Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   OPINIE/ Bunica din viața noastră.…

OPINIEBunica din viața noastră. Cum vorbim cu bunicii despre dizabilitate?

Încerc să nu ratez vreo seară în care să discutăm și să ne povestim cum ne-a fost ziua, dar mai ales azi nu pot lipsi de la zilnicul nostru apel video. Mama îi transmite receptorul și îi văd fața clar emoționată, pentru că e prima dată în viața mea când nu îi sunt alături de ziua ei de naștere și nu o cuprind, după ce i-am recitat o poezie de „La mulți ani!”. Tot regretă că lucrul din grădină nu-i mai dă voie să învețe să folosească telefonul ei nou, ca să ne sunăm în voie.

Ne bucurăm împreună că trăim în astfel de vremuri, când putem să ne vedem și auzim de după ecrane, dar pentru ea simt că nu e la fel. Bunica lasă telefonul și se duce la albumul de poze, care îi umple pereții cămăruței din casa de la țară, unde se întoarce în timp. Acolo eu sunt încă la grădiniță și timpul nu se grăbește nicăieri. Eu am mai crescut și, oricât de mulți ani aș avea, tot nepoata din acele poze de album sunt, dar bunica a împlinit azi deja 64 de ani.

Știu că „Ziarul de Gardă” e citit de multe bunici, ca a mea, care așteaptă zi de zi vești de la nepoții lor, care de mult nu le-au mai călcat pragul și poate sărbătoresc și ele ziua lor de naștere, primind felicitări pe telefon. Știu că ele trebuie să facă față la multe obstacole, dar cel mai greu pentru bunica mea este dorul de copiii și nepoții din diasporă și chiar aș vrea să fie altfel. Toți cei 20 de ani ai mei au fost plini de bunica mea și am fost o norocoasă de mică să mă bucur de grija ei. Ea a fost cea cu care am adormit ani la rând și sunt sigură că, până și acum, ea doarme în fostul meu pat, ca să fie mai aproape de mine.

Este un mare noroc ca în familiile cu copii, și nu doar, să fie prezent ajutorul bunicilor și am simțit și eu asta în familia noastră. Bunica noastră e zglobie și caută de lucru, iar acolo unde nu este, reușește să ne ajute și cu îngrijirea lui Bogdan, fratele meu mai mic. Ceea ce a fost mai dificil pentru mine este alegerea mai cu seamă a cuvintelor, în comunicarea cu bunica despre dizabilitate. Nu a fost ușor să îi explic ce înseamnă mai pe îndelete și recunosc că nu am făcut-o până la urmă, căci, cum apărea această temă între noi înainte de culcare, ea doar spunea oftând: „Va fi bine”. Totuși, este necesar de avut măcar niște mici discuții, în care se discută despre faptul că este un copil special și este nevoie de mai multă înțelegere, calm și să se uite toate standardele privind felul în care un copil „ar trebui să fie la vârsta X”.

De obicei, bunicile sunt cele care oferă sfaturi mamelor legate de creșterea unui copil și ce trebuie să faci, când el(ea) e într-o anumită etapă de dezvoltare. Dizabilitatea anulează toate aceste preconcepții, dar nu presupune faptul că bunicii nu ar trebui să fie la fel de implicați sau să nu îl iubească la fel. Atitudinea trebuie să fie la fel de drăgăstoasă și protectivă ca și cu oricare nepot și știu că poate asta pare subînțeles, deși nu e. Este important ca familia apropiată să fie alături de copilul cu dizabilitate și să îi ofere incluziune în celula familială, unde e extrem de necesar să se simtă acceptat și înțeles, dar și înțelegerea faptului pentru cine este el. Cine altcineva să-i fie ambasadori, dacă nu cei ce îi sunt cei mai apropiați?

Desigur că nu e mereu așa cum ne imaginăm și pot apărea conflicte generaționale, în care diferența de vârstă își spune cuvântul, fiind greu să stabilești o legătură semnificativă cu bunicii. Ceea ce simt eu e că nicio relație de rudenie nu trebuie forțată, dacă nu există efort din ambele părți pentru a o menține. O vorbă bună, când ai un succes, un sprijin, când ai cel mai mare nevoie de el, dar și o îndrumare, când nu știi unde să te îndrepți. Nu ne costă mult să ne facem bunicii fericiți, dar cu un pic de consistență și grijă, ei vor fi mai alinați. La fel, nu e mereu cazul ca cei mai în vârstă din familia noastră să fie într-o bună formă pentru a ne ajuta sau oferi mereu informații la zi, pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Or, e admirabil când pe lista de priorități se regăsește și asigurarea unei îmbătrâniri frumoase a buneilor noștri.

Bunica mea a împlinit 64 de ani și sper să mai fie mult timp lângă noi. Azi i-am urat să aibă grijă mare de ea și să fie pozitivă, căci eu voi mai veni acasă. Să fie sigură că niciodată nu voi uita de ea. E cool ca cea mai bună prietenă a ta să fie chiar bunica ta. Chiar dacă ea nu știe pe deplin detalii despre dizabilitatea lui Bogdan, ea e un exemplu de răbdare și iubire necondiționată pentru el, căci ei petrec zi de zi mult timp împreună, iar el poate vedea cât de mult ține ea la el. Ea îl însoțea la școală în perioada anului de studii, iar când am plecat din Moldova i-am zis: „Bunico, ai grijă de Bogdan la școală, cât eu nu voi fi.”. Și ea mi-a răspuns, cu cea mai mare mândrie și determinare: „Cum să nu, Laurișca. Eu voi fi acolo. Nu las pe nimeni să-l obijduiască pe Bogdănelul nostru.” L-am lăsat pe mâini bune, cu siguranță.

Publicitate
Publicitate