Cum o profesoară de chimie și fizică a adus la Ungheni fotbalul pentru fete

E profesoară de chimie și fizică la LT „Mihai Eminescu” din Ungheni, activează de 18 ani în domeniul educației și… a adus fotbalul pentru fete la instituția unde predă. Spune că a încercat din primii ani să se apropie de copii, cu scopul de a înțelege ce le-ar fi interesant să audă la ore. A participat la diverse instruiri, este voluntară în cadrul mai multor proiecte și încearcă să implice și elevii în cât mai multe inițiative educaționale. 

Veronica Rotari își educă multilateral elevii, în timp ce ea însăși urmează un Master în chimie contemporană. Își dorește ca oamenii de mâine să fie multilateral dezvoltați și se mândrește cu cei care, deși au părăsit școala de ani buni, revin sau îi mai scriu să-i spună „mulțumesc” – poate nu atât pentru ceea ce au învățat la orele de chimie/fizică, cât mai ales pentru abilitățile de viață deprinse din activitățile extracurriculare. 

„Când îmi povestesc ce au învățat, înfloresc odată cu ei…”

Veronica Rotari a reușit să aducă în Ungheni fotbalul pentru fete cu ajutorul directorului instituției de învățământ în care activează și care este președintele Asociației de Fotbal din Ungheni. „La noi sunt mulți antrenori anume la clasele mici și eu mereu îi spuneam că vor să participe și clasele mari. Am avut oportunitatea astă vară să participăm, iar fetele noastre să participe la antrenamente. A ieșit foarte frumos”, povestește ea. 

Pe lângă asta, Veronica și elevii săi sunt implicați activ în multe alte proiecte, inclusiv unele legate de ecologie, IT sau eficiență energetică. Toate astea se întâmplă pentru că este o fire activă și comunicabilă, iar atunci când vede cât de interesați sunt copiii de un subiect sau altul, se bucură enorm, în special, pentru că îi vede cum se dezvoltă în urma acestor programe. 

„Dacă anterior aveam fete aici care se temeau să vorbească în public, acum se descurcă foarte bine. Este o fetiță care nici nu voia să vină la liceu, în clasa a zecea – era foarte timidă, iar acum participă și la Centrul de Tineret, și în foarte multe alte proiecte. Când vin și îmi spun despre cunoștințele noi pe care și le-au făcut, despre ce au învățat, eu înfloresc și întineresc odată cu ei”, adaugă profesoara. 

Povestește cu o urmă de surâs că, deși își dorește ca elevii săi să facă mult sport, ea se teme de minge – „deși în tinerețe am fost în echipa de baschet”. Vine, totuși, în calitate de suporter la meciuri de fotbal și volei, unde joacă inclusiv fetele. 

„Oricum aș reveni aici”

La una din instruirile unde a mers Veronica, a fost întrebată, de rând cu alți profesori, cât timp doarme. A răspuns atunci că nu mai mult de câteva ore pe noapte și că nu-i prea ajunge timp. În replică, i s-a adresat întrebarea: Cum să nu ajungă timp, dacă toate cele 24 de ore ne aparțin fiecăruia? Ulterior, a învățat să-și gestioneze mai bine timpul și să-și aleagă cu grijă prioritățile. „Așa că reușesc în 24 de ore și să dorm”, punctează ea, râzând. 

Pentru ea să fie implicată în multe proiecte a devenit nu doar o necesitate, ci și o plăcere, mai ales când vede, după asta, curiozitatea și entuziasmul copiilor. 

„Eu nu pun accent pe salariu și primesc strict cât pentru ceea ce fac la ore. În schimb, la activitățile extracurriculare eu găsesc atâta bucurie… Mulți pleacă peste hotare și apoi îmi trimit fotografii, îmi mulțumesc pentru cât de bine au crescut și cum au evoluat”, adaugă Veronica. 

Mai spune că atât ea, cât și colegii săi și-ar dori să poată convinge tinerii să-și aleagă și ei o meserie în educație, întrucât în prezent sistemul se confruntă cu o lipsă acută de cadre. „Dar ei văd prin ce greutăți trecem noi și sigur că aleg să meargă spre alte domenii”, menționează, cu regret, Veronica. 

În pofida acestor aspecte, ar alege oricând, din nou, să devină profesoară. Își amintește că, ori de câte ori și-a zis că – gata, aici e punctul, nu mai revine la școală, supărarea nu a ținut mai mult de o zi sau două. Iar la revenire, întotdeauna regăsea, atât de familiare, energia și curiozitatea copiilor. „Chiar dacă aș pleca, oricum aș reveni la școală. Aici, printre ei, mă simt ca peștele în apă”, surâde ea. 

Școală în vremea coronavirusului

Transferul lecțiilor în regim online, odată cu pandemia de coronavirus, a fost o provocare pentru mulți profesori. Nu însă și pentru Veronica. Așa cum participase anterior la multe instruiri în regim online, era obișnuită și nu vedea neapărat o problemă în asta. Doar că oboseau ochii și era complicat uneori să predea împreună cu toți ceilalți membri ai familiei, care lucrau sau învățau și ei de-acasă. 

Pe timp de carantină, lecția începea cu întrebări despre cum se simt elevii, dacă au mâncat și dacă au grijă să nu iasă pe afară. „Pentru mine conta ca ei să fie bine, să ieșim mai repede din pandemia asta și din necesitatea de a păstra distanța socială, mai ales că eram deprinsă să-i văd permanent și la noi asta e lege – să ne cuprindem”, explică ea. 

Într-un an, au și avut pe ușă un panou de unde copiii puteau să aleagă dacă la intrarea în clasă să dea mâna cu profa, să dea pumnul sau să se îmbrățișeze. După ce a observat că primele două opțiuni nu le tastau nimeni, au rămas doar îmbrățișările. „Apoi, și ei între ei se îmbrățișează, iar asta mă bucură – sunt foarte uniți”, mai spune Veronica.

În opinia sa, statul R. Moldova ar trebui să se gândească mai mult la tineri, să le creeze oportunități, începând de la activități de voluntariat și până la posibilități de a deschide mici afaceri. „Ei sunt mult mai deschiși acum și se implică, fac voluntariat, vin singuri cu diverse inițiative pentru școală ori comunitate”, subliniază profesoara. 

Totodată, statul ar trebui să motiveze și cadrele didactice ca să rămână în domeniu, nu atât financiar, cât să le ofere șansa să facă schimb de bune practici și experiență  – „chiar eu și colegii pe care îi cunosc prin diverse instruiri…nouă ne rămâne această prietenie și colaborăm ulterior”.

În prezent, Veronica spune că la instruiri întâlnește, de obicei, cam aceleași fețe. „Poate unii profesori nu vor să iasă din zona de confort, dar merită odată să încerci, ca să vezi apoi cum se deschid uși după asta, cum se schimbă viziunile tale, dar, în special, faptul că sunt încă mulți profesori care-și fac munca cu dăruire”, susține profesoara.

Concluzionează că pandemia ar fi trebuit să ne învețe mai multe despre puterea comunității, despre empatie și ajutor. Visează că, într-o bună zi, vom însuși cu toții aceste lecții.