Scrisoare către fratele meu

Mi-a murit fratele în octombrie. Mi-a murit ce am avut mai scump pe lumea asta, pe neaşteptate. O moarte violentă, confuză, care m-a blocat într-o linişte şi într-o neîncredere stranie. Să nu crezi că în acel mormânt e El, cel care a avut responsabilitatea să te crească si să te ferească de primejdii.

Cine dintre voi are rude în MAI, va în­ţelege ce vreau să transmit prin acest me­saj. Sunt sigură că peste 50% din personalul MAI au trăit experienţe particulare, unice, de înjosire şi subminare a integrităţii pro­fesionale pentru a acoperi alte greşeli ale colegilor sau ale superiorilor. Sunt sigură că mulţi superiori au fost ameninţaţi de alţii, mai mari decât ei în grad, să execute ordine, iar cei care nu au făcut-o au terminat-o re­pede, straniu.

Fratele meu şi-a început cariera de mi­litar pe timpul lui Voronin. Îmi amintesc că, în 2005, familia mea a fost ameninţată, iar mama a fost răpită de pe stradă pentru a accelera închiderea unui dosar în care ar fi fost implicat fratele meu. A tras preventiv în genunchiul cuiva care furase o maşină şi nu se oprea la ordinele poliţiei. În acea perioadă, angajaţii MAI din direcţia poliţi­ei rutiere renunţaseră la arme, în semn de protest faţă de manipulările şi corupţia din acel dosar, manifestată de partea vătăma­tă. Telefoanele părinţilor mei au fost mult timp interceptate, iar la scurt timp după ce s-a închis dosarul, mama mea, din cauza nervilor, s-a îmbolnăvit şi a murit.

Nici după acest caz fratele meu nu a re­nunţat la unifonnă, la respectul şi jurământul adus acestei ţări. A con­tinuat să lucreze în Poliţia Rutieră în sudul R. Moldova, în Găgăuzia. Să-mi spuneţi câţi moldoveni ajung la conducerea Inspectora­tului de Poliţie din UTA Găgăuzia?! A avut un comportament profesional desăvârşit şi a găsit mereu limbă comună cu orice găgăuz, bulgar, moldovean, român, rus sau alte etnii.

Fratele meu a dat dovadă de un simţ al co­municării extraordinarius (n.r orig. Lat.): „Să laşi loc de bună ziua cu fiecare om, străduin- du-te să găseşti limbă comună”, îmi spunea el.

A venit după mine la vama românească pe 5 aprilie 2009 şi mi-a spus să nu mai plec îna­poi, că se va întâmpla ceva grav. La două zile, a venit cu mine în PMAN. M-a ajutat să filmez şi să transmit materialul în România, dar mi-a
zis clar că din „KPZ nu am să te pot scoate, chiar dacă eşti sora mea”. Din experienţa fratelui meu în­ţelegeam în ce ţară trăiesc.

Acum câţiva ani, a arborat în Găgăuzia, la intrarea în satul Baurci, drapelul statului R. Moldo­va. Steagul era pus ziua… şi furat noaptea, fiind lăsat doar cel al Găgăuziei. Isto­ria s-a repetat de câteva ori, până când fratele meu a pus o echipă de patrulare ca să vadă cui nu-i place steagul ţării în care trăieşte.

A fost ameninţat în mod repetat cu moar­tea în timpul serviciului. Într-o zi, îmi arătă o cicatrice: „Ştii de unde o am? Nu au vrut să răspundă în limba de stat şi să se legitimeze. Erau beţi şi mi-au pus cătuşele şi m-au târât câţiva kilometri.” Chiar şi după acea bătaie de joc, fratele meu a continuat să lucreze cu demnitate, promovând „limba de stat” prin­tre colegii săi, pe mulţi obligându-i s-o înve­ţe, spunându-le cât de important e să vorbeşti limba ţării în care trăiesc.

Voi, cei care judecaţi astfel de meserii în securitatea ţării, cum contribuiţi la înlătura­rea pericolelor şi a corupţiei?!

Mulţi îşi bat joc de poliţişti, în lipsa unor argumente coerente. Într-o seară, în 2010, eram la sud, la fratele meu. Venind acasă, cu faţa foarte serioasă, ne-a spus că vom dormi în altă parte. În acea seară, casa era plină de mascaţi cu arme pregătite de atac. Familia fratelui meu fusese ameninţată cu moartea. Pentru prima data?!

Tudor a fost înmormântat cu onoruri militare, îmbrăcat în uniformă de gală, adu­când după sine peste 100 de găgăuzi în satul de baştină, mulţi dintre ei traversând Mol­dova pentru prima dată. Gest rar, omenesc, să traversezi de la sud la nord, ca să-ţi în­mormântezi colegul, prietenul. Mulţumesc acelor Fraţi care au rămas cu un cuvânt de „bună ziua” pentru familia lui Tudor.

La 18 decembrie, de Ziua Poliţiei Naţi­onale, am găsit mormântul fratelui meu în fulgi de cenuşă, arsese tot ce era pe el. A fost un act de vandalism. Câţiva vecini de la ci­mitir au sărit la timp să stingă focul, altfel ar fi ars şi crucea.

Ce om ar face aşa ceva?! Să dai foc unui mormânt, cui îi mai faci rău?! – Familiei, celor care rămân în spatele acestor militari, poliţişti, oameni care jură onoare şi fidelita­te. Murind la ordine cu aceeaşi valenţă: din Onoare şi Credinţă.