Epoleţii de la închisoare
Gratii la fiecare ferestruică, printre care, din când în când, se iveşte o mână tatuată care mângâie adierile de vânt. Multă sârmă ghimpată, pereţi groşi de penitenciar, cătuşe de fier, coridoare reci. Acesta este anturajul zilnic în care munceşte un gardian de la penitenciar.
Munca de gardian de închisoare presupune asigurarea protecţiei deţinuţilor, asigurarea ordinii şi respectării legii în incinta închisorilor. Dar asigurarea ordinii şi respectării legii într-o închisoare poate fi o muncă enorm de complicată.
„Frigiderul” de sub frigider
Iurie Popa, gardian în Penitenciarul nr. 13 din Chişinău, percheziţionează zilnic celulele condamnaţilor şi sustrage obiectele deţinute ilegal de către aceştia. “Chiar azi noi, colaboratorii, am găsit într-o celulă vreo câţiva litri de spirt. Băutura era îngropată la jumătate de metru în pământ, sub frigider. Podeaua e betonată, iar când am dat frigiderul la o parte, am observat puţină ţărână şi am înţeles că acolo este ascuns ceva”, povesteşte Iurie. Băutura a fost preparată în celulă din pâine mucegăită cu mult zahăr şi drojdie. În celulele penitenciarului se depistează şi alte obiecte sau bunuri interzise: cuţite, droguri, telefoane mobile.
Procedura percheziţionării celulelor şi a deţinuţilor e destul de dificilă. Cele 170 de celule ale Penitenciarului nr. 13 din capitală sunt verificate o dată pe lună. Astfel, zilnic se verifică cel mult 6 celule. Aceste controale se efectuează foarte minuţios şi sunt planificate conform graficelor întocmite în fiecare lună, dar sunt şi percheziţii inopinate. “Avem cazuri când suntem informaţi că în celula X ar fi ceva suspect, chiar dacă în această încăpere percheziţia era preconizată pentru altă zi”, povesteşte Popa.
Cu ochii în patru
Cum decurge o percheziţie? Dimineaţa, la apel, se verifică dacă sunt toţi deţinuţii. Apoi gardienii încep munca stabilită pentru această zi. Puşcăriaşii sunt rugaţi să iasă în coridor cu lucrurile personale. Controlul riguros în celulă este efectuat de câţiva gardieni, iar drept martor rămâne un deţinut. “Avem instrumente speciale pentru a descoperi obiectele din fier ascunse în pereţi sau în podea. Însă ascunzişurile uneori sunt greu de găsit”, spune Iurie. Le ia câteva ore pentru a verifica o celulă. Condamnaţii din coridor sunt percheziţionaţi corporal, apoi le sunt verificate lucrurile personale. “Cel mai greu este să verificăm celulele în care se află 20 de persoane, când noi suntem doar 4 sau 5 gardieni. Trebuie să fim cu ochii în patru, ca nu cumva să scăpăm situaţia de sub control. Sunt cazuri când deţinuţii opun rezistenţă sau lovesc colaboratorii. Am fost chiar atacat de câteva ori. Din fericire, nu aveau niciun obiect la ei care să-mi fi pus viaţa în pericol”. Aşa că Iurie se aşteaptă la orice din partea deţinuţilor. E pregătit şi fizic, şi moral.
Alcoolul şi mobilele
Condamnaţii devin agresivi când li se confiscă lucrurile, mai ales alcoolul şi telefoanele mobile. “De fapt, cei mai agresivi sunt nou-veniţii. Vor să epateze şi de aceea se comportă astfel. Cu cei care stau aici de mai mult timp discuţi altfel. Sunt mai echilibraţi”, recunoaşte gardianul.
Datorită acestei profesii Iurie spune că a înţeles mai bine natura umană şi pe sine însuşi. “M-am schimbat de când sunt aici. Am devenit mai comunicativ. Primele zile eram foarte timid, chiar dacă m-am încadrat uşor în colectiv”. Salariul de 4500 de lei îi ajunge să-şi acopere cheltuielile pe care le suportă ca student la Institutul Sportiv din Chişinău.
Femei de gardă
Această profesie este îmbrăţişată şi de femei, nu doar de bărbaţi. Natalia Demciucova, colegă cu Iurie, şi-a dorit de mică să poarte epoleţi, iar acest vis i s-a împlinit în urmă cu 6 ani. Cel care a ajutat-o să se angajeze în sistemul penitenciar nu a fost altcineva decât soţul său, care este tot militar. “Am stat în concediu de maternitate câţiva ani, după care l-am rugat pe soţul meu să mă ajute să-mi împlinesc visul. El mi-a explicat că pentru o femeie această profesie e foarte dificilă, şi poate mai cântăresc. Nici nu vroiam să aud un altfel de răspuns. Eu ştiu că sunt o femeie puternică şi că am destulă forţă ca să înfrunt greutăţile. Trebuie să-mi duc visul până la capăt. Nu înţeleg de ce unei femei i se pun restricţii în anumite domenii. Am aceleaşi drepturi ca şi un bărbat şi pot să îndeplinesc sarcinile propuse”, povesteşte Natalia. Pregătire fizică avea din copilărie. La educaţia fizică primea doar 10, iar antrenamentele le-a continuat şi atunci când îşi creştea copiii acasă.
Un an de adaptare
Înainte de a călca pragul penitenciarului, a făcut un legământ cu soţul. ,,Mi-a zis că timp de un an de zile nu am voie să părăsesc acest domeniu, după care, dacă voi dori să renunţ, el nu se va opune. Mi s-a părut o glumă. Cum să se îndoiască de mine? Însă el cunoaşte mai bine această muncă şi a intuit corect. Peste 3 luni i-am spus că nu mai calc pragul penitenciarului. Cu tot respectul şi dragostea pentru epoleţi, dar… nu înţelegeam glumele colegilor, limbajul din penitenciar. Îmi era greu. Soţul mi-a zâmbit blând şi mi-a amintit de contractul nostru: «Cu tot respectul şi dragostea faţă de tine, dar înţelegerea e înţelegere, aşa că mai ai 9 luni de zile». După încă 9 luni de muncă, am înţeles multe. Era un an de armată. Un an de adaptare, pentru că eu mă încadrez mai greu în echipă. Modalitatea soţului meu mi-a părut una foarte înţeleaptă, datorită acelui contract visul meu s-a împlinit”, povesteşte entuziasmată Natalia.
Astăzi este şefă de bloc în Serviciul Logistică. Ea verifică reparaţia şi curăţenia în celulele deţinuţilor, dar şi în întregul penitenciar. Dacă într-o celulă sunt anumite defecţiuni tehnice, pe parcursul zilei vine cu lemnarul, electricianul pentru reparaţiile de rigoare.
„Vă rog frumos”, la închisoare
„Mă comport cu deţinuţii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine. Dacă îi agresezi verbal, e de la sine înţeles că au să-ţi răspundă de aceeaşi manieră. Găsesc limbaj comun cu toţi condamnaţii. Mă adresez cu “dvs.”, “mulţumesc frumos” şi „vă rog frumos” şi obţin rezultate destul de bune. Conflicte nu am avut cu nimeni. Trebuie să fii om pretutindeni şi să nu discriminezi nicio persoană”. Din start, a ştiut unde vine şi ce pericole ar putea să o pască. “Regula e regulă pentru toţi. Femeie şi mamă sunt acasă, pentru soţ şi pentru copii”.
Nici nu-şi imaginează că ar putea vreun deţinut să atenteze la viaţa ei. Chiar dacă unii dintre ei au caractere mai dificile, nu-i vede capabili să lovească o doamnă. “Sunt destul de optimistă şi mă programez permanent spre bine, către gânduri curate”. La complimentele condamnaţilor răspunde destul de rezervat. “Încerc să nu fac mare tam-tam din vorbele lor, deoarece asta îmi pare tot un fel de provocare, dar sub o altă formă. Le răspund că nu e o noutate şi-mi caut de lucru”.
Mama sa a aflat despre profesia pe care şi-a ales-o după câteva săptămâni de muncă şi i-a spus că nici nu se îndoia că va ajunge la puşcărie… militar. Iar soţul e bucuros că şi-a găsit mlaştina mult dorită (aşa îi zice el) şi o încurajează atunci când se confruntă cu anumite probleme.
Atât Iurie cât şi Natalia nu doresc să activeze în alt domeniu, sunt foarte ataşaţi de munca lor. Dacă ar întoarce timpul cu 6 ani în urmă, ar schimba un singur aspect din viaţă – ar face studii superioare anume în acest domeniu, ca să obţină un grad militar mai înalt. Chiar dacă sunt înconjuraţi de gratii şi lacăte, ei spun că şi aici e viaţă. Un muşuroi de furnici, în care fiecare îşi are rolul său, în spatele unui zid de nepătruns.
Polina CUPCEA
