. 

    — Spuneați într-un alt interviu că prea ne luăm în serios. Considerați că aceasta este o caracteristică a est-europenilor sau a omului în general? 

    — Este fără doar și poate o calitate est-europeană. Un complex. Ne luăm prea în serios și asta e problemă, pentru că atunci când te iei prea în serios, nu ai cum să te dezvolți. Ai pus punct automat undeva și gata. Ți-ai pus coroana pe cap și crezi că mergi pe apă. 

    — Ce lecții ați putea spune că ați învățat lucrând la filmele dvs.? 

    — Am învățat că ar trebui să fim mai toleranți, să acceptăm mai multe, dar nu prostia, că ar trebui să nu ne luăm prea în serios și să punem atâtea verdicte permanent. Totul e în dezvoltare permanentă și anume asta mă fascinează – că lucrurile nu stau pe loc. Altfel, ne-am plictisi. Și oricum, viața bate filmul.

    — La ce alte proiecte lucrați în prezent? 

    — La moment, lucrez la un nou documentar despre un grup de astrofizicieni din Caucaz, Rusia, despre cunoașterea de sine prin descoperirea cerului și ce-i „dincolo” de el, despre fascinația lor față de știință și banalitatea vieții de zi cu zi în care sunt prinși. 

    — Vă mulțumim!

    Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

    Abonează-te pentru a fi la curent cu toate noutățile!

    Ziarul de Gardă. Singurul ziar de investigații din Republica Moldova. Abonează-te și tu! Abonează-te

    Șaisprezece tineri și-au prezentat propriile soluții pentru reducerea corupției, în cadrul unui concurs de materiale video

    Plățile ilegale în învățământ, cadourile electorale, corupția în sistemul vamal și la acordarea permiselor de conducere sunt doar câteva dintre subiectele abordate de o serie de 16 video elaborate de tinerii ca…
    Șaisprezece tineri și-au prezentat propriile soluții pentru reducerea corupției, în cadrul unui concurs de materiale video

    Protest anti-măști în București. Medicii sunt îngrijorați: „E o lipsă de respect față de pacienți și personalul medical”

    Sute de persoane s-au strâns sâmbătă după-amiază în Piața Universității, dar și în Piața Victoriei din București ca să protesteze față de restricțiile impuse de autorități pentru limitarea răspândirii noului co…
    Protest anti-măști în București. Medicii sunt îngrijorați: „E o lipsă de respect față de pacienți și personalul medical”

    A fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Național JOC

    În cadrul programului aniversar de 75 de ani de la fondarea Baletului Național JOC, astăzi, 19 septembrie, a fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Na…
    A fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Național JOC

    Duminică, 20 august, strada 31 August 1989 din municipiul Chișinău va fi destinată exclusiv pietonilor

    Primăria municipiului Chișinău a anunțat că se alătură inițiativei europene „Săptămâna europeană a mobilității” (European Mobility Week), desfășurată în perioada 16-22 septembrie curent. Astfel, administ…
    Duminică, 20 august, strada 31 August 1989 din municipiul Chișinău va fi destinată exclusiv pietonilor

    Persoanele și familiile social-defavorizate din municipiul Chișinău vor primi, gratuit, lemne de foc din partea primăriei

    Primarul municipiului Chișinău, Ion Ceban, a anunțat că a fost inițiat un program social în municipalitate, prin care persoanele și familiile social-defavorizate din municipiul Chișinău și suburbii vor primi aj…
    Persoanele și familiile social-defavorizate din municipiul Chișinău vor primi, gratuit, lemne de foc din partea primăriei

    Alte 688 de cazuri noi de infectare cu noul tip de coronavirus. Din numărul total de cazuri, 42 sunt lucrători medicali

    Alte 688 cazuri noi de infectare cu COVID-19 au fost confirmate astăzi în R. Moldova și 14 decese, anunță Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale (MSMPS). Din numărul total de cazuri, 6 cazuri sunt d…
    Alte 688 de cazuri noi de infectare cu noul tip de coronavirus. Din numărul total de cazuri, 42 sunt lucrători medicali