„Plahotniuc a reușit, de fapt”

Interviu cu Lorina Bălteanu, fondatoarea brandului omonim

Este designerul ale cărei creații au ajuns la Louvre și în alte mari muzee ale lumii. A fost prima directoare a Fundației Soros Moldova. Este poetă, publicistă, manager cultural. Locuiește de mulți ani la Paris și se implică în activitățile diasporei ori de câte ori este nevoie. ZdG a discutat cu Lorina Bălteanu despre plecarea sa din țară, despre ce înseamnă Parisul pentru ea, dar și despre situația actuală din R. Moldova.

— De ce ați plecat la Paris?

— Eu, de pe la 4 ani, mergeam spre Paris. Aveam o mătușă, sora bunicăi, care era foarte specială. Eu nu știu cine era cu adevărat ea. Locuia la București… Avea un salon de chiromanție. Presupun că trăia interesant această mătușă a mea. Era tare colorată. O chema Maria, dar noi îi spuneam toată viața tanti Muza. Ea, de fapt, cu felul său de a fi, a colorat toată copilăria mea. Fiind bine pusă acolo, venea aproape că de câte două ori pe an aici și de aceea aveam cărți în românește încă de mică și nimeni nu a trebuit să-mi zică vreodată că moldoveneasca e doar un dialect al limbii române. Muza făcea călătorii frecvente la Paris. De pe atunci, pentru mine, Parisul a început să fie un fel de salvare. Într-o dimineață, am ieșit pe prag și am văzut bobocii – mi-am zis că am mai văzut asta odată, am stat vreo 10 minute, uitându-mă la ei. Atunci mi-am dat seama că era la fel și anul trecut. Atunci, am înțeles totul despre viață. M-a apucat o tristețe groaznică. Mi-am zis că eu în satul acesta și aici voi fi și la anul, și în alt an, și totul va fi la fel. De atunci, nu am mai iubit satul moldovenesc. Toți spuneau că nu am rădăcini, dar nu-mi place, asta e – nu-mi place pătrunjelul, nu mă inspiră grâul în valuri, așa că am încercat să fug de acolo. Aveam senzația că sunt într-un ceaun și că oricât aș încerca să mă cațăr, oricum sunt trasă în jos. Făceam tot felul de încercări, ca să fug, ca să scap.

— Cum ar fi?

— Primul meu vis de aur era să-i fac pe părinți să divorțeze.

— De ce?

— Ca să-mi extind universul. Poate mama se căsătorea cu cineva, tata – cu altcineva… De prin alte țări. Era visul meu cel mai dulce.

— Și n-au divorțat?

— Nu, n-au găsit nimic de care să se prindă pentru asta. Dar, după acest „eșec”, am început să-i rog să mă dea la internat. Tot nu m-au dat. Am încercat să-i conving pe cei de la București să mă ia încolo, dar când era aproape totul gata, mama a ajuns autobuzul din urmă bocind și m-a dat jos. Deci, toate tentativele mele de a evada de la Peciște au eșuat. De fapt, de când am înțeles cum se va produce trecerea timpului și ce soartă mă așteaptă, am început să fug. Mă tot prindeau și mă aduceau acasă, mă întrebau unde mă duc. Le ziceam că mă duc la Paris. Și era normal că, atunci când am putut, m-am și dus.

— Dar cum vi se părea Parisul înainte să-l fi vizitat?

— Roz. Cumva, în ceață. Și fără boboci în el (râde). Am o nepoată care a stat la mine un an. Ea urăște Parisul, că nu-i verdeață acolo, nu-s boboci, adică tocmai de ce-mi place mie acest oraș… Oriunde ai fi, trebuie să găsești ce-i al tău.

— Și când ați decis să plecați, voiați să rămâneți acolo să vă trăiți viața?

— Am plecat deja conștientă și informată. Eu am mai avut vizite la Paris. Între timp, văzusem jumătate de lume. Cred că s-a întâmplat criza mea existențialistă de 40 de ani, s-au mai întâmplat niște evenimente în viața mea. De fapt, inițial m-am dus la Nice și acolo am stat doi ani și m-am uitat la mare, ca să decid ce fac – mă duc la stânga, mă duc la dreapta, fac un copil. Am făcut o autoanaliză. Pe urmă, m-am hotărât, mi-am luat bagajul și am zis că mă opresc la Paris. Așa și a fost. Eu tot ce fac, decid conștient și rațional. De ce Parisul? Pentru că, cred eu, e centrul Europei.

— Mai scrieți poezii?

— Nu. Până acum, nu. A fost o perioadă când lucram la George Soros în Fundație și nu era vorba de contract, ci de un fel de înțelegere tacită – eu pricepeam că mi-am asumat un rol – cel de a răspunde la întrebări. Dar eu, ca eroină, am foarte mult îndoieli – dacă merită sau nu să mergi mai departe, în anumite situații. Deci, nu se prea lega una cu alta. Ar fi trebuit să mă mint printr-o formulă oarecare. Însă eu nu pot minți. Și atunci am terminat cu tipa care se întreba care e sensul vieții și am devenit cea care știa cum trebuie construită o societate modernă și democratică.

— În ce relații sunteți acum cu George Soros?

— Din când în când, îi citesc câte-o carte. Atât. El e interesant. Cred că Fundațiile lui sunt minim din ce face el și de care noi mereu pălăvrăgim mult și aiurea, dar știm puțin. În genere, el este o persoană importantă, care face parte din curentul celor ce vor să schimbe lumea și s-o facă mai bună.

— Dvs. ați ieșit la protestele diasporei de la Paris și Bruxelles, când acest val de manifestații abia pornise. De ce?

— Eu nu pot să zic că sunt foarte activă ca persoană din diaspora…

— Sunteți franțuzoaică…

— Da, dar sunt și româncă. Atunci când m-am văzut pe la unele întâlniri cu băieții din Moldova, unii din ei mi-au plăcut chiar foarte mult. Am întâlnit mulți foști studenți care au beneficiat de bursele noastre și am fost curioasă să văd unde au ajuns, cine și ce face. Eu mă duc când e nevoie de ceva așa, mai important. Am avut un proiect fantastic, dar care nu a luat foc. Acel proiect m-a și adus mai aproape de diaspora. Eu îmi doream tare mult să promovez Moldova și s-o aduc mai aproape de Europa, inclusiv după ce plecasem de la Fundația Soros. Voiam să fac un proiect nu doar cu românii din toată Europa, ci și cu localnicii, ca să ia Moldova în horă. Lucram cu mai multe ONG-uri locale și voiam să facem împrejurul a 7-8 monumente importante din UE, o Horă a Unirii cu Europa. Dar s-au întâmplat acolo niște procese și asta nu a mai avut sens.

— Dar cum se vedea perioada Plahotniuc de la Paris?

— Eu urmăresc tot ce se face și am înțeles de foarte demult regulile sale. Dacă ești un pic inițiată și ai un pic de lectură, înțelegi foarte bine cum se construiește un astfel de imperiu.

— Deci l-ați înțeles pe Plahotniuc…

— Demult. Deși, la început, nu-l înțelegeam. Chiar voiam să mă duc să vorbesc cu el odată, dar mi-a trecut, pentru că am văzut că nu-i destul de inteligent. Știind materialul nostru uman, știind toate regulile de vânzare-cumpărare, am fost, totuși tare frustrată de faptul că mulți cunoscuți și prieteni de-ai mei au cedat și au aderat la partid. Bun, asta a început un pic mai demult, încă pe când era Voronin… Eu am plecat din Moldova cam după căderea Guvernului Sturza. Când lucram la un proiect și am încercat să discut cu cineva dintre cei de acolo, în care îmi puneam speranțe, m-a întrebat „Dar ce o să am eu din asta?”. M-am descurajat totalmente în raport cu fața umană a societății moldovenești.

— În opinia dvs., de ce a eșuat Plahotniuc?

— Nu, el nu a eșuat, el a ajuns la limită. El a reușit, de fapt, fiindcă ceea ce avem noi după asta, va trebui nu 10-20 de ani, ci două generații să „spele”. Asta e moștenirea lui. Dacă vă uitați la unii colegi din jurnalism, veți observa cu ce ușurință au trecut dincolo – cum lucrează aceste televiziuni, fără discernământ, creând haos. Sunt oameni tineri, din secolul XXI și vorbesc aberații la comandă. Îți dai seama atunci că el a reușit, că toată sămânța asta el a semănat-o. Și eu nu știu dacă vreodată, cândva, voi putea merge la un concert de-al Getei Burlacu, de exemplu. În Moldova, dacă eu mă duc la teatru și nimeresc cu scaunul lângă niște femei despre care știu că-s soții de hoți, mă ridic și plec. Eu ies și așa s-a întâmplat de mai multe ori.

— Dar când v-ați ciocnit ultima dată cu un caz de corupție în Moldova?

— Eu nu sunt aici și mie mi-i mai ușor să evit asemenea situații. Dar multe chestii și lucruri pe care trebuia să le fac, le-am lăsat nerezolvate în momentul în care cineva mi-a cerut bani. Când mi se zicea de asta, le spuneam că nu particip. Plus, eu nu am afaceri aici, nu am viață aici – vin, plec…

— Cum este această viață a dvs. între Chișinău și Paris?

— Ei, cum este… mă urc în avion, vin aici… Păstrez casa părintească. Până acum, erau părinții mei, dar am pierdut-o pe mama și vin mult mai rar. Veneam, mai ales, de dragul mamei. Și, mă rog, mai am acest proiect pentru care trebuie să găsesc o formulă, prin care încerc să ofer posturi de muncă femeilor din Moldova.

— Despre ce e proiectul?

— Atunci când eram la Fundație, fratele meu era președintele Artizanilor din Moldova și mă mai invita să fac seminare acolo. Făceam seminare cu femeile și le vorbeam despre management. La unul dintre aceste evenimente, era o femeie care plângea. M-am apropiat de ea și am întrebat-o ce i s-a întâmplat. „Păi, iată, am patru copii acasă, flămânzi și am o față de masă, pe care de un an nu o pot vinde”, mi-a zis. Am întrebat-o cât costă fața ei de masă. Era cu adevărat foarte frumoasă. Mi-a spus că ar da-o cu 100 de dolari. Am scos din buzunar 100 de dolari, am pus pe masă fața aceea și imediat mi-a venit o idee. Am luat un foarfece, am întrebat câte femei sunt – erau 30 și am decupat din fața ceea de masă 30 de module, la care am legat câte o panglică și am pus fiecărei femei la piept câte un modul din acelea, care arăta destul de bine. „- Vă place?/ – Ne place”, au zis. Am întrebat cu cât cred că am putea vinde așa o piesă. „ – Cu 10 dolari o putem vinde?/ – Putem./ – Ei bine, fața ta de masă la care ai muncit un an costă 100 de dolari, dar dacă făceai 30 de bijuterii, de exemplu, cu același efort, cu aceleași ațe și cu același timp, vindeai mult mai ușor și puteai face 300 de dolari. Asta înseamnă management, măi fetelor, le-am zis – să faceți ce puteți, cu ce puteți, ceva care se poate vinde repede și ușor, ca să vă puteți hrăni copiii”, am spus. „Ah, că tu vorbești foarte mult, că totdeauna de la tine din gură ies povești”, zicea fratele meu. Și am pus un fel de rămășag cu el. Am uitat, sigur că, ce a mai fost cu acel rămășag. În alt an, mult mai târziu, mai trecută prin niște deziluzii și proiecte nereușite, am găsit pe jos, la o piață de vechituri din Paris, o bucățică de dantelă din sec. XIX. Am luat-o, am cercetat-o, am deschis arhivele, cărțile și am studiat-o. Accidental, am găsit în Moldova două femei în vârstă care făceau așa fel de dantelă. Cândva, francezii care făceau asemenea lucruri, veneau și în Moldova, și în România, mai ales pentru vinuri, și au adus cu ei tehnica aceasta. Și a rămas așa, incipient, aici. Fiind societatea mai închisă, această tehnică s-a păstrat. În Franța, aproape că a dispărut. Era o tehnică pentru fețe de masă, de fapt, pe care am redescoperit-o.

— Și ați mers să discutați cu cele două femei?

— Da, am făcut și seminare cu ele. După aceea, am făcut o școală pe roți, am ales întâi cinci sate foarte sărace, ne-am dus acolo, am ales femeile care aveau mâinile crescute de unde trebuie și le-am învățat. Mai apoi, ele au devenit profesoare. Acum, în Moldova, cred că e cea mai mare fabrică de tehnică de asta, care se cheamă frivolité. Ulterior, am zis că trebuie să le învăț și cum se vinde. Și a trebuit să mă recalific, pentru că eu aveam totalmente alte direcții – a trebuit să încep să fac design, să încerc să vând producția. Acum, produsele noastre sunt în opt muzee din lume. Noi lucrăm și cu Palais de Versailles. Ultima noastră comandă, pentru care am venit în Moldova, este de la Maison Blanche, ei au aceste buticuri „Prima Doamnă”, unde o vor vinde. Cred că o să facem și colierul de deschidere a expoziției pentru Kennedy, anul viitor. Eu, în genere, sunt nebună – dacă pornesc ceva, ajung la capăt. Numai că, după aceea, când ești pe pisc, de acolo, toate lucrurile îți par mărunte și depărtate. Și nu te încălzește nimic. În Chișinău, în genere, e trist… Mie mulți îmi zic că nu am dreptul la cuvânt, că sunt plecată. Alții mă întreabă mai delicat de ce am plecat. Și eu le răspund „Dragii mei, voi din ce sate sunteți?/ – Din Cutare sat./ – Și de ce ați plecat din sat? Sunt și acolo vaci de muls. Este bibliotecă, este școală. De ce ați plecat? Că ați vrut să evoluați. Și pentru mine Moldova a devenit prea mică”. Eu am plecat din Chișinău, ca de la Peciște – spre următoarea treaptă. Răspund foarte prompt la întrebarea de ce am plecat. Dar și la aceea de unde vin.

— Cum vi se par femeile Moldovei, că tot ați stat mult printre ele?

— Necăjite. Și sunt diferite feluri de necaz – cel al sărăciei, cel al necunoașterii și așa mai departe. Când, în primii ani, mai dădeam niște interviuri, spuneam că nu-s împotriva migrației – lasă aceste femei să plece în Italia, să-și refacă viața, să învețe, foarte bine că leapădă niște bărbați care beau vin cu căldarea. Adică, eu sunt pentru mișcare, fiecare trebuie să se ducă să-și caute sensul vieții. Și dacă e în partea cealaltă a lumii, acolo trebuie să se ducă.

— Dar ce i-ați spune actualei guvernări?

— Eu îmi pun speranțe în ea. Sunt optimistă de felul meu. Maia Sandu îmi pare inteligentă și fermă. Mesajul meu pentru ea ar fi să nu se teamă să ceară ajutorul altora – asta e cel mai important. Eu îmi amintesc că mulți dintre funcționarii de la noi erau foarte închiși – nu acceptau consultanță sau proiecte din străinătate. Ar trebui să fim deschiși să găsim parteneri de dezvoltare, experți din străinătate, care știu mai bine decât noi. Ar trebui ca acestă nouă guvernare să fie deschisă lumii. Și atunci când li-i greu, să strige, să ceară ajutor, să nu le fie frică să ceară ajutor și de la popor. Nu trebuie să se închidă în iluziile și cochilia lor, pentru că au de curățat foarte mult. Chiar e grav. La noi, societatea a fost foarte mult derutată. Și, de altfel, în educație și cultură situația e foarte gravă. Cumva, copiii noștri sunt crescuți fără conceptul de țară.

— Ce face fiica dvs. la Paris?

— Face bine. Teatru. E ultimul an la liceu. E preocupată de teatru și literatură. Eu încerc să-i spun că destul că maică-sa a ratat o viață, ea trebuie să facă ce-i place. Nu știu dacă eu am fost perfect liberă mereu. Eu am regretat că nu am rămas în literatură. Aveam și pretenția că sunt una cu eroina mea și trebuia să-mi trăiesc viața, ca să scriu așa despre dânsa. Eu sunt sinceră.

— Cum sunt diminețile dvs. la Paris?

— Eu mă trezesc ca soldatul. Mă culc greu și mă trezesc ușor. Mie atât de tare îmi place ideea că ziua începe și că eu pot să fac atât de multe lucruri, încât seara cu greu mă duc la somn. Mă și enervează uneori că trebuie să dorm. Eu nu mă scol încetișor, ca alții. Dimpotrivă, în 5 minute, sunt jos, în curte. Sunt foarte activă. Dimineața, ies din noapte ca ghiuleaua din tun. Nu prea îmi place să lenevesc. Seara, e alt ritm deja. Mă opresc, încep să am îndoieli că am trăit ziua bine. În noapte, îmi zic că a doua zi va fi mai bine.

— Ce ați aduce aici din Franța?

— Eu mi-am zis că fiică-mea trebuie să beneficieze de democrațiile lumii și de ce are lumea mai bun. Asta aș aduce – mai multă liberate, mai multă democrație și dreptul de a fi cum suntem. Asta noi nu avem. Apoi, cred că trebuie să ne trăim viața fără să ne gândim mereu la obligații – nu ne naștem numaidecât să salvăm Patria sau să fim tractoriști, sau aviatori. Trebuie să fim noi înșine. La europeni, mie îmi place acest calm al lucrurilor.

— Vă mulțumim.

Pentru conformitate, A. Grosu și A. Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. moi

    Jos palaria,Doamna ! Meritati toata stima:”Chiar voiam să mă duc să vorbesc cu el odată, dar mi-a trecut, pentru că am văzut că nu-i destul de inteligent. Știind materialul nostru uman, știind toate regulile de vânzare-cumpărare, am fost, totuși tare frustrată de faptul că mulți cunoscuți și prieteni de-ai mei au cedat și au aderat la partid. Bun, asta a început un pic mai demult, încă pe când era Voronin… Eu am plecat din Moldova cam după căderea Guvernului Sturza. Când lucram la un proiect și am încercat să discut cu cineva dintre cei de acolo, în care îmi puneam speranțe, m-a întrebat „Dar ce o să am eu din asta?”. M-am descurajat totalmente în raport cu fața umană a societății moldovenești.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *