Valentina Brâncoveanu: mai bine în „Cuibușor” decât în colivie

S-a născut și a copilărit la Chișinău, o capitală cu blocuri și autobuze, dar a avut libertatea să petreacă zile și nopți în nucul din curte, unde a absorbit fascinantele apusuri de soare, răsărituri de lună, zboruri de stele și verdele adevărat. Apoi a devenit pictoriță și nimeni nu a mai pictat Chișinăul vechi mai mult și mai bine ca ea, ca Valentina Brâncoveanu.

A absolvit Şcoala de Arte Plastice „Ivan Repin” (acum Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală”) din Chişinău în 1971. În 1972, a participat cu lucrări proprii la prima expoziție din Chișinău. Ulterior, a călătorit cu lucrările sale în Uzbekistan, Rusia, Lituania. Multe dintre lucrările Valentinei Brâncoveanu se află în colecțiile Muzeului Național de Artă Plastică din Chișinău, în Muzeul de Artă din Klaipeda (Lituania), precum și în colecții particulare din România, Bulgaria, Franța, SUA, Israel.

Când zilele sunt lungi

Brâncoveanu are propriul atelier. O odaie mică, care se află într-o casă la curte, îmbină perfect arta de a fi a Valentinei: tradiții vechi, tendințe noi și multe culori. Într-un colț al atelierului lavița acoperită cu un țol, câteva scaune vechi, o masă îngustă pe care găsești pensule, mere și o vază cu maci uscați, o bibliotecă și rafturi care păstrează la vedere cărți și vopsele. Tot aici – un laptop care pare să nu se încadreze în coloritul odăii. Tablouri însă sunt peste tot, pe pereți, pe etajere, șevalet sau sprijinite de cărți. „Când zilele sunt lungi, mă trezesc la ora 5 și la 6 sunt deja afară, în fața pânzei. De când mă țin minte. sunt matinală. Îmi place aerul de afară. Ascult o cioară, o coțofană sau urmăresc o pisică. E altă viață”, așa începe Valentina Brâncoveanu povestea despre munca sa. Se așează mai comod pe laviță și dă frâu liber amintirilor, începând de la copilărie.

Valea Trandafirilor din Chișinău pictată de Valentina Brâncoveanu în anul 1980

Pictorița s-a născut la 24 octombrie 1950, în Chișinău. Părinții au avut o casă la curte, la marginea Chișinăului, pe strada Cuibușor (actualmente Calea Ieșilor). „Chiar dacă casa noastră era în oraș, aveam impresia că locuim în sat. Am stat într-o mahala frumoasă cu flori și case cu prispe. De jur împrejur – doar case la curte. Casa noastră era la drum, iar în spate era o grădina mare. În grădină creșteau doi nuci, iar în unul dintre ei mi-am făcut un culcuș. Dormeam afară din primăvară până toamna târziu, până veneau frigurile. Culcușul l-am făcut din paltoane și pânze vechi pe care le-am găsit prin casă. De acolo vedeam orașul cu lumini. Nu erau atât de multe lumini, dar oricum era frumos. Îmi era drag orașul văzut printre crengi. Și lumea era frumoasă. Era liberă. Vara mă trezeam de cu dragă dimineață și hoinăream dealurile și toloacele cât erau zilele de lungi. Mâncam când și pe unde apucam. Era o libertate deplină”, deapănă Valentina amintiri din copilărie. I-a plăcut atât de mult copilăria, încât ar scrie o carte, dacă ar avea har. Un fel de ”Amintiri din copilărie”, din copilăria ei.

Pâinea de mămăligă și untul din viitor

Își amintește cu nostalgie de copilărie și părinți. Vine dintr-o familie cu șase copii. Mama, Maria, a fost casnică, iar tata, Grigore, a fost curier la o școală de băieți. Părinții îngrijeau o grădină mare, fiindcă trebuiau hrănite mai multe guri. „Pe atunci, nu erau restaurante de unde să cumperi mâncare pregătită. Trebuia să cultivăm noi totul. Creșteam porumb și tata făcea făină la moara de la Cojușna. Primăvara, făina se termina și până creștea altă roadă de porumb, cumpăram pâine. Era un magazin în mahala și rândul la pâine era mare. Era și scumpă. Eram trecută de 20 de ani când pentru prima dată am mâncat cârnaț și unt”, povestește Valentina Brâncoveanu.

Tot în copilărie, Valentina a învățat să înoate. Un vecin a învățat-o. „Eram mulți copii în mahala. Acum, în familie cresc câte un copil sau doi, dar atunci erau câte șase-opt copii. La scăldat mergeam mai mulți și ieșeam din apă cu picioarele pline de lipitori. Dacă acum părinții și-ar vedea copilul cu lipitori, ar face atac de cord, dar atunci se zicea că e sănătate. Eram toți sănătoși și frumoși”, spune chișinăuianca zâmbind. Așa a înotat mai departe, prin tumultul vieții, având în bagaje lecțiile de înot și de libertate.

Deportările, Gaidar și iepurii multicolori

La școală a fost năstrușnică. Deseori, maică-sa „a tras cu obrazul”, zice ea. „Am avut necazuri, fugeam de la lecțiile de istorie. Nu-mi plăceau. Tata se întâlnea cu unii bărbați și vorbeau despre deportări, armată, front românesc, dar la istorie se preda altceva. Eu auzeam discuțiile, căci, cel mai des, vorbeau sub nucul din curte, sub culcușul meu. Tata mă prevenea ca nu cumva să spun cuiva despre cele auzite. Când ajungeam la orele de istorie, auzeam despre Gaidar. Mama se ducea la adunarea de părinți și profesoara de istorie o dojenea”, continuă Valentina.

Pasiunea pentru pictură a venit cu timpul. La școală, la lecțiile de desen, a mers tot din obligație. Prin clasa a VII-a, profesorul care preda ore de artă plastică a selectat-o pe Valentina pentru un cerc de pictură care se organiza după ore. A frecventat aceste cursuri vreun an, de două ori pe săptămână. Într-o zi, tatăl Anușcăi Roitman, prietena ei, a aflat că în oraș s-a deschis Școala de Arte Plastice pentru Copii și le-a înscris pe ambele. Au fost acceptate. Așa Valentina a făcut vreo patru ani de pictură. Acolo, de obicei, orele erau monotone. Elevii trebuiau să reproducă vreun desen, o vază, un coș cu fructe sau păsări. Într-o zi, profesorul le-a zis să picteze ce vor. Brâncoveanu a pictat iepurii de acasă. Părinții săi creșteau iepuri. „Iepurii erau albi, cu urechile în jos și ochii roz. Nu știu ce a fost în capul meu, că i-am făcut de diferite nuanțe. Și profesorul nu m-a crezut că am pictat eu.

Ivan Sergeivici, eu am pictat. La noi nimeni nu e pictor.

Ei bine. Mai pictează altceva și mâine am să văd.

Acasă era o carafă plină cu braga, pe pervaz, la soare. Când am intrat în odaie, picăturile clipoceau la soare și aveau diverse nuanțe. Imediat le-am pictat. Profesorului tare i-a plăcut. Pictasem ce am văzut și ce am simțit”, spune pictorița.

Prima pensulă – propria cosiță

Primele acuarele și le-a cumpărat din banii câștigați. A cules ridichi din grădină, le-a făcut legături și le-a vândut, stând la poarta casei cu trufandale. A adunat 3 ruble și 20 de copeici și și-a cumpărat acuarele Leningrad. „Copiii ziceau că sunt bogată de am așa acuarele. Pensula mi-am făcut singură. Mi-am tăiat părul, l-am lipit de o peniță și mi-am făcut o pensulă. Așa am pictat până au apărut pensule bune. Părinții nu ziceau nimic. Nu mă băgau în seamă. Peste jumătate de an, trebuia să plătesc 3 ruble la școală, fiindcă umblam la pictură și am cerut de la tata”, răsuflă adânc Brâncoveanu.

Flori de grădină pictate de Valentina Brâncoveanu în anul 2019

O întreb ce a făcut-o fericită în copilărie și ce i-a influențat spiritul de artistă: „Libertatea pe care am avut-o, în special când venea primăvara. De sus, din copac, vedeam cum soarele se duce după gard. Cred că aveam 12 ani când m-am pornit să văd soarele. Două zile nu am fost acasă. M-am dus peste un deal, peste altul. Nu vedeam soarele. Unde să mă mai duc? M-am întors acasă. Am găsit ușor drumul. M-am luat cu alți copii care hoinăreau. Pe atunci, dacă lipseai o zi sau două de acasă, nu era pericol de viață cum e acum, cum s-a întâmplat la Caracal. Ai mei se gândeau că m-aș fi dus la nana. De atunci îmi place să pictez apusul. Am multe tablouri. Mă strădui să pictez soarele de la bloc. El se schimbă în fiecare zi. Altă culoare, alt colorit.
Casa familiei Brâncoveanu a fost demolată când Valentina avea 19 ani. S-au mutat la bloc. Etajul 5. „Nu mi-a plăcut la bloc. Parcă eram închisă în colivie. Am fost doar de două ori să revăd strada unde am copilărit. M-a durut sufletul ce am văzut. Totul e schimbat. Sunt doar blocuri, iar la magazinul la care am stat în rând să cumpăr pâine, acum se vinde vin”, spune Valentina, pregătindu-și pensulele pentru un nou apus.

Roxana Teodorcic

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *