OPINIE Moldova ne-a făcut să credem din nou în omenie

Când a început războiul, la 24 februarie, pe la 5 dimineața, fiul meu dormea liniștit lângă mine. Are puțin peste un an. Atacul aerian a zguduit ferestrele casei noastre. M-am trezit imediat – eram îngrozită, pentru că știam sigur: începuse războiul. În următoarele ore, în fiecare oraș și sat din Ucraina, oamenii încercau să înțeleagă ce se întâmplă. Ziua de 24 februarie continuă până azi pentru fiecare ucrainean.

Nopțile următoare, eu, soțul și fiul meu le-am petrecut în subsol. Cu câteva zile înainte de război, tatăl soțului meu s-a ocupat de echiparea acestuia – a făcut un pat micuț pentru mine și copil, a acoperit puțin pereții – ca să fie puțin mai cald și mai curat. A tras lumină și a pregătit lumânări. Ușa de la subsol, care era spartă, a reparat-o după primele explozii.

Afară erau uneori zece grade sub zero, iar în subsol era chiar mai frig. Când am coborât pentru prima dată acolo, cu fiul în brațe, mi-am dat seama că va fi foarte greu să petrec mult timp în acel subsol. Nu am reușit să-l convingem pe tatăl soțului meu să coboare și el în subsol. Mai târziu, ne-am dat seama că stătea sus ca să ne elibereze, în cazul în care, în urma unui atac aerian, casa se va prăbuși.

În nopțile următoare, uneori am dormit în casă, dar îmbrăcați în haine de iarnă și gata de a ieși în orice minut. Uneori – în căciuli și cizme, pentru a nu pierde timpul. Dacă se auzeau explozii sau împușcături, sau semnale ale unui raid aerian, îmbrăcam repede copilul, îl transmiteam prin geam soțului meu ca să ajungă cât mai rapid în ​​subsol. Apoi coboram și eu la fugă. Ca să nu înghețăm, ne înfășuram în câte trei pături calde. În timpul primelor săptămâni petrecute în subsol, frumoasa lui căciuliță albă devenise gri.

În primele săptămâni de război, copilul nostru petrecuse zeci de ore în subsol, uneori zile și nopți întregi. De îndată ce adormea, începeau alarmele și raidurile aeriene, trebuia să îl înșfăcăm și să fugim la subsol, se trezea, nu mai putea adormi, dormea câte jumătate de oră și se trezea plângând. A început să mănânce foarte prost. Singurul lucru care îi mai calma stresul a fost laptele matern.

Copilul nostru, foarte activ și curios, a trebuit să petreacă aproape tot timpul stând în brațele părinților săi, căci în subsol nu era un spațiu adecvat pentru joacă și explorare. Nu mai mergeam la plimbările obișnuite și atât de necesare la aer curat. Micile lui distracții erau doar în subsol, unde, printre bubuituri, îi puneam desene animate la telefon sau îi citeam cărți pentru copii.

La două săptămâni de la începutul războiului, în jurul orei 5 dimineața, un avion a zburat chiar deasupra casei noastre. Și a aruncat o bombă, chiar lângă noi. Autoritățile nu au reușit să ne avertizeze cu privire la raidul aerian – inamicul a lovit cu precizie. Prin urmare, nu am coborât la subsol în avans și ne-am pomenit chiar sub loviturile aeriene. Pereții se zguduiau atât de tare, din sticla geamurilor zburau țăndări în toate părțile, părea că o bombă fusese aruncată chiar pe acoperișul nostru. Dar am fost norocoși – ea a căzut la zeci de metri de noi. L-am înșfăcat pe fiul meu și l-am ascuns sub pat, apoi, învelindu-l repede într-o pătură, i-am strigat soțului: „Scoate-l de aici!”.

Acea zi a fost nesfârșită. S-a tras din cer, a plouat cu explozive de tip Grad și Smerch. În satul nostru, nu departe de casa în care locuim, au aterizat trupele rusești – am auzit rafale de arme automate. Rușii trăgeau chiar peste străzile noastre. Curtea casei noastre era plină de fragmente de obuze care explodau. Încă câteva neexplodate au aterizat în spatele curții noastre. Toată ziua aceea am stat la subsol, acoperiți cu o pătură. Am acoperit copilul cu corpul meu, în timp ce soțul meu ne-a acoperit pe noi doi cu corpul său.

În ziua aceea m-am rugat doar cu disperare. Atunci mi-am dat seama: dacă supraviețuim, trebuie să-mi scot fiul din acest război. S-a născut într-o țară liberă, într-o familie în care era foarte așteptat și am făcut totul pentru ca să aibă o copilărie fericită și un viitor bun. Atunci, pentru prima dată, mi-au trecut prin minte gânduri de regret că l-aș fi născut.

Mult timp m-am opus gândurilor de a părăsi Ucraina. Dar să nu fac tot ce îmi stă în puteri pentru a salva un copil neputincios de acest război ar fi fost o crimă. A trebuit să salvez copilul, cu prețul separării de tatăl său.

Eu și fiul meu am reușit să plecăm în siguranță din Ucraina. Jurnaliștii moldoveni Vladimir Thorik şi Alina Radu ne-au oferit un mare ajutor în acest sens. S-au asigurat că strămutarea noastră să fie sigură și confortabilă, să fim întâmpinați, primiți, cazați și încălziți. Chiar de la graniță, de la primul pas, Moldova ne-a întâmpinat foarte călduros și prietenos. Polițistul de frontieră ne-a sugerat ca eu și fiul meu să ne adăpostim de vânt în mașina lui.

Voluntarii, de îndată ce au văzut copilul, au adus mâncare și ceai cald. În satul în care am ajuns, localnicii ne-au adus hrană caldă. Autoritățile ne-au pus la dispoziție un cărucior și scutece pentru copil, mâncare, îmbrăcăminte și chiar lemne de foc pentru a încălzi casa. Oameni complet necunoscuți veneau în fiecare zi să ne ajute și să ne susțină, insuflându-ne credința în omenie, după atâta ură și război.

Fiul meu iese din nou la plimbare. A început a dormi din nou într-o casă liniștită, nu mai aude bombardamente, nu mai fugim în subsol. Dar ziua de 24 februarie continuă pentru noi. Fiecare ucrainean care a rămas acasă sau a fugit în altă țară se simte locuitor din Bucea sau Mariupol. Fiecare dintre noi a murit de sute de ori în zilele războiului, privind ce fac rușii cu casele și străzile noastre, cu spitalele și maternitățile, cu femeile și bărbații noștri, cu copiii noștri. Uneori – încă nenăscuți.

Ana B, jurnalistă refugiată în R. Moldova din orașul Nikolaev, Ucraina