De ce oamenii se căsătoresc apoi comit adultere?

„Majoritatea celor care păstrează fidelitatea nu o fac pentru că își iubesc soții, dar pentru că fie așa le sunt fricile/principiile, fie nu au cu cine, fie nu au când, fie nu pot”, un articol de opinie scrie de Iurie Cuza pe blogul său.

Am sa speculez spunând că majoritatea absolută a cuplurilor conjugale, dacă nu toate, au avut momente când se gândeau la divorț. Am să speculez în continuare și am să spun că multe, dacă nu chiar majoritatea familiilor existente, trăiesc într-un divorț virtual. Am speculez și mai tare , afirmând că pentru păstrarea căsătoriei de jure, infidelitatea conjugală este condițio sine qua non, de facto. Nu numaidecât să se producă adulterul ca atare, deși în majoritatea cazurilor așa si se întâmplă, este suficient că unul din soți își compensează starea de insatisfacție cu chipuri virtuale și așteptări mai mult sau mai puțin deslușite.

De ce zic că speculez, pentru că  nu am să pot oferi date statistice, sondaje și corelații dintre cifre. Ceea ce zic este bazat doar pe analiza lucrurilor care le-am observat pe parcursul timpului.

Că să pornesc de undeva am să pornesc de la o întrebare banală – pentru ce  oamenii se căsătoresc? Nu e chiar ușoară întrebarea. Probabil, pentru că au anumite așteptări privitor la viața lor. În așteptările acestea se înscrie și confortul și creșterea copiilor și relația cu mediul și avansarea socială și… și… Toate sunt unite într-o pânză unică în care unele elemente apar mai clar, mai imperios, iar altele mai puțin conturat, dar, totuși fac parte din ceea ce noi într-un mod, așa, mai  ”angrosist” numim viață.

Ce determină omul la acest pas, adică la căsătorie? Aici e mai simplu. Pe de o parte instinctul de procreare, pe de altă parte standardele sociale, care domesticesc instinctul și-l aduc într-o albie ”organizată”, din care omul poate pleca doar în cazul în care este pregătit pentru ostracizare.

Să fie clar, familia este o instituție socială, respectiv, se subordonează rigorilor de formă și este tratată juridic doar din punct de vedere a formei. Ce am în vedere? Să le luăm pe rând: ce este necesar ca să apără căsătoria? Acordul părților, doar atât. Din perspectivă juridică nu este necesar nici stabilirea calității relațiilor dintre miri (se iubesc, nu se iubesc), nici condiția psihofiziologică care o au, nici gradul de compatibilitate, nici… mai pe scurt, nimic altceva. Atât. Veți spune că asta nici nu se poate face. Da, așa este. Am menționat aceste lucruri, ca să accentuez cât de formală este abordarea.

Mai departe, ce obligațiuni au soții unul față de altul? Legea nu ne spune nimic nici privitor la dragoste, nici privitor la comunicare, nici măcar privitor la sex. Unica obligație care o poate avea un soț în raport cu celălalt este să-l întrețină daca respectivul devine incapabil să o facă singur. Atât. Că să înțelegeți cât de sumar vine juridicul în zona căsătoriei, am sa menționez că soțul va fi condamnat pentru viol dacă va încerca să  facă sex cu soția contrar voinței ei.

E bine că legea nu se bagă să reglementeze ceea ce, efectiv, nu poate fi reglementat. Înseamnă că viața de cuplu este dirijată de reguli nescrise. Care sunt acestea? Tradițiile și morala. Le-am separat, deși probabil, este discutabilă această separare. Spun tradițiile sau morala că soții trebuie să se iubească? Nu cred. Nu există așa precept moral sau prescriere a obiceiului. În cel mai bun caz, morala spune că soții trebuie să se stimeze.  E firesc, or tradiția și morala se formează în urma sedimentării experienței sociale îndelungate,iar experiența ne spune că dragostea este un sentiment volatil și nu poate fi pusă temelia ordinii socialeîn dependență de așa un factor.

În același timp, morala prescrie cert – soții trebuie să păstreze fidelitate, adică să nu facă sex cu alții. Curios, dar tradiția în acest aspect nu merge în paralel cu morala. Tradiția, oricum este ceva mai aproape de sol, de esența lucrurilor și reflectă condițiile faptice nu cele ideale. Morala susține că infidelitatea conjugală este ceva grav, pe când tradiția acceptă existența fenomenului și caută să-i ofere și o justificare.

Dar, să ne întoarcem la așteptări. Sunt multe lucruri de spus aici. Nici nu mă încumet să gândesc că aș putea să le deslușesc pe toate, doar punctez câteva repere. Omul trăiește concomitent în trei dimensiuni temporale. El are simțirea  prezentului, cunoașterea trecutului și modelarea viitorului. El compară lucrurile și are dorințe. El vrea ca familia să-i aducă satisfacția necesităților. Care sunt acestea? Nevoia de a simți propria valoare. Fiecare este deosebit de alții, deși toți suntem construiți  la fel, și în virtutea faptului că individul este separat fizic de restul lumii el/ea se concepe exclusiv și vrea ca mediul să-i ofere probe ale exclusivității. Desigur, aceste stări se produc mai mult neconștientizat.

Căsătoria, privită din această perspectivă, nu este altceva decât o probă în favoarea propriei exclusivități – ”eu sunt un om special, pentru că am ales un om special cu care închei căsătoria”.  Curios, că toți acei care se căsătoresc, gândesc la fel – ”eu știu că la mulți oameni nu a mers căsnicia, eu știu care e rata divorțurilor, eu știu că soții sunt infideli, eu știu că lucrurile merg aiurea, dar asta e la EI, la mine va fi ALTFEL”! Am să speculez din nou afirmând că majoritatea celor care se căsătoresc nu admit că ar putea fi infideli.

Nu este loc în acel moment pentru astfel de așteptări.  Începutul e luminos și promițător, cu excepții, bineînțeles. Dar, parcursul este altul. Parcursul este rutina, cotidian, banalitate. Familia este menaj, iar menajul poate fi cum vreai numai nu romantic și incitant. Confort? Da. Siguranță? Da. Stabilitate? Da.  Liniște? Da. Exaltare? Nu cred. Excepționalitate? Nu cred. Descoperire. Nu cred. Însă stările date sunt tot așa de necesare ca și confortul. Și omul le caută, chiar dacă nu-și dă seama de aceasta. Plus, mulți caută ceea ce de fapt ar trebuie să le dea căsnicia – confort, siguranță, liniște – din simplul motiv că nu le au, deși ar fi trebuit.

Dacă aici nu este așa ”cum trebuie” se merge acolo unde este ”ceea ce trebuie”. Salvarea este în altă parte. Omul nu poate trăi fără iluzii – ”acolo”, ”undeva”,  este acel/acea care va umple, completa, realiza, aduce, satisface ceea ce nu este ”aici”.  Și omul caută sau măcar așteaptă, în multe cazuri vag și neconștientizat. Așa, un fel de așteptare, care are nevoie de un catalizator să se declanșeze – o întâmplare, un gest, o privire – orice poate trezi vulcanul dorinței nerealizate. Iar vulcanul este prezent în fiecare din noi. Si atunci omul pleacă în ”offshore-ul” dragostei – în afară menajului, banalului și rutinei.  Adulter sau infidelitate conjugală se numește.

În același timp, omul nu vrea sau nu poate să plece din familie, să divorțeze. Poate din cauza inerției – s-a deprins cu o anumită situație. Poate din cauza fricilor – i se pare că în felul asta își compromite obligațiunile față de copii. Poate din cauza ca simte pericolul deziluziei – romantica evadării periodice se va transforma într-o  banalitate a rutinei.  Eu aș zice că pentru căsnicie  relațiile extraconjugale reprezintă supapa pe care sunt refulate nemulțumirile, frustrările și ”noile așteptări” generate de căsnicie per se. În acest fel presiunea se scoate din sistem și sistemul își menține funcționalitatea. Bineînțeles, până la momentul până când în interior rămâne suficient de mult, altfel sistemul pur și simplu colapsează.

Să nu uităm încă de un factor important – ”sex ca sexul”. Postmodernitatea a despărțit sexul  de dragoste, de familie, de sentiment, de obligații și de rușine și l-a transformat într-un ”bun”. Omul contemporan este copleșit de piață, el aleargă după ceea ce apare drept semn al reușitei sociale, după bunuri. Iar sexul ”calitativ”, adică variat, tehnologic justificat și corespunzător exigențelor de performanță este anume ceea ce trebuie pentru a te complace în poziția de om reușit.

În final am să mai speculez odată, afirmând că majoritatea celor care păstrează fidelitatea nu o fac pentru că își iubesc soții, dar pentru că fie așa le sunt fricile/principiile, fie nu au cu cine, fie nu au când, fie nu pot.

Sursa: http://sictranzit.net46.net/?p=217