Nicolae Dohotaru: „Orchestra este ca un barometru”

De peste trei decenii, Nicolae Dohotaru este prezent la Festivalul Internațional de Operă și Balet „Maria Bieșu”, în calitate de dirijor și, în ultimii ani, de director general al teatrului care poartă numele celebrei soprane. Maestru în Artă și Artist al Poporului, distins cu ordinul „Gloria Muncii” și cu Ordinul Republicii, el și-a construit cariera între partitură, orchestră și responsabilitatea de a menține una dintre cele mai importante instituții culturale din R. Moldova.

Am discutat cu Nicolae Dohotaru înaintea unui spectacol din cadrul recentei ediții a Festivalului „Maria Bieșu”. Printre partiturile și instrumentele muzicale din biroul său, am vorbit despre copilărie și părinți, despre întâlnirea cu muzica, despre Maria Bieșu și despre ceea ce înseamnă să conduci zeci de muzicieni fără a pierde din vedere oamenii care fac instrumentele să cânte.

Un acordeon în locul unui palton pentru mama

Pasiunea pentru muzică vine încă din copilărie, din familia sa, în care arta și educația erau întotdeauna prioritare. Tatăl său, Anatolie Dohotaru, a fost istoric și dirijor de cor, iar mama –  profesoară de limbă în satul de baștină, Țîplești, raionul Sîngerei. De la tatăl său i-a rămas o mandolină, pe care o păstrează în biroul său, spunând că are loc de icoană. „Mandolina ce mi-a rămas de la tata e ca o icoană pentru mine”, spune dirijorul.

Maestrul povestește și despre alt obiect care i-a construit drumul. Într-un an, în prag de iarnă, părinții săi, ambii pedagogi cu salarii modeste, au trebuit să facă o alegere grea –  între a-i cumpăra mamei un palton pentru iarnă sau a cumpăra pentru Nicolae un instrument muzical. Au ales acordeonul. „În loc de palton pentru mama, mi-au cumpărat acordeon. Unul mic, Royal Standard”, povestește cu recunoștință dirijorul.

A studiat muzica la Bălți, apoi la Chișinău, unde s-a pregătit inițial pentru a deveni dirijor de orchestră de muzică populară. Întâlnirea cu maestrul de cor Efim Bogdanovschi l-a orientat însă spre muzica clasică, iar studiile de la Moscova au completat aptitudinile sale muzicale.

Bagheta este doar începutul

Pentru Nicolae Dohotaru, dirijatul nu se rezumă la mișcările mâinii și ale baghetei. Înainte de toate, activitatea de dirijor de orchestră este o muncă de pregătire, de cunoaștere și de comunicare.

„Cu cât mai bine cunoști partitura, cu cât mai bine studiezi și știi ce a vrut să spună autorul, cu atât mai bine comunici cu orchestra”, explică maestrul.

Orchestra Teatrului Național de Operă și Balet numără aproximativ 90 de muzicieni, dintre care 50–60 participă, de regulă, la un spectacol. Pentru a-i aduce împreună, dirijorul trebuie să cunoască nu doar lucrarea, ci și oamenii cu care lucrează.

„Orchestra este ca un barometru. Imediat simte, de la primele măsuri, cât de bine este pregătit dirijorul pentru această lucrare.”

Bagheta devine astfel prelungirea unei intense munci interioare. Privirea, respirația, expresia și gesturile transmit mesaje, dar și încredere. Între dirijor și orchestră se construiește o comunicare subtilă, care continuă pe tot parcursul spectacolului.

Moștenirea lăsată de Maria Bieșu

Nicolae Dohotaru se numără printre acei artiști care au lucrat alături de Maria Bieșu. Ultima montare în care a dirijat-o pe celebra soprană a fost opera „Adriana Lecouvreur”. La acel moment, nimeni nu știa că avea să fie ultimul spectacol al marii artiste. 

„Noi nu știam că este ultimul spectacol cu ea. Noi, împreună, am muncit, cum am muncit în toate spectacolele, cu multă dăruire și responsabilitate.” Festivalul care îi poartă numele a pornit de la întâlnirile artistice organizate în jurul Mariei Bieșu și a devenit, în timp, un eveniment internațional, care aduce la Chișinău artiști din Europa și din alte părți ale lumii.

Directorul TNOB spune că memoria artistei este păstrată nu doar prin festival, ci și prin costumele sale, prin spectacolele în care a evoluat și prin poveștile transmise de la o generație la alta. Tinerii artiști descoperă astfel nu doar o voce emblematică, ci și experiența unei epoci a teatrului liric.

Opera, între publicul fidel și generațiile noi

Sălile pline ale festivalului sunt pentru directorul teatrului un semn încurajator. La multe dintre spectacole toate locurile au fost ocupate. „Au venit spectatori din România, cu autocare special închiriate. Publicul a inclus și numeroși refugiați din Odesa, un oraș cu o puternică tradiție a operei. Pe toți îi unește muzica”, spune Nicolae Dohotaru, referindu-se la diversitatea oamenilor care se întâlnesc în jurul muzicii și al scenei lirice.

Ediția festivalului despre care am discutat a adus și câteva noutăți: extinderea programului la zece spectacole de operă, un eveniment special la Sala cu Orgă și, pentru prima dată, un spectacol de balet dedicat copiilor – „Cipollino”, care s-a jucat cu casa închisă. Pentru maestrul Dohotaru, interesul publicului tânăr este un motiv de optimism. La fel de importantă este însă posibilitatea ca opera și baletul să ajungă și în afara Chișinăului.

O orchestră înnoită

Spre deosebire de muzica populară, opera și baletul presupun condiții tehnice și logistice speciale. De aceea, turneele cu spectacole în afara Chișinăului nu sunt simple. „Teatrul a ajuns la Cahul, Hîncești, Ungheni și Bălți, dar extinderea acestui efort presupune implicarea autorităților locale”, consideră Nicolae Dohotaru.

Directorul Operei vede în colaborarea cu administrațiile locale și în organizarea transportului o cale prin care spectatorii din regiuni ar putea avea acces mai ușor la spectacole. Cultura ar trebui să devină o prioritate, iar participarea la un spectacol de operă să fie la fel de firească precum prezența la alte evenimente publice.

Modernizarea instrumentelor este una dintre preocupările sale. „După achiziționarea unei harpe din Italia, teatrul a procurat un set de clarinete din Franța, cu intenția de a continua înnoirea instrumentelor. A fost o surpriză pentru orchestră, pentru că mulți ani în șir nu s-au procurat instrumente și cred că nici nu are posibilități statul să procure de fiecare dată instrumente pentru proiectele profesioniste. Tare ne-am dorit să reînnoim orchestra, pentru că din an în an e tot mai greu și mai greu să muncești cu instrumentele vechi, dar noi dorim calitate. Așa am găsit o soluție pe interior cum să reînnoim singuri orchestra în măsura în care putem să o facem. Anul trecut am procurat o harpă extraordinară, unică, de altfel. Și anul acesta am decis cu echipa și cu Consiliul Artistic al Orchestrei să procurăm un set de clarinete, după care vor urma și alte instrumente. Asta e important pentru sonoritatea și acordajul orchestrei”, povestește Nicolae Dohotaru, precizând că nu este vorba doar despre înlocuirea unor instrumente vechi, ci despre calitatea sunetului și omogenitatea orchestrei. 

Pentru directorul Operei, investiția în instrumente înseamnă investiție în actul artistic. În paralel, funcția de director general presupune o muncă amplă, care începe cu pregătirea individuală a soliștilor și continuă cu repetițiile corului, orchestrei și ale întregii echipe. Experiența acumulată în teatru, unde activează de peste 30 de ani, îl ajută să înțeleagă atât nevoile artistice, cât și pe cele administrative. „De unul singur nu faci nimic, nici în plan artistic și nici în plan administrativ”, afirmă el.

Între baghetă și bazinul de înot

Într-un program axat pe repetiții, spectacole și responsabilități administrative, timpul liber trebuie câștigat și organizat. Nicolae Dohotaru spune că sportul îl ajută să se desprindă de ritmul teatrului. Înotul este una dintre activitățile prin care își recuperează energia după ore și zile de muncă.

„Înotul este relaxarea. Deci, nu stai pur și simplu întins pe plajă, ci muncești în bazin. E alt tip de muncă, extrem de utilă.” Pentru un dirijor care își petrece viața coordonând oameni, sunete și energii, pauza devine o altă formă de disciplină – una necesară pentru a reveni de fiecare dată în fața orchestrei.