Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   EDITORIAL/ Să știm să zicem…

EDITORIAL Să știm să zicem „din principiu”

„Nu-s de acord, din principiu!”. Am trecut cu toții, probabil, la un moment dat, prin starea de frustrare pe care ne-o trezește o atare afirmație într-o discuție sau polemică, în care  interlocutorul refuză să-și susțină poziția cu argumente, pentru a găsi un numitor comun, pentru a rezolva un impas sau pur și simplu, pentru generarea unui dialog intrigant. În același timp, căpătăm un respect tacit, brusc, aproape solemn, atunci când ni se spune despre cineva că este sau ne este prezentat drept o persoană „de principiu”. Înseamnă că are valori; înseamnă că știe ce vrea; înseamnă că e consecventă. Dar care-i treaba cu principiile noastre și cum putem să le folosim ca să trezim respect și nu frustrare? 

O primă perspectivă la care m-am gândit e cea de țară. Îmi pun întrebarea – democrația moldovenească e construită din principiu sau din tradiție? Cunoscând istoria acestui teritoriu și scurtele perioade în care am avut democrație, libertate de exprimare și drepturi universale, cred că fiecare poate să răspundă la această întrebare. De cealaltă parte, avem democrații construite pe sute de ani de dezbateri parlamentare, pe precedente, revoluții și implicare activă a cetățenilor – cum sunt cele britanice, americane, franceze etc. Dacă ne întrebăm pe ce e bazată prosperitatea economică dar și culturală din vest, „tradiția democratică” trebuie să fie unul dintre răspunsuri. Atunci când eșuăm sau nu ne reușesc anumite reforme, trebuie să fie clar că tot lipsa ei – a experienței și tradiției democratice – este printre motive. Și atunci nu ne rămâne decât să mai încercăm o dată, din principiu. Pentru că excelența în timp e bazată pe multe decizii mici, luate în favoarea binelui, tot din principiu.

Și asta duce discuția anume la acele decizii mici, individuale, pe care le putem lua și prin intermediul cărora putem utiliza principiile personale într-un mod productiv. Poate unul dintre cele mai vestite cazuri care au pornit de la acțiunea unei singure persoane este cel al Rosei Parks, o activistă pentru drepturile afroamericanilor din secolul trecut. Legile de segregare din SUA permiteau persoanelor de culoare să se așeze doar în locuri predestinate în transportul public, în spatele autobuzelor. În 1955, într-o zi, șoferul a decis să aloce mai multe locuri albilor, întrucât autobuzul era aglomerat. Când i-a cerut și Rosei să se ridice și să cedeze locul albilor care erau în picioare, aceasta a refuzat. Din principiu. Ea a fost arestată, dar acest eveniment a pornit Boicotul autobuzelor din Montgomery, unde timp de peste un an persoanele de culoare au refuzat să utilizeze transportul public. Acesta s-a soldat cu declararea neconstituționalității segregării în transportul public de către Curtea Supremă din SUA. 

Un alt caz e cel în care în anul 1920 Henry Ford conducea și săptămânalul „Dearborn Independent”. Ziarul lui Ford publica în mod constant articole antisemite, iar ca răspuns, un ONG american l-a dat în judecată pe magnatul auto și a ajutat la organizarea unui boicot al mașinilor sale, la care au participat atât evrei, cât și mulți creștini liberali, tot din principiu. Veniturile din vânzări au scăzut drastic. Și o corporație de filme s-a solidarizat cu această mișcare, amenințând că va prezenta imagini cu vehicule Ford distruse în cinematografele sale din întreaga țară. Ford și-a cerut în cele din urmă scuze și a închis ziarul în 1927.

Un ultim exemplu pe care insist să îl aduc, pentru că e mai aproape de noi ca problematică și ca mentalitate, dar și unul pe care sper să-l putem prelua, este cazul Lukoil din Ucraina. Acest gigant petrolier a fost una dintre primele companii rusești care au simțit usturimea boicotului popular, ca urmare a anexării ilegale a Crimeei în 2014. Numai în 2014 vânzările de benzină ale  Lukoil în Ucraina s-au înjumătățit. În 2015, au căzut cu încă 50%. În 2017, Lukoil a plecat definitiv de pe piața ucraineană, iar mai recent statul ucrainean a confiscat benzinăriile interpuse prin alte companii de interesele ruse. Și nu se limitează doar la benzinării acest principiu individual devenit element unificator național. Dacă ați încercat să vorbiți rusa în ultimii 8-9 ani (sau chiar mai demult ) în Ucraina de apus, fără să menționați că sunteți din Moldova, ați fost probabil abordat cu un scepticism binemeritat. Pentru că în dependență de la cine și cu ce atitudine vine, o limbă poate fi atât un instrument util de comunicare internațională, dar și o unealtă de manifestare a superiorității, a indiferenței, a imperialismului. 

De aici putem învăța și noi. Să știm că în Moldova există companii precum Yandex care, direct sau indirect, susțin războiul și pe cei din Kremlin și care câștigă milioane de lei, în pofida faptului că avem alternative locale. Să știm să ne dezicem de produse importate din state agresoare și care violează drepturile omului – mai toată hrișca din Moldova, lactatele din Belarus etc. – și să găsim alte opțiuni, că există. Să știm să refuzăm la un dejun luxos, dacă localul care îl servește are suspiciuni demonstrabile de integritate, privatizare abuzivă sau alte nereguli. 

Când vine vorba de limba vorbită, să știm să fim atât înțelegători, cât și fermi. La ultima mea aflare în Chișinău, în vacanță fiind, am întâlnit mai mulți vorbitori de rusă decât mă așteptam. Trebuie totuși să facem diferență între refugiații care nu au altă limbă în comun cu populația locală decât rusa, și prin urmare o utilizează, și oamenii care au avut oportunitatea să învețe româna timp de zecile de ani locuite aici. Eu mă conduc de următoarea regulă: aflând din care grup fac parte interlocutorii noștri, pe cei dintâi trebuie să îi susținem, vorbind în limba pe care o înțeleg și la care nu au alternativă – adică în rusă. Cel de-al doilea grup, dacă nu cunoaște româna, e în mare parte tocmai pentru că în ultimii 30 de ani s-au tot dat alternative, noi neștiind să ne folosim de principiu. Chiar dincolo de moralitate, „darwinește” vorbind, o specie se adaptează și evoluează doar atunci când mediul înconjurător, circumstanțele o impun. Prin urmare, să nu mai fim noi cei vinovați de faptul că limba română nu e cunoscută de toți cetățenii noștri tocmai din cauza indulgenței excesive a majorității.

După cum am zis la început, principiile trebuie să construiască respect, nu conflict sau frustrare. Iar o persoană sau un grup care nu se respectă pe sine însăși, arareori va fi respectat de către alții. Să știm astfel să ne alegem valorile pe care ne bazăm principiile. Să știm să fim uniți și solidari în aceste principii. Și în timp, anume aceste principii ne vor deveni tradiție.