Cum să le vorbim copiilor despre moarte?
Cum să le vorbim copiilor despre moarte? Această întrebare mă preocupă de mai mult timp, mai ales că, de ceva vreme, copilul meu se tot interesează de acest subiect. Dacă toți și toate mor, dacă și noi vom muri. Apoi a venit tristețea lui „nu vreau să mori” și „nu vreau să mor”.
Acum câteva zile, ne-am ciocnit cu moartea îndeaproape. Ne-a murit pisica. Am găsit-o pe drum. A fost lovită de o mașină. Scriu asta pentru că în acel moment pe lângă durerea pe care am simțit-o că mi-am pierdut pisica pe care o iubesc, nu știam cum să-i spun despre asta copilului meu. Scriu despre asta pentru că poate o să mai prindă bine cuiva. Sper să nu aveți nevoie, dar din păcate animalele din familiile noastre trăiesc mai puțin decât noi și mai devreme sau mai târziu toți stăpânii de patrupezi ne ciocnim de asta.
Cum să-i spun despre asta copilului meu?
Am găsit-o pe Vivi a noastră când mă întorceam dimineața de la grădiniță. Nu mai descriu tot șocul și disperarea. Această postare este despre altceva. Îmi era frică de reacția lui Cosmin, n-aș fi vrut să sufere. Îmi era frică de faptul că eu n-am să pot face față, să-l ajut să treacă peste și că o să mă doară pe mine și mai tare.
N-am vrut să-l mint. Și-ar fi dat seama, ar fi simțit și înțeles la un moment dat că ea nu e dusă la plimbare, că ea nu și-a găsit altă casă că eu știu mai multe decât îi spun și că îl mint. N-am vrut să-i pierd încrederea. Minciunile au fost excluse. Dar mai departe cum?
În disperare am sunat oamenii în care am încrederea de-ai întreba „cum?”. Am pus pisica într-o cutie, am adus-o acasă. L-am luat pe Cosmin de la grădiniță. Eram tare speriată de cum va reacționa el. Am ieșit din grădiniță. L-am întrebat dacă ține minte că noi am vorbit că uneori animalele și oamenii mor. I-am spus că asta s-a întâmplat cu Vivi. El răspundea la toate cu „știu”. Mi-am dat seama că era foarte confuz. Când am venit acasă l-am întrebat dacă vrea să o vadă. S-a decis că da și atunci a înțeles că ceva e tare în neregulă cu ea și a plâns. Spunea că vrea să se trezească. A netezit-o. I-a dăruit una dintre pietrele pe care le-am desenat cu el împreună.
Am dus-o apoi pe Vivi la o clinică veterinară unde ea urma să fie incinerată. Acolo m-a rugat să o mai vadă și să o mai netezească o dată. Și-a luat rămas bun. I-am spus că o iubim și că ne va fi dor de ea tare, tare și că ea a fost o pisică bună. Am dat-o veterinarului. Am ieșit afară, ne-am așezat pe banca de lângă clinică și cred că vreo oră am stat acolo și am plâns amândoi.
Cosmin a cerut să luăm altă pisică care ar fi exact ca Vivi și să o cheme la fel. Am încercat să îi explic că dacă va arăta la fel și va purta același nume, nu va fi Vivi, va fi altă pisică care va fi diferită și că nici o pisică nu o va putea înlocui. Noi putem adopta alta și o vom iubi mult, dar deja va fi altfel. Prima zi îmi cerea disperat să mergem acum să cumpărăm o altă Vivi. Știu că doare, dar am vrut să-i transmit ideea că animalele și oamenii nu sunt lucruri, nu pot fi înlocuite.
Câteva zile a tot sperat că ea se va întoarce, se va face bine. Mă întreba cât va sta Vivi în pământ dacă va fi îngropată. I-am explicat că moartea asta e pentru totdeauna și că nu o să o mai vedem niciodată pe Vivi. Ideea de NICIODATĂ l-a întristat tare și a plâns că o vrea înapoi pe Vivi. Uneori mă liniștea el pe mine „gata, mami, nu mai plânge. Știu că ți-e dor de Vivi și mie mi-e dor, dar o să luăm altă pisică”.
Cândva i-am spus că unii oameni cred că dacă un animal sau un om moare, se naște din nou. El a spus: „Vivi, eu tare sper ca tu să te naști din nou pisică și eu o să te găsesc și o să te iubesc iar”. Ieri chiar am privit un film la temă, despre reîncarnarea unui cățel care își regăsește stăpânul. Nu vreau să-i spun că așa se întâmplă, nu avem de unde ști. Dar gânduri de genul acesta te ajută să treci mai ușor peste pierdere.
Am plâns. Am privit foto și video cu Vivi. Ne-am tot amintit despre cum ea dimineața ne torcea și ce blăniță moale avea și cum se juca împreună cu cealaltă pisică a noastră. Mare noroc că ele au fost două. Sunt sigură că dacă Vivi ar fi fost singura noastră pisică, ne-ar fi fost mai greu să ne revenim.
Am înțeles că cei mici pot trece peste durere dacă le dai voie să treacă prin ea. Sunt capabili să o facă, dar au nevoie de susținerea noastră și de explicații. I-am răspuns la orice întrebare ce a avut-o legată de moarte. Ele tot vin așa, pe neașteptate, în căpșorul lui. A reacționat mult mai bine decât aș fi sperat eu vreodată. A avut o reacție mai sănătoasă, mai echilibrată decât a mea. A fost o lecție dureroasă pentru el despre ceea ce încă va mai întâlni în viață inevitabil. Despre pierderi, durere, tristețe, doliu, moarte, despre susținerea reciprocă în astfel de momente. A fost o lecție și pentru mine. El m-a ajutat să mă uit altfel la această situație. Să-i dau voie tristeții să existe, fără să cad în extreme.
Cosmin mă tot întreba dacă pe ea o doare sau dacă se simte rău. L-a liniștit ideea că pe ea nu o mai doare nimic acum. Nu mai simte nimic. Ea e bine într-un fel. Și pe mine asta m-a liniștit. I-am explicat că, să mori, înseamnă să nu mai simți nimic, să nu mai respiri, să nu dormi, să nu te trezești, să nu mergi, să nu mănânci… corpul nu mai funcționează. Cred că, în cazul morților omenești, explicația e tot aceeași.
Ne e dor de Vivi. De blănița moale și de torsul ei. Eu încă sper în adâncul meu că ea va reveni acasă. Poate ca o altă pisică, pe care noi o vom iubi.
Anastasia P., vulpea.blog
