Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   EDITORIAL/ Ce vede un american…

EDITORIAL Ce vede un american la Opera și la Orga din Chișinău?

Să începi un eseu despre artele muzicale din Moldova, făcând o paralelă cu lumea boxului, ar putea părea ceva neobișnuit, dar neobișnuite sunt și vremurile în care ne aflăm. La est îl avem pe primarul boxer Kliciko, apoi vedem această invazie, care poate fi rezumată la vorba marelui Mike Tyson: „Fiecare are un plan până când primește un pumn în gură”. Iar a treia referință la box o fac cei care se dovedesc a fi „superiori clasei lor” și despre asta voi vorbi în scurtul meu eseu.

Asemenea artelor liberale, muzica, în special cea reflexivă și sofisticată, este un lux, un lux al celor care nu poartă grija zilei de mâine. Vorbim despre bani, bugete, finanțări de la stat, sponsorizări de către corporații, diverse patronaje. Deci, pentru a aprecia „producția” culturală a unei națiuni este nevoie de o bază – un calcul al randamentului capitalului propriu, ca să spunem așa. Luând astea în considerare, chiar și o țară cu patrimoniu cultural minim (ca propria mea Americă) va avea mai multă „producție”, decât o națiune mai mică și mai săracă.

Totuși, aici, în Moldova, Teatrul de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fără personal de producție și fără un buget imens, precum îl au Grand Theatre de Geneva, Palais Garnier din Paris sau Metropolitan Opera din New York, a reușit să monteze „La Boheme”, „Turandot”, „Aida” și „Madam Butterfly”, cu aceeași fidelitate și înaltă calitate, pe care o găsim și în acele locuri faimoase, menționate anterior. Echipele de la FC Zimbru nu concurează neapărat cu Bayern Munchen, Barcelona sau Manchester City, dar ar putea să o facă, dacă vorbim de miezul spectacolului, care constă în muzicalitatea înnăscută a personalului de producție și nu în glamour sau faimă. 

Aveți talent și imaginație care trage greu la cântar, aveți performanțe, probabil, mai apropiate de acea „intenție originală” a compozitorului, decât multe dintre extravaganțele vestului nostru. Am găsit talente adevărate acolo unde nu m-aș fi așteptat, obiectiv vorbind, să le găsesc. Și asta înainte de a lua în considerare divizarea socială, care nu ajută în asemenea situații. 

Să luăm, de exemplu, „Turandot”, marea operă despre pasiune și identitate a lui Puccini, interpretată la Teatrul ”Maria Bieșu” în septembrie. E acea operă, în care găsim aria „Nessun Dorma” – probabil că o puteți fredona (depinde și de vârsta pe care o aveți), dacă  vă aduceți aminte de performanța lui Luciano Pavarotti la Cupa Mondială din 1990. La fel de notabil, dar mai puțin faimos, este corul copiilor – 16 voci, o orchestră sobră, cu o acoperire muzicală vastă, scrisă pe scară pentatonică, la un loc cu pronunția italiană, jocul actoricesc și mișcarea scenică bine lucrată. Este una dintre cele mai interpretate opere și una dintre cele mai sobre și profund intime.

Această fidelitate față de „intenția originală”, în pofida greutăților în care se află țara voastră, este importantă, dar și frapantă. Pe măsură ce canonul occidental pe larg acceptat e fracturat de avangardă și de reacțiile la aceasta, sub forma „liberalismului cultural” (dacă împrumutăm expresia domnului Orban), spațiul vostru cultural, voit sau nu, prezintă ceea ce poate fi numită acum o idee aproape radicală – pur și simplu o expunere directă și robustă a intenției compozitorului – recunoașterea implicită a obiectului în sine și minimizarea „triumfului voinței” producătorului artistic, dacă împrumutăm din nou o altă expresie.

Același lucru l-am găsit și la Finala Concursului de pian Ignacy Paderewski de la Sala cu Orgă. Tinerii pianiști, dincolo de virtuozitatea lor tehnică evidentă, au demonstrat un talent cu o nuanță mult mai subtilă, și anume mă refer la găsirea acelei granițe dintre tristețe și frumusețe, care e unul dintre semnele distinctive ale compoziției est-europene. Având o viață lungă în spate, vă pot spune că așa ceva e mult mai rar întâlnit în propria mea țară, de exemplu, indiferent cât de talentat din punct de vedere tehnic este interpretul. Pur și simplu nu avem așa ceva în sânge.

La ce ne folosește acest patrimoniu cultural? La nimic… și la tot. Pentru început, nimeni nu îl poate încărca într-un avion privat și nu poate fugi cu el spre Israel sau Cipru. În al doilea rând, cultura este un transmițător de informații incredibil de eficient. Am văzut asta pe 13 aprilie anul trecut, când poliția din Rusia a încercat să-l oprească pe Alexei Lubimov să cânte ultimele note din Impromptu-ul nr. 2 al lui Schubert. Ei au avut nevoie de serviciile de securitate pentru asta, atât de mare le era frica. Acest eveniment s-a regăsit în briefingurile de peste 25 de pagini ale CIA (Agenția Centrală de Informații din SUA), MI6 (Serviciul de securuitate britanic) și ISW (Institutul American pentru Studierea Războiului). Cultura e canarul din mina de cărbune, așa cum era și în anii 1930.

Până la urmă, captarea aproape instantanee a informațiilor și transpunerea lor într-o concluzie este tocmai natura muzicii complexe și, oricât de contraintuitiv ar părea, este și va fi tot mai mult parte a câmpului de luptă asistat de inteligența artificială. V-ați fi gândit că un evreu de culoare, născut în America, cu un doctorat obținut la Universitatea Goethe, cu o disertație despre teoria socială neoclasică, va deveni co-fondator și director general al companiei Palantir, al cărei algoritm avansat de război conferă un avantaj Ucrainei (și agențiilor de informații occidentale), făcând o diferență ca cea dintre armele convenționale și cele nucleare?

Oricum ai pune-o, că vorbim despre moștenire sau viitor, acest aspect al țării voastre merită atenție și voi împrumuta aici o expresie din sudul Americii – „Ești moldovean și nu vei îngenunchea niciodată.”

Lewis Arrington este din a 7-a generație de locuitori ai Carolinei de Sud, stat american. A activat în universități, instituții publice și în domeniul finanțelor. Este pensionar, admiră moldovenii în calea lor spre un viitor mai bun și spune că cea mai mare realizare a sa este să fie tată și bunic. Lewis s-a adresat la ZdG cu dorința de a publica editoriale și opinii, după ce a citit unele texte în ZdG și le-a considerat interesante. 

Publicitate
Publicitate