Copiii eroilor de la Nistru: „Dacă tata ar fi fost viu…”

La 2 martie 1992, a început, oficial, conflictul armat de la Nistru. După aproape 5 luni de lupte, la 21 iulie 1992, R. Moldova și Federația Rusă au semnat un Acord privind principiile reglementării pașnice a conflictului armat. În luna august a aceluiași an, în zona de conflict de la Nistru au fost introduse forţe pacificatoare rusești.

În 2010, Parlamentul a decis ca 2 martie să devină Ziua comemorării eroilor căzuți în războiul din 1992 pentru apărarea integrității şi independenţei țării. Conform datelor oficiale, în urma conflictului au fost uciși 315 combatanți, iar 1180 au fost răniți.

ZdG a discutat cu copiii eroilor de la Nistru, cei care, atunci când tații lor plecau la război, aveau doar câțiva ani sau erau încă nenăscuți.

Cinci feciori și o fiică ai eroilor războiului de la Nistru vorbesc despre viața trăită de ei fără tații lor.

Marcel Lupașcu – fiul lui Filip Lupașcu;

Iurie Sotnicenco, fiul lui Nicolae Sotnicenco;

Vasile Beregoi, fiul lui Vasile Beregoi;

Serghei Culațchi, fiul lui Serghei Culațchi;

Diana Gorenco, fiica lui Grigore Vârtosu;

Nicolae Mocanu, fiul lui Ion Mocanu.

O parte dintre cei cu care am reușit să discutăm nu și-au văzut niciodată tații. Alții își amintesc doar frânturi de clipe, trăite împreună. Toți, însă, spun că viața lor ar fi fost altfel, dacă tații lor ar fi fost în viață.

Filip Lupașcu – dârz și curajos

S-a născut la 23 iulie 1960, la Hârtopul Mic, raionul Criuleni. În 1992, a plecat voluntar la război, lăsând acasă doi copii mici, mezinul având doar șase luni. Soția lui, Maria Lupașcu, spune că Filip s-a înrolat fără să aspire la decorații sau la glorie, dar a devenit unul dintre eroii acelui război. Camarazii săi de arme spun că era un om „dârz şi curajos”, „spaima dușmanilor”. Filip a fost omorât pe platoul de la Coșnița, în seara zilei de 19 mai 1992. Post-mortem, pentru curajul său a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. Numele lui Filip Lupaşcu îl poartă o stradă din Chișinău, unde a fost ridicat şi un monument în memoria sa.

Marcel Lupașcu, Marea Britanie, angajat într-o companie de transport: „Vocea lui tata am auzit-o doar dintr-un video, filmat la război”

Când s-a întâmplat cu tata, fratele meu, Dorin, avea puțin peste 2 ani, iar eu aveam doar 6 luni, așa că pe tata l-am cunoscut doar din poze și din povestirile celor apropiați. Nu-mi amintesc exact când anume prima dată am întrebat de tata, dar știu că foarte des în familia noastră am vorbit despre el. Avem poze, video, amintiri la care revenim mereu. Peste ani, am găsit pe youtube un video, în care am auzit prima dată vocea lui tata. Despre tata, tot ce pot spune, sunt amintiri adunate din povestiri. Era patriot, era curajos, era neînfricat. Noi am rămas orfani de război, dar conflictul încă nu s-a încheiat.

Ne-am descurcat doar pentru că avem o mamă puternică. Nu-mi dau seama cum, dar am trecut peste toate, meritele fiind ale mamei.

Cum am lăsat-o pe mama? Primul de acasă am plecat eu, în Italia. Până la pandemie, mama venea la noi cel puțin de două ori pe an, mergeam și noi acasă, dar s-au rărit drumurile. Nu a fost ușor, dar știam că trebuie să mergem înainte. Am decis să plec din Moldova ca să descopăr lumea. Încercasem o facultate în Moldova, dar nu a mers. Am abandonat-o din cauza corupției. Din același motiv am abandonat două facultăți de la noi, după care mi-am retras actele și am plecat cu mama în România, la studii. Am făcut Relații Internaționale la Universitatea din Suceava.

Și acum gândurile îmi sunt la revenirea acasă, dar nu știu cât de ușor ar fi pentru noi, pentru a le oferi copiilor un viitor mai bun.

Soluții? Mai întâi, ar trebui să se retragă toate trupele rusești de pe teritoriul R.Moldova. Să înceteze acest control din afară, să se vorbească mai mult, inclusiv în media, deoarece mulți încă nu cunosc pe bune motivele acelui război. Urmăresc aici, în Anglia, cum lumea își respectă istoria, respectă veteranii, atât oamenii de stat, cât și oamenii de rând îi susțin pe cei care au făcut istorie. La noi, participanții la război, mulți dintre care sunt invalizi, abia de se descurcă. Alții au plecat din viață, dar așa și nu au trăit omenește. Țara ar trebui să-și respecte apărătorii, atunci s-ar amplifica patriotismul și valorile. Lumea e dezbinată.

Cum putem păstra memoria? Nu pot zice de alte persoane, dar cei care îmi sunt apropiați nu uită niciunul. Comemorăm, ne amintim, povestim și asta vine din inimile noastre.

Nicolae Sotnicenco a plecat la război, lăsând acasă patru copii mici

Nicolae Sotnicenco s-a născut la Coșnița, Dubăsari. A muncit lăcătuș-montor la „Moldprodmontaj”, după care la fabrica de conserve din Coşniţa. În 1980 se căsătorește. În 1986 a muncit în calitate de șofer la Krasnoyarsk. În 1987 revine acasă și se încadrează în structurile de Interne, fiind polițist la Secția de Interne din Dubăsari. Când a plecat la război, avea patru copii. La 13 martie 1992, în timpul confruntării cu grupările criminale înarmate, Nicolae Sotnicenco a căzut în lupte. A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare”.

Iurie Sotnicenco, alpinist utilitar, Chișinău: „Fratele mai mic, care avea doar câteva luni, când îl pierdusem pe tata. Atunci când vedea militari, zicea că sunt tatăl lui”

Mama mi-a povestit că în noaptea de 13 spre 14 martie 1992, trupele gardiştilor au atacat postul de poliție de lângă Fabrica de conserve. În urma schimburilor de focuri, tata a decedat. Tot mama mi-a povestit că eu eram prea mic ca să țin minte, că tata a fost înmormântat în mare grabă, pentru că gardiștii împușcau în continuare. Îmi mai amintesc cum fratele mai mic, care avea doar câteva luni când îl pierdusem pe tata, de fiecare dată când vedea militari zicea că sunt tatăl lui.

În toți acești ani, despre tata am auzit doar de bine, că era prietenos, săritor la nevoie, blând, cumsecade. Aveam 5 ani când am rămas orfan de tată și nu îmi amintesc prea multe despre timpul petrecut împreună… Singura certitudine a mea, după cele întâmplate, e că acel război nu a avut sens, că nu a adus nimănui niciun rezultat. Moartea tatălui meu, la fel ca și moartea altor luptători, a fost zadarnică.

Am crescut fără tată și acest fapt nu putea să nu lase urme asupra vieții mele. Știți, când sunt doi, unul pedepsește, altul miluiește…

Nu m-am gândit niciodată cum aș proceda, dacă situația s-ar repeta, pentru că am avut mereu altceva de făcut, a trebuit să mă descurc singur în viață, fără principalul ajutor pe care l-as fi avut, dacă era viu tata.

Serghei Culațchi a căzut eroic la Tighina, în luptele cu armata a 14-a rusă

S-a născut și a crescut la Chișinău. Și-a făcut studiile la un colegiu din capitală, unde, la vârsta de 14 ani, a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Svetlana. La vârsta de 17 ani s-au căsătorit. În 1986, în familia lor s-a născut un băiețel. La vârsta de 18 ani, Serghei Culațchi a fost mobilizat în Armata Sovietică. După demobilizare, s-a angajat în cadrul Brigăzii de poliție cu destinație specială, condusă de Anton Gămurari, tatăl soției sale. Când a început războiul, nu a stat pe gânduri, a plecat să lupte de rând cu colegii săi polițiști, sub conducerea lui Anton Gămurari. Potrivit cronicilor de război, în zilele de 21-24 iunie 1992, la Tighina, în luptele cu armata a 14-a rusă, au căzut eroic mai mulți combatanți, printre care și Serghei Culațchi, la doar 23 de ani. Post-mortem, a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, iar o stradă din Chișinău îi poartă numele.

Serghei Culațchi (fiul): „Deși am puține amintiri cu tata, știu, în adâncul sufletului, sunt mândru de felul în care și-a trăit viața”

Aveam 6 ani când tata și-a pierdut viața în acel război. Nu eram mare, dar nici mic nu mai eram. Eu cred că, în viață, am avut mare noroc că am avut un tată viteaz, curajos, care nu a profitat de rudenia cu bunelul meu, dar a plecat la război, de rând cu colegii săi din Poliție. Am avut noroc de mama, care a știut să-mi devină foarte apropiată, care a păstrat și păstrează memoria tatălui meu. Am avut noroc de bunei, care m-au învățat să prețuiesc viața și să trăiesc cu demnitate. Sigur, având bunel cu o înaltă funcție în Poliție, aș fi putut alege acest drum, dar am decis să fac ceea ce am visat din copilărie. Sunt designer de mobilă și îmi place foarte mult munca mea. Deși am puține amintiri cu tata, știu, în adâncul sufletului, sunt mândru de felul în care și-a trăit viața. Uneori mă gândesc că, probabil, nu aș fi putut proceda ca și el. S-a căsătorit la o vârstă fragedă, a devenit tată pe când și el era încă un copil, a plecat în serviciul militar, deși putea să-l evite, a plecat în Kazahstan la muncă, doar ca să ne poată întreține pe noi, cei de acasă, după care s-a înrolat într-o muncă periculoasă, în Poliție, dar nu a căutat viață ușoară sub aripa socrului său. A plecat la război și acolo a fost omorât, luptând pentru Patrie.

Vasile Beregoi – omorât de un lunetist la Tighina

S-a născut la 7 august 1965, în satul Bobeica, Hânceşti. Și-a făcut studiile la colegiu, devenind hidrotehnician. La 18 ianuarie 1991, se înrolează în organele de Interne în calitate de polițist în cadrul Serviciului de patrulă şi santinelă al Direcţiei de Poliție Chişinău.

Avea 26 de ani atunci când a ajuns la război. Participă la luptele de la Tighina. La 17 iulie 1992, cade răpus de un glonț al inamicului. Post-mortem a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”.

Vasile Beregoi (fiul): „Moartea lui tata, în 1992, a fost zadarnică”

Tata a fost omorât la Tighina. A fost împușcat în cap de către un lunetist. Mama era însărcinată cu mine, în luna a 7-a, așa că eu nu l-am văzut, nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu. La început era foarte greu. Locuiam într-un cămin destinat polițiștilor. Mai târziu, cu greu am trecut într-un apartament. În primii ani, nici nu știam că nu am tată. Când eram puțin mai mare, prima dată când am fost la Paștele Blajinilor, la Bobeica, Hâncești, la mormântul lui tata, atunci mama mi-a povestit. Crescând mai mare, am găsit niște secvențe video, niște poze. Atunci am întrebat de mama și ea mi l-a arătat pe tata. Toți povestesc că era o persoană liniștită, săritor la nevoie, își făcuse serviciul militar în flota marină. Am și albumul lui din armată.

Să vă săpun o scurtă istorioară. Acum eu am încă un tată, Tudor, prietenul lui tata, și el veteran de război. El a și avut mare grijă de mine. El mi-a povestit cum au plecat la luptă, cum erau dotați cu bastoane de cauciuc și cu o armă automat la 5 combatanți. Băieții ar fi luptat până la urmă, dar nu au avut susținere.

Cei care l-au cunoscut, spun că i-am moștenit caracterul și că îi seamăn tare.

După liceu, am fost admis la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”. Rectorul de atunci, Simion Carp, mi-a spus că feciorii eroilor de la Nistru sunt înmatriculați fără taxe, fără examene. La absolvire, m-au întrebat unde vreau să lucrez. Am lucrat timp de 4 ani la Inspectoratul Național de Patrulare, după care am plecat în Marea Britanie, deoarece salariul era foarte mic. Am muncit 3 ani peste hotare și când am revenit, în 2020, am aflat că sunt acționat în judecată de către MAI, că nu am activat conform repartizării, timp de 5 ani… Da, semnasem un contract pentru 3 ani, după care ne-au suplimentat încă 2 ani…

Pentru că aveam o viză de reședință la Cimișlia, toate citațiile ajungeau acolo și eu nici nu am știut că sunt acționat în judecată. Am aflat de la executorul judecătoresc, când a trebuit să achit 18 mii de lei, pentru că nu am muncit 5 ani, ci doar 4. Nu am putut lupta mai departe, deoarece trebuia să iau un credit imobiliar și cu astfel de datorii nu mi-ar fi dat. De fapt, chiar avocatul mi-a explicat că nu are sens să mai lupt. Moartea lui tata a fost zadarnică. Știu că, până am împlinit 18 ani, mama a primit pensie, 1000 de lei. Dar cum să te descurci cu așa bani? Mama a muncit și muncește din greu, fiind bucătăreasă.

E regretabil că sacrificiul lor nu a însemnat sfârșitul conflictului… Și e stupid. Vă dau un exemplu. Tata socru e din Dubăsari. Nu am nicio problemă cu părinții soției, doar că, de fiecare dată când plecăm încolo, trecem această vamă umilitoare.

Grigore Vârtosu, purtătorul de Tricolor din anii ’90, omorât de armata a 14-a

S-a născut în 1961, în satul Cârnățeni, Căușeni. Muncea tractorist atunci când în Moldova se declanșase Mișcarea de Eliberare Națională. Muncea mult, dar, în fiecare duminică, ajungea în centrul Chișinăului, fiind purtătorul de Tricolor. A fost maltratat, închis în izolatorul miliției de atunci, dar nu a renunțat la luptă.

În martie 1992, lăsând acasă patru copii mici, s-a înrolat printre primii în rândurile voluntarilor apărători ai integrității și independenței R.Moldova. La 20 iulie 1992, a fost omorât în luptele de la Tighina. Este înmormântat la Cârnățeni. Post-mortem a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. O stradă din Chișinău îi poartă numele.

Diana Gorenco, fiica lui Grigore Vârtosu: „Când mi-i greu pe suflet, îi zic: «Ajută-mă, tată»”

Aveam 7 ani. Din toată copilăria, cel mai bine țin minte ziua în care a fost înmormântat tata. Era 25 iulie, a fost foarte multă lume, mulți prieteni, mare jale. Toată viața de după a trecut așa, greu. Noi, cu mama, nu am prea discutat despre pierderea lui tata. Eu simțeam că mama poartă mereu o suferință mare în suflet și nu voiam să vorbesc despre tata. Îmi amintesc, când am încercat să vorbim odată, mama mi-a zis că, dacă ar fi fost el în viață, am fi trăit altfel. Viața mamei a fost foarte grea fără tata. Ea rămăsese singură cu 4 copii, la doar 27 de ani. Toate greutățile erau pe capul ei.

Cum am fost ajutați? Îmi amintesc, cândva, în copilărie, am fost în România de câteva ori, în excursii. Am fost la tabără în sat. Altceva nu țin minte. Poate a fost vreo indemnizație, dar eram mică și nu înțelegeam, dar când am mai crescut, s-au terminat și ajutoarele. Singurul care nu a uitat niciodată de noi este Dumitru Popa, de la Chișinău, un prieten bun de-a lui tata. Mai târziu am aflat că ei erau legați printr-un jurământ. După niște proteste, prin anii ’90, fuseseră ambii închiși într-un beci, la poliție. Atunci și-au jurat că cel care va rămâne în viață, va avea grijă și de familia celuilalt. Tata a decedat, iar Dumitru Popa și-a respectat jurământul.

Amintiri? Am un copil, de 7 ani, el mă întreabă deseori când ne ducem la bunelul Grișa la mormânt. Îi tot spun că vom ajunge… Mă întreabă pe ce fel de tractor a muncit bunelul. Îi spun că pe K 700, îi arăt în internet cum e acest tractor, foarte mare. Îi spun că bunicul a fost înalt, avea doi metri înălțime, avea părul negru, creț, era puternic, era curajos… Îi spun că eu îi seamăn foarte mult.

De multe ori mă gândesc că dacă el ar fi fost în viață, ne era mai bine, poate eram toți acasă, toți împreună. Cine, dacă nu tata, poate să te sprijine, să-ți dea un sfat. Noi toți suntem printre străini. Pe fratele mai mare, Radjan, nu l-am văzut de vreo 8 ani. Când venea acasă, eu eram plecată și invers. Frații, mama – toți sunt prin lume și nu avem posibilitatea să ne adunăm, ca să vorbim despre viață, despre familie, a trebuit să luptăm mereu pentru pâinea cea de toate zilele. Casa noastră a ajuns pustie. Mă mai duc din când în când, mai deschid ușile, ferestrele și plâng.

Pentru mine tata a fost și rămâne un erou. După câte am auzit, ar fi fost împușcat din spate de unul dintre amicii lui de luptă. Nu pot să spun nimic concret. Vorbele-s vorbe. La 30 de ani, având 4 copii mici, nu cred că a plecat la război cu gând de moarte.

Pentru păstrarea memoriei lui, ce aș face? Țin minte că tata compunea poezii. Avea un caiet mare. Nu știu cine, de la Chișinău, l-a luat de la noi din casă. Vreau să găsesc acel caiet și să pot edita o carte. Așa i-aș păstra memoria. E greu, că nu știu cine l-a luat. Poate acel caiet mai este la cineva…

Când mi-i greu pe suflet, îi zic: „Ajută-mă, tată”. Și mă ajută. Este o legătură și e puternică. Acum i-aș cere să aibă grijă de mama. Nu trăiesc ca în sânul lui Dumnezeu, dar sunt mulțumită de familia mea. Pentru mine nu aș cere nimic, dar aș vrea să o ajute pe mama. Are 23 de ani de când muncește la Moscova. Ne-a crescut și ne-a pus la cale pe toți cum a putut. Poate nu a mâncat, poate nu a dormit, dar ne-a crescut pe toți cu multă grijă.

Ion Mocanu – împușcat mortal în ultima zi de război, salvând de la moarte un rănit

Ion Mocanu s-a născut în 1963, la Vorniceni, raionul Străşeni. A plecat la război de la fabrica de conserve de la Coșnița, acolo unde muncea, lăsând acasă un copil de doar patru ani. Pe 19 mai 1992, a fost răpus pe platoul de la Coşniţa, unde, timp de patru luni, s-au dus lupte grele în acel război. Pentru că avea abilități și cunoștințe medicale, făcea parte din echipele de „Crucea Roșie”.

A fost împușcat mortal în ultima zi de război, salvând de la moarte un rănit care a supraviețuit. Post-mortem, a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”.

Nicolae Mocanu, fiul lui Ion Mocanu: „În fiecare an, la 19 mai, ne întâlnim pe prima linie a frontului”

Aveam 4 ani, așa că mi-i greu să vă spun că îmi amintesc foarte multe, deși niște frânturi cu tata le păstrez în memorie. Atât tata, cât și mama erau veniți în sat. Eu țin minte frânturi de întâlniri cu prietenii, vreun picnic, țin minte, mă lua uneori cu el la muncă, fiind muncitor la Fabrica de conserve din Coșnița, unde a lucrat până la război. Mai mult îl cunosc din ceea ce mi-au spus rudele, prietenii lui, dar mai ales mama. Periodic, îmi amintesc compătimirea celor apropiați.

Cum a fost omorât? Tatăl meu, pentru că nu erau medici care să lupte pe linia frontului, iar el având studii în medicină, ce-i drept veterinară, dar oricum știa să acorde primul ajutor, era încadrat în „Crucea Roșie”. Pe lângă faptul că lupta, mai și ajuta răniții de pe câmpul de luptă. El a și murit, bandajând un rănit. Acea persoană a supraviețuit atunci, dar tata… În fiecare an, pe 19 mai, ziua în care a căzut tatăl meu, ne adunăm în acel loc, unde a fost prima linie a frontului, la Coșnița, spre Dubăsari, lângă un cireș. Acel fost rănit, deși era în scaun cu rotile, venea în primii ani acolo, dar eu, fiind prea mic, nu am reușit să comunic în vreun fel cu el. La câțiva ani după război, a decedat. Nicolae Iacovlev, din Coșnița, a văzut cele întâmplate și mi-a povestit despre acea zi. Era 19 mai, dimineața. Se vehicula că, pe 19 mai, ziua, trebuia să se termine războiul pe platoul de la Coșnița. Se ajunsese la un acord de încetare a focului… Dar, în noaptea de 19 mai, separatiștii voiau să ocupe stânga Nistrului până la Vadul lui Vodă. Asta intenționau. Potrivit celor care au luptat acolo, a fost cea mai grea noapte. Au fost mulți morți și răniți. Se împușca mult. Când o persoană a strigat după ajutor, nefiind auzit, tata l-a preluat și l-a dus sub niște copaci, încercând să-i bandajeze abdomenul, acela fiind rănit grav. În momentul în care l-a ridicat, ca să-l bandajeze, tata stătea într-un genunchi, după ce terminase, a fost împușcat de un lunetist. Avea 29 de ani. Cunosc din prima sursă ce făceau separatiștii acolo. A fost război, nu un conflict, precum preferă unii să-l califice…

Cum ar fi fost viața mea, dacă tata era în viață? De foarte multe ori m-am gândit la asta. Dacă tata ar fi fost în viață, cu siguranță, aș fi avut o situație mai bună, aș fi avut un sfat la timp. Fără el, a fost complicat toată viața. Mama mea a rămas văduvă la 30 de ani. Lucra la Fabrica de conserve și creștea singură un copil. Am avut noroc de rude, am purtat hainele verișorilor mei, mă jucam cu jucăriile lor, citeam cărțile lor. După 1992, rămăsesem și fără un loc de trai. Pe seama războiului, unii și-au făcut loc, au obținut mai multe apartamente, mimând divorțuri fictive, iar noi rămăsesem pe drumuri. Statul, cum e incompetent acum, așa a fost incompetent dintotdeauna.

Bunăoară, ordinul „Ștefan cel Mare”, cea mai înaltă distincție militară, însemna un venit de 500 de lei pentru cei care erau în viață și niciun ban pentru familiile celor decorați post-mortem.

Aș fi repetat fapta tatălui meu? Ca orice cetățean, când pericolul e iminent, prima reacție ar fi să o repet, dar ținând cont de cum au evoluat lucrurile după acel război, vă spun sincer că nu am foarte mari speranțe de reușită. Prea multe și prea mari au fost trădările, din acest motiv – nu.

Soluții? Cred că există, ele chiar sunt evidente, mai ales în situația curentă. O diplomație mai flexibilă, principialitate în acțiuni… Ei sunt dependenți sută la sută de R.Moldova și niște sancțiuni economice ar fi eficiente.

La 30 de ani de la acel război, situația pare mai proastă decât a fost, chiar și la nivel de spirit patriotic.