Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   EDITORIAL/ Ce factori au influențat…

EDITORIAL Ce factori au influențat și motivat manifestarea imperialismului rus în Europa de Est?

Dacă este un lucru care ne poate învață istoria, e acela că oamenii nu pot învăța din greșelile ei. Călcăm în aceleași străchini, suntem revânduți sau reasigurați, ne mirăm și retrăim frustrări de fiecare dată când simțim trădarea pe pielea proprie, ca indivizi și ca popor. Dar dacă există și o rețetă a clarității în acest haos, atunci e înțelegerea evenimentelor și proceselor, istorice prin vechime sau prin importanță, care au dus la crearea de circumstanțe propice sau la stabilirea unui status quo în momentul de față.

Eu, ca un iubitor de istorie discutată pedant, voi încerca să clarific și să simplific, în cadrul acestei rubrici, răspunsul la unele întrebări despre trecut care mă intrigă. La fel de mult m-ar bucura ca Dvs., cititorul educat și informat, să-mi scrieți la sabinrufa1@gmail.com sau prin poștă la adresa str. Bucureşti, 36/2, Chişinău, MD 2001, spunându-mi punctul Dvs. propriu de vedere, sau adresându-mi întrebări, la care ați vrea să răspund în viitor.

Prima întrebare care va fi discutată este următoarea: Ce factori au influențat și motivat manifestarea imperialismului rus în Europa de Est? 

Imperiul Rus rămâne una dintre cele mai importante structuri politice în modelarea diplomației și geopoliticii moderne, evenimentelor actuale și distribuției puterii. Este cu siguranță unul care a avut un cuvânt important de spus în evoluția câtorva imperii și a numeroase țări moderne. Deși expansiunea teritorială a fost un factor semnificativ în modul în care Rusia și-a condus politica imperialistă în Europa de Est, aceasta nu s-a oprit aici prin adoptarea de autonomie locală, coabitare culturală sau delegare către elitele locale, așa cum au făcut alte imperii vecine. În schimb, a recurs la campanii consistente de opresiune sau asimilare culturală, colonizare, deznaționalizare și redistribuire a puterii în cadrul agendei sale strict expansioniste, al cărei scop final nu era simpla împingere a „liniei de demarcație” între Imperiul Rus și vecinii săi, ci răspândirea valorilor, practicilor, credințelor și intereselor sediului central al puterii în fiecare colț al imperiului.

În același timp, dincolo de politicile expansioniste pe plan geografic pe care le-a urmărit, procesele de asimilare culturală, politică și religioasă au avut ca scop consolidarea stabilității interne și a controlului suprem în interiorul granițelor existente. Mai mult, manevrele diplomatice și uzura constantă a celui mai longeviv și important din punct de vedere strategic rival al său, Imperiul Otoman, au făcut și ele parte din politica imperialistă rusă, prin răspândirea intereselor sale politice asupra statelor nou create, a căror independență o susținea, prin subminarea rolului otoman în Marea Neagră, Europa și Caucaz și, în general, prin înlocuirea hegemoniei militare, politice și economice a Imperiului Otoman în sud-estul Europei cu a sa. 

Acumularea de prestigiu a fost un factor fundamental care a impulsionat creșterea teritorială a Imperiului Rus

În primul rând, acumularea de prestigiu a fost un factor fundamental care a impulsionat creșterea teritorială a Imperiului Rus. O prioritate nenegociabilă în dogma religioasă rusă, care s-a transpus în viața sa politică, a fost „drumul spre Constantinopol”. Fosta capitală romană (bizantină) era sediul suprem al puterii ortodoxe, un oraș care timp de secole a provocat clerului rus și țarului un complex de inferioritate, deoarece aceasta continua să se identifice mai degrabă cu o „a treia Romă”, decât cu un „prim Sankt Petersburg”, „Moscovă” sau chiar „Kiev”, în speranța unui transfer de imagine suficient de puternic pentru a o echivala cu fosta glorie romană. De asemenea, înfrângerea otomanilor însemna înfrângerea păgânilor, a unui imperiu puternic care deținea orașul sfânt Ierusalim, unul care îi asuprea pe creștini încă din secolul XIV, răzbunând practic căderea Constantinopolului în 1453.

Publicitate
Publicitate

Din nou, merită menționat aici faptul că prestigiul pe care l-ar fi adus astfel de eventuale cuceriri, nu provine doar din proiecția de putere peste Marea Neagră, Balcani sau doar din înfrângerea unui rival musulman, ci datorită factorului de întărire pe care l-ar fi dat Bisericii Ortodoxe Ruse și numeroaselor aspecte pe care aceasta din urmă le-a influențat la rândul ei. În Imperiile occidentale asocierea liderilor cu religia a început să scadă de la centralitatea individului în umanismul renascentist, mai târziu, de la ororile războaielor religioase, chiar de la normalizarea opiniilor despre Dumnezeu din Iluminism sau de la descreștinarea Franței revoluționare. 

Între timp, țarul rus rămânea puntea de legătură între poporul rus și Dumnezeu, creștinismul ortodox devenind mai mult decât o credință – a ajuns să fie o parte a esenței etnice a unui popor, o chestiune de identitate centrală care se extindea dincolo de convingerile personale. Acest lucru a însemnat că religia i-a permis țarului să consolideze discursul pan-naționalist care a permis crearea unei naționalități oficiale, prin ritualuri și tehnici represive împotriva oricăror idei alternative de națiune civică. Astfel, eventuala prosperitate a unui imperiu musulman vecin care subjugase multe popoare ortodoxe, reprezenta o sfidare directă a supremației rusești. Prin urmare, toate eforturile, cu forța sau pașnice, au fost folosite în direcția promovării obiceiurilor ortodoxe și a luptei împotriva islamului.

Este cel puțin rezonabil să susținem că interesul economic, cu materializarea și fructificarea reală a potențialului industrial și de piață, a fost unul care a impulsionat expansiunea rusă în Europa de Est

În mod firesc și revenind la ideea inițială, faptul că simpla definiție a rusofoniei implica ortodoxia, a fost un factor decisiv pentru care expansiunea teritorială în regiunile controlate, fie de alte confesiuni creștine, fie de musulmani, a fost o chestiune atât de crucială pentru construirea prestigiului, deoarece a devenit direct legată de „misiunea imperială civilizatoare” a Rusiei de conservare și protecție a obiceiurilor. Trebuie să recunoaștem și să realizăm că prerogativele religioase nu erau singurele care aduceau prestigiu, lăsând loc și realizărilor politice, militare și de altă natură.

Deși unii istorici susțin că imperialismul la nivel global a avut interese economice care adesea nu s-au materializat la nivelul așteptărilor, acest lucru este adevărat în cazul terenurilor sterile, locuite de civilizații care nu erau familiarizate cu tehnologia occidentală, cu manufacturile și producția pe scară largă. În cazul acestora doar resursele erau adevăratul bun de valoare, de care beneficiau imperii precum cel britanic, francez, olandez etc. Același lucru ar fi fost valabil și dacă în acest articol analizam expansiunea Rusiei spre est, în taigaua siberiană sau vorbeam despre hoardele primitive, desființate și cucerite ușor.

O perioadă foarte lungă de timp aceste regiuni au fost profitabile doar pentru resursele brute și fără valoare adăugată pe care le furnizau către comerț și piața internă. Pe de altă parte, în expansiunea sa spre vest în Europa de Est Rusia a anexat terenuri deja dezvoltate de alte imperii sau state care erau familiarizate cu instituțiile, practicile, tehnologiile occidentale etc. De foarte multe ori, regiuni precum Polonia, statele baltice și Riga, orașele comerciale românești de pe Dunăre și porturile de la Marea Neagră, fostele teritorii tătare și genoveze din Crimeea, fostele metropole ale imperiului georgian caucazian, erau chiar mai dezvoltate decât orașul rusesc mediu, nemaivorbind de așezările estice. Prin urmare, este cel puțin rezonabil să susținem că interesul economic, cu materializarea și fructificarea reală a potențialului industrial și de piață, a fost unul care a impulsionat expansiunea rusă în Europa de Est. Potrivit unor autori ai vremii, martori direcți ai acestei politici imperiale de extindere spre vest (precum Sir Donald Mackenzie Wallace), în timp ce abundența și acumularea copleșitoare de resurse au fost prezente în Imperiul Rus până în secolul XX, produsele de manufactură au fost practic absente până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ultima motivație semnificativă pentru expansiunea Imperiului Rus în Europa de Est – interesele strategice

Astfel, mișcarea ascendentă s-a produs abia după împărțirea completă a Poloniei și anexarea unor comunități mult mai familiarizate cu procesele industriale. Lodz, Varșovia, Sosnowice sau Bendzin au fost doar câteva dintre centrele manufacturiere care au împins economia rusă să se alinieze la nivelul celorlalte mari puteri și imperii. În afară de cea importată din Franța și Italia, o mare parte din aprovizionarea rusă cu mătase provenea din Caucaz, timp în care cele mai bune rase de vite se găseau în sud-vestul Ucrainei și în Polonia.

În cele din urmă, un subargument pentru motivația economică a expansiunii spre vest în Europa de Est a fost birocrația de piață modernă preexistentă, modelele de cultură a cheltuielilor și stabilitatea monetară, precum și  piețele valutare deja existente datorită comerțului intensiv din zonă. Chiar și după introducerea în Polonia a noului zloty și a rublei rusești, valoarea combinată a masei monetare nu  era suficientă pentru a satisface nevoia de monedă a regiunii!!! Mai mult, regiuni precum Basarabia și Crimeea foloseau în mod constant bani bătuți de Imperiul Otoman, în timp ce monedele și bancnotele prusace circulau în teritoriile baltice.

Acest lucru însemna că, spre deosebire de regiunile nou colonizate din Orientul îndepărtat, unde economia locală se baza pe troc (schimb în natură, fără mijlocirea banilor – cea mai simplă formă de comerț; barter) sau pe ruble insuficiente în cel mai bun caz, regiunile vestice (adică Europa de Est) aveau o bază solidă de piețe existente anterior, neavând astfel nevoie de o integrare economică completă pentru un control politic deplin. Ulterior, acest control politic menținea fluiditatea și beneficiile comerțului care tranzita sau pornea din aceste teritorii, întrucât regiunile din Caucaz până în Principatele Dunărene se aflau pe rutele principale din Asia și Marea Neagră către Marea Baltică și mai departe spre vest. În cele ce urmează discutăm ultimul element, și anume, interesele strategice ale Imperiului Rus în Europa de Est. 

Deși nu epuizează această listă, ultima motivație semnificativă pentru expansiunea Imperiului Rus în Europa de Est, pe care această analiză o va discuta, sunt interesele strategice. În timp ce visul de a deține Constantinopolul a fost parțial unul ideologic, religios și formulat dogmatic, adevărata sa valoare consta în puterea care se răspândea din această metropolă – centrul unei administrații care controla rutele comerciale din Africa de Nord berberă, Egipt și Marea Roșie, Levant, Persia și India. Tocmai acest blocaj de resurse care convergeau toate spre Constantinopol a fost motivul pentru care exploratorii au fost trimiși să găsească o altă cale spre India, în căutarea mirodeniilor și să (re)descopere Americile pe drum.

Europa de Est a fost o țintă naturală, probabil inevitabilă pe termen mediu

Mai exact, această regiune strategică, luată împreună cu randamentele economice pe care le promitea, devenise o prioritate pentru Rusia, deoarece reprezenta o amenințare și o contrabalanță pentru interesele britanice, franceze, portugheze sau ale altora în Asia și în Mediterană. Deși nu a ajuns să ocupe sau chiar să exercite influență asupra vreunei provincii asiatice aflate în proprietatea otomanilor, singura modalitate de a se apropia de capitala otomană și mai departe era asigurarea unei baze de putere în Europa de Est, în principal din peninsula Balcanică, atât datorită faptului că era mai favorabilă pentru a purta războaie, pentru a mărșălui și a susține armate, cât și pentru a efectua mai ușor manevre, fie de înaintare, fie de retragere.

Astfel, deși unii istorici plasează Europa de Est, cu preponderență Principatele Române, în centrul expansionismului rusesc spre vest, este clar că, în marea schemă a lucrurilor, drumul spre Constantinopol era important, dar în niciun caz nu era obiectivul final. Controlul orașului în sine oferea controlul asupra Bosforului și a Dardanelelor, o veche competiție imperială care asigura conexiuni între Marea Mediterană, Marea Neagră și dincolo de aceasta.

Cu toate acestea, având în vedere „setea” istorică a Rusiei pentru porturi de apă caldă și nevoia de a avea o poziție dominantă din punct de vedere strategic undeva aproape de rivalul său religios și geopolitic, Europa de Est a fost o țintă naturală, probabil inevitabilă pe termen mediu, care ar fi jucat rolul unui cap de pod pentru o expansiune ulterioară. Această avansare s-a materializat în mai multe ocazii, cum ar fi prin pactul care a obligat Poarta să cedeze insulele dunărene Rusiei, împreună cu libertatea deplină de navigație în Marea Neagră, după ce întreaga flotă otomană fusese scufundată la Navarino de către viceamiralul Codrington în timpul Războiului Grec de Independență.

Doreau să egaleze prezența franceză și britanică în Mediterană cu prezența lor militară și a marinei comerciale în Marea Neagră

În plus, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia a obținut un șir de regiuni râvnite încă din secolul al XVII-lea, cum ar fi anumite părți din Caucaz, anumite provincii de pe coasta Mării Negre și controlul gurii Dunării, atât militar, cât și politic, prin ocuparea Principatelor Românești. Anumite eșecuri, provocate de francezi și britanici, care încercau să folosească și să susțină „omul bolnav al Europei” pentru a limita expansionismul rusesc, i-a motivat și mai mult pe țari în tendința lor de rupere a armistițiilor și de încălcare a tratatelor privind teritoriile disputate din Caucaz și Europa de Est, deoarece aceștia doreau să egaleze prezența franceză și britanică în Mediterană cu prezența lor militară și a marinei comerciale în Marea Neagră.

Prin urmare, atunci când sprijinul pentru Imperiul Otoman crescuse vădit, cu ofițeri și echipamente germane, menite să reformeze și să consolideze armata otomană ineficientă, Rusia a utilizat acest fapt ca să justifice o abordare și mai agresivă pentru a încerca să preia controlul celor două strâmtori strategice care erau vitale pentru dominația Rusiei în Marea Neagră și pentru securitatea ei în Mediterană. Cât de cruciale erau aceste progrese teritoriale au reconfirmat și rapoartele diplomatice suedeze ale epocii care spuneau că „principalul punct nerezolvat de dispută este Georgia, pe care Rusia o dorește în întregime”. Acestea arată cât de important era pentru țari să obțină avantaje strategice și să sufoce puterea în declin a Imperiului Otoman, fiind dispuși să redeschidă ostilitățile dacă nu se ceda controlul asupra Principatelor Dunărene și a Caucazului.

Aici încheiem analiza despre factorii care au influențat și motivat manifestarea imperialismului rus în Europa de Est. Deși este imposibil să cuprindem această temă în câteva alineate, sper că am ajutat la înțelegerea pericolului care a păscut și paște spațiul românesc dinspre est.

Pe final, vă invit să îmi scrieți propriile Dvs. opinii, dar și ce alte subiecte ați dori să abordez în viitor, la sabinrufa1@gmail.com sau prin poștă la adresa str. Bucureşti, 36/2, Chişinău, MD 2001. Până atunci, energie și curaj!

Publicitate
Publicitate