Încă un an între Est şi Vest
Se mai duce un an. Şi ne lasă exact acolo şi la fel, după cum ne şi găsise: aceiaşi dedublaţi între Vest şi Est, contrariaţi şi contrafăcuţi identitar, mai mult disperaţi decât optimişti, rătăciţi, plini de orgolii (mă refer la claca politică), măcinaţi de intrigi şi zgârciţi la sacrificii. Onoarea nu a devenit un cult al celor de la putere, iar integrarea europeană a rămas un vis perpetuu cu şansele neclare.
Cele două zile care au mai rămas până la intrarea în 2012 nu mai schimbă nimic – doar de va vrea Cel de Sus să facă ceva cu noi, să treacă cu «plugul» peste Moldova, înainte ca urătorii să tragă brazdă pe la porţile gospodarilor în noaptea de Anul Nou. Ambiţiile la început de an au fost mari. La fel ca şi la începutul lui 2010. Doi ani de răscruce din care ne-am ales mai mult cu aşteptările. Problema preşedintelui o mai lăsăm o dată datorie altui an, la fel precum o preluam de la 2010 şi 2009. Deşi, dacă e să trecem peste toate supărările care s-au adunat pentru AIE-2 timp de doi ani şi jumătate, va trebui să remarcăm şi plusul ei cel mai mare. Şi anume: că a putut trece peste toate minusurile sale şi a supravieţuit. Declaraţia de alaltăieri a lui M. Lupu că nu va mai candida la preşedinţie vine să pună capăt unui lanţ întreg de incertitudini politice. Sau să pună început altuia? Care va fi preţul acestei cedări? Va plăti doar Lupu sau grosul tributului va fi trecut pe seama PL? Rămâne să vedem. Pentru acest sfârşit de an, măsurând celelalte plusuri şi minusuri ale Alianţei, constatăm cu regret că R. Moldova face şi după 2011 impresia unui stat cu două lumi. Nu mă refer la aspectul geografic, cu dreapta şi stânga Nistrului, ci la starea de spirit şi cea materială: unii cu gândul la Est, alţii cu ochii la Vest, unii care se scaldă în bani şi alţii care nu-şi pot permite să se scalde nici în apă. Nu e cazul să intrăm în detalii, viaţa e pe faţă. Cu atât mai mult cu cât anul pleacă şi contează mai mult ce va fi, nu ce-a fost. Iar în acest sens, 2011 a împărţit categoric, ca şi până la 2001, opţiunile vectoriale ale clasei politice între Est şi Vest: comuniştii (care până mai ieri erau pro-UE) şi confraţii lor de stânga optează pentru Uniunea Euroasiatică a lui Putin, partidele de la centru la dreapta rămân pe opţiunea UE. Majoritatea populaţiei (cu toate speculaţiile din sondaje) alege, în continuare, UE.
Relaţiile cu Rusia în 2011 au fost tot atât de «bune» ca şi întotdeauna. Moscova continuă să ne considere asiatici, chiar dacă aparţinem altui continent, Patriarhul Kiril s-a grăbit să ne declare parte a «Sfintei Rusii», un alt Kiril al Rusiei la Chişinău, ambasadorul Kuzmin, insistă să ne caute în hărţile şi istoria Rusiei (nu a Românilor) şi se enervează că nu ne găseşte aşa după cum îşi doreşte (pe jumătate tătari, pe jumătate mongoli), Moscova, deşi a prelungit Tratatul de prietenie moldo-rus, refuză să se retragă din Transnistria, S. Lavrov de la externele ruse a ameninţat Chişinăul cu «pedestrimea muncitoare moldovenească» din Rusia, dacă nu ne scoatem din cap UE, Putin se pregeteşte pentru primăvară de o nouă încălecare la Kremlin şi de o descălecare (expansiune) în spaţiul ex-sovietic, iar comuniştii lui Voronin, – zicem deja, după ce au intonat 8 ani la rând (în gând) imnul UE, acum fac insistent repetiţii şi învaţă imnul Uniuni Euroasiatice (deocamdată fără cuvinte, dar pe textul muzical de la «Vstavai, strana ogromnaia…»). S-ar putea ca după investirea în funcţie a lui Evgheni Şevciuk la Tiraspol, «imnul» să fie cântat în cor pe ambele maluri ale Nistrului. Moscova nu şi-a schimbat «caii» la Tiraspol doar de dragul schimbării. Rusia are o nouă strategie pentru R. Moldova. Şi dacă Europa şi America vor rămâne prizonierii proiectului Putin-Merkel vizavi de soluţionarea diferendului transnistrean, atunci va trebui să spunem europenilor şi americanilor că suntem ruşi şi asiatici şi că R. Moldova e Rusia. Proiectele ruseşti în Moldova nu sunt pentru o Moldovă europeană. Asta este important să înţeleagă euro-occidentalii. Şi doi: că indiferent ce partide vor veni la guvernare, în cazul unor noi anticipate, nu doar partidele de la putere sunt în drept să decidă soarta R. Moldova. Mai există şi societatea civilă, uniunile profesionale, mass-media, partidele extraparlamentare, comunităţile externe… Ruptura care s-a produs pe «frontul de Vest» în 2011 e una care trebuie remarcată şi menţinută. Dar UE nu trebuie să facă exces de exigenţe faţă de R. Moldova, aşa cum nu le-a făcut nici în cazul Kosovo. Dacă în 2012, R. Moldova nu va obţine cel puţin un regim liberalizat de vize sau orice altă avansare pe orbita UE, lucrurile ar putea deraia de la Vest la Est. Declaraţia ministrului de Externe, Iurie Leancă, că îşi va da demisia în cazul în care moldovenii nu vor putea intra în Europa în 2012 fără vize, nu este o bravadă. Este responsabilitatea pentru un angajament asumat împreună cu Bruxelles-ul în 2010, şi acest angajament trebuie onorat. E bine că Europa manifestă foarte multă exigenţă faţă de candidaţii la UE şi că şi-i doreşte bine reformaţi, dar ar fi tot atât de bine ca ea să ţină cont că Rusia, pe cealaltă parte a luptei pentru Moldova, o vrea indiferent cum este. Şi e gata s-o declare şi azi parte a viitoarei Uniuni Euroasiatice, chiar dacă aceasta nici nu există. Ce minunat ar fi pentru Moldova dacă şi UE ne-ar dori tot atât de mult şi ar avea aceeaşi politică expansionistă faţă de noi ca şi Rusia.
Petru Grozavu
