vizualizări
27 august 2020 | 09:10

Interviu-monolog cu Vasile Nedelciuc, deputat în primul Parlament, co-autor al Declarației de Independență a R.Moldova

Vasile Nedelciuc este cunoscut generațiilor curente ca un om de afaceri, care a lansat una dintre cele mai de succes companii de IT din regiune, Dava, fiind și prima companie cu rădăcini moldovenești listată la bursa din New York. Dar înainte de toate, Vasile Nedelciuc a fost printre fondatorii mișcării de eliberare de sub ocupația sovietică din anii ’80-’90 și, fiind și printre primii deputați de opoziție din legislativul anului 1991, a devenit apoi președinte al Comisiei Parlamentare pentru Relații Externe, dar și inițiator, co-autor al Declarației de Independență a R.Moldova, document care a fost elaborat, scris și redactat în doar câteva zile la sfârșitul lunii august 1991. Am dialogat cu Vasile Nedelciuc câteva ore, dar a fost aproape un monolog, o relatare plină de amintiri despre modul în care s-a născut acest stat, cu această identitate, care i-a determinat și traiectoria ulterioară.

Sfârșitul anilor ’80 — începutul anilor ’90. Prima opoziție politică în legislativ

În ”90, în februarie, au avut loc alegeri parlamentare, la care pentru prima dată a existat o opoziție față de reprezentanții partidului comunist. Au fost alegeri în sensul adevărat al cuvântului, pentru că până atunci era doar votare. Frontul Popular, care fusese legal înregistrat în octombrie ”89, a venit cu liste de candidați pe o bună parte a circumscripțiilor electorale. Pe atunci erau 380 de locuri în legislativ. Partidul Comunist domina societatea, structurile puterii, economia. Era un singur proprietar – statul și partidul comunist.

Noi n-am luat nici măcar o treime din voturi, puțin peste 25 la sută, poate. Din păcate, era imposibil cu o asemenea forță să realizezi foarte multe lucruri, mai ales demolarea sistemului, ca să nu mai zic de unirea cu România. Erau, din păcate, lucruri imposibil de realizat atunci.

August 1991. Uniunea Sovietică se prăbușea. Moldova?

Nimeni nu se gândea că cu această minoritate în Parlament noi am putea să ne proclamăm independența. Dar nu era posibil să n-o declarăm, că până și ucrainenii, și belorușii, adică toate republicile unionale și cele din Asia Mijlocie își declarau independența. Dar, întrucât știam că nu avem majoritatea, era un risc mare. Vor vota oare ăștia pentru independență? Dar ce fel de text de declarație? Și atunci, eu fiind Președintele Comisiei Relații Externe, mi-amintesc că am intrat la Moșanu (președintele legislativului 1990-1993, n.r.), îndată ce-am hotărât să convocăm Marea Adunare Națională, și-i spun: “Dom’ Moșanu, dumneavoastră vă dați seama că Declarația asta de independență trebuie să fie recunoscută, acceptată și de România? Ce facem noi cu sudul și nordul Basarabiei”?

Era un moment extraordinar. Puteam să declarăm noi Unirea? Bucureștiul nu era pregătit. Niciun semnal, niciun mesaj în sensul ăsta din partea Bucureștiului. Eu fusesem înainte de asta la București și avusesem discuții, în decembrie ”90 cu Președintele Iliescu, cu Petre Roman și cu Adrian Năstase. Acum ne abatem, dar trebuie să vă spun și asta. Și intru la Moșanu și-i spun: „Ce facem? Declarația noastră de independență, dacă o facem cum vrem noi, cum ne place nouă, oare vom avea votul majorității în Parlament când toți ăștia, ca lupii, așteaptă numai să ne sfâșie? Și doi: avem noi oare competențe în dreptul internațional? Dar dacă mâine Declarația noastră va împiedica România în dialogul ei cu Ucraina, cu Moscova sau la scară internațională?”

Astăzi, toate partidele politice aduc experți plătiți de peste hotare, îi consultă pentru a câștiga alegerile. Dar atunci când declaram independența, neavând oameni de înaltă probitate, dar mai ales neavând informații despre cum gândesc și ce gândesc celelalte țări din jur, era o nebunie să te pornești singur. Și atunci eu zic: ”Dom’ Moșanu, noi trebuie să chemăm experți de la București”. Și el zice: „Și ce facem?” Înainte de asta fusese Conferința „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia». De la București fuseseră mai multe persoane, dar în primul rând fusese Aurel Preda, șeful Direcției Juridice şi a Tratatelor din MAE al României. L-am sunat și-i spun: „Aurel, uite care-i problema: noi aici pregătim textul Declarației de Independență al R.Moldova. Te rog, ia legătura cu ministrul de Externe, cu Președintele României și faceți tot posibilul într-o zi – o zi și jumătate să sosească la noi o echipă de experți cu ajutorul cărora să redactăm textul Declarației de Independență” (asta era deja pe data de 22 dimineață, cred). Peste un timp îl sună domnul Adrian Năstase pe Moșanu și-i spune: „Da, o să vină oamenii”.

24–27 august 1991. Scrierea actului de Independență

Și iată că pe data de 24 seara, poate 25, dar noi începusem să lucrăm deja, au venit 3 experți de la București: Aurel Preda, șeful Direcției Juridice şi a Tratatelor din MAE, Valentin Stan, un consilier al ambasadorului Marcel Dinu, și Alexandru Farcaș, reprezentant de la Asociația de Drept Internațional de la București, un think tank pe domeniul de relații internaționale. Aceste trei persoane, împreună cu V.Matei și cu mine, ne-am apucat să lucrăm asupra textului Declarației de Independență.

Situația era următoarea: noi știam că până și în Prezidiul Parlamentului nu avem majoritatea, în sensul ca să accepte integral un text pe care l-am scrie noi. Doi: știam că în Parlament va fi o opoziție și mai mare.

Am venit la acea întâlnire cu Aurel Preda și echipa lui, aducând rezoluțiile Marilor Adunări Naționale, aveam textul Unirii din 1918 și știam ce voiam, voiam să spunem lumii cine suntem noi, pentru că în secolul XX, atunci era sfârșitul secolului XX, dacă ieși în lume fără o identitate distinctă și fără istorie, ești din start un stat de sortul doi, pentru că nu vei fi tratat în mod egal de ceilalți parteneri și totdeauna te vei simți complexat și umilit.

Bineînțeles, era logic ca atunci noi să facem Unirea. Dar cum să faci Unirea când la București avuseseră loc mineriadele, Bucureștiul era izolat internațional, nu avea parteneri strategici în Occident? Problema Unirii n-o sprijineau Statele Unite, care nici Unirea din 1918 n-au recunoscut-o până la capăt. Pe urmă, în Europa nu aveam parteneri să ne sprijine idealul Unirii: nici Germania, nici Franța nu erau de partea noastră sau a României, cu nimeni din Occident nu se purtaseră discuții în sensul ăsta. Cum poate în aceste condiții să realizezi acest deziderat? Numai declarând-o și gata? Din păcate, asemenea schimbări majore nu se pot face așa.

În sfârșit, am lucrat la acest text aproape 2 zile întregi și în ultima zi, 26 seara, am venit la ședința Prezidiului Parlamentului să prezentăm textul Declarației de Independență. Și iată aici surpriza: când a fost distribuit textul declarației membrilor Prezidiului, la o masă lungă în formă dreptunghiulară, cu Moșanu în capul mesei, membrii Prezidiului începuseră să-l citească. Lui Moșanu, Matei și mie inimile ne băteau tare-n piept. La un moment dat, Ion Țurcanu, istoricul, pe atunci secretar al Parlamentului, foarte revoltat și, într-un fel, zeflemitor, zice: „Păi, ce text ați făcut voi? Asta ce-i? Declarație de Unire? Nu-i Declarație de Independență. Și a început să facă mai multe observații care, unele, probabil, erau și motivate. Una dintre ele, bunăoară, că în text nu se regăsea nimic despre Transnistria, era o greșeală a noastră, o scăpaserăm din vedere, deși am discutat acest aspect între noi. Și bine că a spus despre asta, că apoi am introdus un alineat aparte despre Transnistria. După ce Ion Țurcanu a vorbit, s-a lăsat o liniște mormântală care mie mi s-a părut că durează un secol. Nu știam cum ieșim din încurcătură. Mă gândeam: „Ce facem noi a doua zi? Or, a doua zi era convocată Marea Adunare Națională, erau veniți deja atâția ziariști străini, presa internațională, România se uită la noi. Ce facem noi acum?”

În timpul ăsta, țin minte că stăteam și eu cu capul jos, m-am ridicat eu și cu Matei și am început să argumentăm că textul declarației ține cont de circumstanțele istorice în care s-a pomenit această parte de țară, de rezoluțiile și declarațiile anterioare ale Parlamentului. Cu alte cuvinte, nu spunem lucruri absolut noi, sunt adevăruri despre care s-a vorbit mult până atunci, noi doar rezumându-le și prezentându-le într-o formă mai concisă, mai convingătoare. Țin minte că am rămas atunci surprins de faptul că, chiar față-n față cu mine, stătea Petru Soltan cu capul în jos, speriat. N. Brânzan îmi părea că împietrise, tăcea. În dreapta mea stătea I.Vatamanu, tot speriat, tăcea și el; Mihai Patraș, de asemenea. Măi, mă întrebam, de ce ăștia tac, nu spun nimic?

Pe urmă m-am gândit așa: Petru Soltan e transnistrean, el, poate, se gândea: Gata, Transnistria am pierdut-o, ai mei rămân în afară… Poate că același gânduri, frământări le aveau și I.Vatamanu, și M. Patraș, ambii fiind din Bucovina. După ce se pronunțaseră pro juriștii A. Arseni și M.Cotorobai, Moșanu trase aer în piept și zise: ”Știți ce? Observațiile voastre sunt pertinente, haideți să mai lucrăm asupra textului. Domnilor Matei și Nedelciuc, duceți-vă, țineți cont de observații, ne întâlnim mâine dimineață, la ora 7.00”. Noi ieșim din sala ședinței descumpăniți și împreună cu colegii de la București reluăm discuțiile. E clar că mai întâi adăugăm alineatul cu Transnistria. Dar mai departe, ce scoatem? Păi, da cum să scoatem ceea ce s-a întâmplat la 1775 – luarea de către austrieci a Bucovinei, a nordului Moldovei? Cum să nu spui de 1812, doar rușii au hăcuit jumătate din Moldovă, de atunci s-au pornit toate. Dar cum să nu spui despre 1918, că mai întâi a fost Republica Democrată Moldovenească, pe urmă a fost Unirea. Cum așa, faptul că bolșevicii, în Rusia, prin atac banditesc îl omoară pe țar și preiau puterea să socotim că-i OK, dar că Sfatul Țării n-ar fi avut dreptul să facă Unirea pentru că, vedeți dvs., acesta nu fusese, chipurile, ales democratic?! Deci, practic doar inserarea articolului cu Transnistria și operarea unor modificări redacționale au fost făcute, în rest, am lăsat textul așa cum fusese conceput și am spus: noi altceva nu putem face. Dacă și trebuie să ne declarăm ca stat nou, de fapt – al doilea stat românesc, să fim recunoscuți de comunitatea internațională în baza argumentării istorice prezentată în text. Da, am fost învinuiți că textul Declarației de Independență este prea politizat, dar răspunsul nostru era că prea politizată ne-a fost și ne este viața și istoria noastră, și asta nu din vina noastră, ci a celor care ne-au măcelărit teritoriul național.

Apropo, atâta timp cât s-a lucrat la textul Declarației de Independență, Mircea Snegur și reprezentanții săi de la Președinție, nimeni n-a participat la scrierea textului, n-au cunoscut textul. E adevărat că, în timpul nopții, de pe 26 spre 27 noaptea, probabil, pe la vreo unu de noapte, domnul Țâu (Nicolae Țâu, ministru de Externe, 1990-1993, n.r.) și cu încă o persoană trecuseră pe la noi. Țâu era îmbrăcat în costum sportiv, probabil, efectuase o fugă prin parc, a intrat să vadă ce facem, a schimbat câteva vorbe cu noi și s-a dus. Dar iarăși, el nu văzuse textul. Noaptea am trimis textul la Ministerul de Externe al României să-l vadă. Se trimitea prin fax. Fax exista. Deci, am trimis textul ăsta la București să-l vadă și am solicitat să ne trimită observații, dacă există. Până dimineață n-am primit nimic de acolo. Am înțeles că putem avea sprijinul Bucureștiului în demersul nostru.

Dimineața de 27 august 1991. Cetățenii au salutat Declarația de Independență în PMAN

Dimineața, se adună din nou membrii Prezidiului, dar Piața încă era goală. Moșanu întârzie să convoace ședința Prezidiului, se teme că membrii prezidiului nu vor accepta iarăși textul Declarației și tot trimite să vadă dacă vin oamenii în Piață – organizatorii Marii Adunări Naționale dăduseră indicații ca lumea să vină la Chișinău cât mai devreme, să fie un eveniment memorabil, festiv, de sărbătoare ș.a.m.d. Eram informați că veneau delegații din toate direcțiile, coborau de la Telecentru, veneau dinspre Bălți, Strășeni, dar încă nu ajunseseră în Centrul Chișinăului. Și Moșanu zicea: “Spuneți-le colegilor să mai ia o țigară, să servească un ceai, o cafea…” Ei, am tărăgănat-o noi. Cred că era deja în jurul orei opt și ceva, când vine cineva din pază: „Dom’ Moșanu, un ocean de oameni este deja lângă Institutul de Medicină, iar în deal la răscruce cu str. Mateevici a ajuns lume multă, cu placarde, cu cântece…” Și atunci Moșanu spune: ”Să intre!” Și au intrat membrii Prezidiului. Până s-au așezat, noi distribuim textul Declarației de Independență. Iarăși toți citesc, o liniște mormântală, nimeni nu spune niciun cuvânt. Moșanu zice că nu-i aer, să se deschidă ferestrele. Și începe a se auzi Piața, atmosfera ceea de neuitat, timp în care câte unul din cei din jurul mesei, ridicându-se, se uită ce se întâmplă acolo… Atunci toți membrii Prezidiului înțelegeau că în Piață lumea deja așteaptă Declarația de Independență, nu altceva. Să mai aștepți atunci un alt text al Declarației era, practic, imposibil. ȘI atunci Moșanu zice: ”Ei, ce, stimați colegi, văd că s-a ținut cont de observațiile dvs., ce facem? Acceptăm textul?” Și pentru că nimeni n-a spus nu, continuă: „Bine, atunci considerăm că am acceptat-o? Cine este pentru?” Și au ridicat încetișor cu toții mâna și-au votat-o. Și abia atunci parcă ni s-a luat o piatră de pe inimă.

Îndată după asta, Moșanu zice: “Haideți, acum să mergem cu toții în PMAN”. Și ne-am dus în piață cu toții, după cum știți. S-a început Marea Adunare Națională, care au mandatat prin cei prezenți votarea Declarației de Independență. A fost un spectacol istoric, măreț și frumos…

Ședința Parlamentului propriu-zis a fost după amiază. Deci, acesta a fost întreg scenariul.

27 august 1991 după-amiază. Deputații au votat Declarația de Independență

Am discutat cu poporul. Și am dat cuvântul minorităților, delegațiilor străine, și de la Parlamentul României ș.a.m.d. și după aceea, la un moment dat, cred că era vreo 12.30, probabil, dar, oricum, după ce s-a produs partea principală a Adunării Naționale, s-a anunțat ca deputații să meargă în sala de ședințe. Atunci a fost distribuită în sală textul Declarației de Independență, pe care o aprobase Prezidiul.

În Parlament a vorbit mai întâi domnul Snegur, apoi Moșanu. Moșanu a avut discursul mai lung și mai detaliat, apoi au mai vorbit câțiva referitor la procedura de vot. Apoi s-a pus la vot, n-au votat toți, au fost unii deputați care au ieșit din sală, unii au lipsit din motivele pe care ei le explică fiecare în felul său.

Au votat, așadar, și majoritatea agrarienilor și comuniștilor. Și asta, se vede, și sub imboldul celor văzute de ei în PMAN. Mai ales că știau că și Ucraina votase în ajun independența. Și, la drept vorbind, tot ce se regăsește în textul Declarației de Independență se discutase de nenumărate ori la ședințele Parlamentului, în contextul dezbaterilor anterioare pe tema Transnistriei, relațiilor cu F.Rusă etc.

27 august 1991. Cupa de șampanie și poza de după votare

Acum o chestie legată de mine. Și vreau să v-o spun, indiferent dacă o publicați ori n-o publicați. În momentul în care s-a încheiat votarea Declarației de Independență, deputații au fost invitați la o cupă de șampanie, la etajul 7. Au coborât cu toții de la etajul 8 la 7 și acolo au servit o cupă de șampanie. Eu n-am fost acolo și explic de ce: eu eram Președintele Comisiei Relații Externe, la ședința Parlamentului participa Mihai Carp, feciorul celebrului comentator de la Europa Liberă de pe timpuri și de la Vocea Americii, Mircea Carp. Deci, Mihai Carp absolvise studiile diplomatice în Statele Unite. Și eu l-am rugat să facă traducerea celor mai importante mesaje din Declarația de Independență ca să le dăm la ziariștii străini. Atunci eu eram cu Mihai Carp și am lipsit de la cupa de șampanie.

Ei, după băutul șampaniei toți au coborât pe scări, la parter, să facă o poză istorică. Și, bineînțeles, Mircea Snegur – primul în față, Moșanu – un pic mai în umbră. Eu nu eram acolo, pentru că lucram la traducerea Declarației de Independență în engleză, de aceea nu apar în acea fotografie. Deputații FPM și-au pus apoi semnăturile pe Tricolor, unde semnătura mea iarăși lipsește … Iată v-am spus cum s-a votat atunci și v-am furnizat pentru prima oară niște detalii pe care nu le-am făcut publice până acum. Înțeleg că nu toți colegii Primului Parlament vor fi fericiți că am făcut asta, dar au trecut, totuși, mulți ani de atunci și lucrurile trebuie spuse exact așa cum au fost.

1991—2020: Sentimentul de după votare

Eram fript, aveam mai multă experiență, lucrasem într-un institut științific, predasem la facultate, deja fusesem la Consiliul Europei, împreună cu Delegația României, și văzusem ce așteaptă lumea de la noi. Și îmi dădeam seama că am proclamat noi independența, dar înțelegeam, totuși, că n-a fost în Piața Adunării Naționale în acea zi un milion de oameni, precum se spunea. Pentru că, să fim realiști, numărul de oameni care a fost în PMAN nu reprezenta majoritatea populației republicii, satele dormeau încă somn de moarte și faptul că noi am ajuns acum, la aproape 30 de ani, după ce atâtea mame lucrează de ani buni în Spania, în Italia, în Portugalia, în Israel, Grecia, atâția copii au învățat în România, peste hotare și, cu toate astea, la alegeri îi alegem în continuare pe dodoni etc…

Necazul nostru este că până atunci, până în 1990, noi n-am avut alegeri adevărate. Noi trebuia să selectăm și să promovăm în Parlament nu neapărat doar oameni care știu să vorbească frumos la tribună, dar în primul rând oameni cu multă carte, onești și buni experți în diverse domenii. În Frontul Popular, în Mișcarea democratică noi n-am reușit să atragem elita industrială, economică: inginerii-șefi, reprezentanții managementului din fabrici și uzine, șefii de secții de la cele mai mari unități industriale, cei care aveau mâna mai bătută și, mai ales, că aveau în subordinea lor sute și mii de votanți. Dar pentru că discursul Frontului Popular devenise prea radical, aceștia n-au preferat, n-au îndrăznit ori s-au temut să se alăture mișcării.

1991—2020. Independența de URSS și de Rusia

Atunci, după proclamarea Independenței, se vedea marea dramă care ne așteaptă cu Transnistria, cu găgăuzii care s-au radicalizat. Rusia încolțită a început campaniile de discreditare a noilor lideri, mass-media aproape totalmente fiind controlată de ei ș.a.m.d. Ca să vă dau un exemplu clasic. Am mai multe cazuri din astea, pe care nu le știe lumea. În 1991, probabil că era prin luna februarie, poate început de martie, un verișor de-al meu drept, general-maior sovietic, a venit în concediu acasă. Aici, se vorbea deja că iată, poate se constituie Armată națională, și eu l-am rugat pe Mircea Druc (prim-ministru, 1990-1991, n.r.) să-l primească în audiență, poate că, militar superior fiind, să revină și el acasă, să pună mâna și el la schimbările de aici. La acea discuție a participat și dl ministru Costaș. Peste ani, acest verișor al meu îndrăznește și-mi trimite un email (am emailul cela) în care-mi spune că, la întoarcerea sa înapoi la Novosibirsk (el era adjunctul comandantului districtului militar siberian), l-au chemat șefii lui mari și i-au dat transcrierea mot-a-mot a tot ceea ce s-a vorbit în cabinetul lui Druc, iar traducerea textului fiind autorizată de către generalul Dabija. Deci, practic, atunci KGB-ul înregistra totul ce se vorbea și se discuta în guvernul de la Chișinău (sic!). Ca să vă dați seama în ce condiții se activa.

Declararea Independenței este separarea de Moscova, nu altceva. Și nu de România. Rusia a fost apoi pusă în situația să recunoască acest lucru. Pentru prima oară în istorie au fost nevoiți să recunoască că nu suntem ai lor, pentru că ei niciodată nu recunoscuseră alipirea Basarabiei la România și nici măcar independentă Republicii Democratice Moldovenești, în 1917.

Vedeți, totdeauna în istorie au existat interese. Rușii se gândesc că, dacă nu-s stăpâni, măcar să controleze această zonă. Rusia totdeauna a pretins că are nevoie de o centură de securitate în jurul său și asta pe contul altora! Și iată, carnea de tun și hrana pentru armată, precum și terenul de luptă (de confruntări cu inamicii), unde se distrug case, drumuri, poduri, se fac mai întâi nu pe teritoriul Rusiei, ci pe teritoriul Ucrainei, Belorusiei, Moldovei, Țărilor Baltice. Astfel, dacă controlezi aceste teritorii, atunci când ai nevoie, te folosești de ele.

2001—2020. Plecarea din politică

Fiind în politică, de mai multe ori mă întrebam câți ani pot să mai fac asta, și ce-o să mai rămână din mine ca și specialist în domeniul în care mă calificasem? Și dacă nu părăseam politica, oare nu ajungeam și eu acum să umblu din urma unui Plahotniuc să mă hrănească? Norocul meu e că atunci când am părăsit PFD pe care V.Matei îl închinase unor oameni veniți din afara partidului, am întâlnit un englez cu care am pornit o afacere care mi-a schimbat viața. Această companie este unică în arealul dintre Marea Neagră și Marea Baltică din centrul Europei, care a început aici, s-a dezvoltat și s-a extins în România, după care, fuzionând cu o companie londoneză, a devenit una multinațională, fiind listată la Bursa din New York, cu numele românesc Endava. Aici am crescut mii de oameni care onorează această țară. Sute de milioane de dolari în țara asta au fost aduși de către companie la fondarea căreia mi-am adus și eu aportul.

2020. Statul independent din care pleacă oamenii

Nu este posibil să oprești completamente emigrarea atâta vreme cât țara asta nu s-a schimbat. Iată în România, bunăoară, în momentul în care aceasta a devenit membră a UE, practic a devenit dificil să găsim colegi la Cluj sau la București, pe care să-i delegăm să lucreze temporar la clienții noștri din America, Germania, sau din Marea Britanie. Înainte se băteau să plece, dar când țara a început să se dezvolte, acest apetit a scăzut simțitor. Drumurile, spitalele bune, asigurările medicale de alternativă, creditele obținute mai ușor și în condiții mai bune, taxiuri și alte servicii mai ieftine și mai calitative – toate astea au făcut schimbarea. Or, mulți dintre tinerii care lucrează în astfel de companii călătoresc des în străinătate, stau acolo câte o lună-două, alții își iau copiii și stau câte un an-doi acolo, apoi vin înapoi. Ei văd ce condiții de viață există acolo, ce servicii, c educație există peste hotare. Și atunci ei vin acasă și când văd cine e ales președinte de țară, când în fiecare zi la televizor îi arată numai pe acei care se uită că la aeroport a fost unul la Jocurile olimpice, a luat medalie și un ministru sau chiar premierul îl întâlnește la aeroport și-i mai dă și un apartament, iar ăstălalt ia medalie de aur la matematică sau fizică și nimeni nu-i atrage atenția, atunci ce să zică? Meritocrația, munca intelectuală nu-i prețuită la noi… Îs prețuiți șmecherii și cei care pot să se învârtă, fac combinații de tot felul. Și atunci un tânăr cu o calificare înaltă este vânat și ademenit la Tokio, ori Toronto, ori Berlin, New York, etc.

Vrei să ții oamenii în țară? Schimbă țara!

2020—viitorul. Cum ar trebui să fie?

Eu aș vrea s-o văd că se trezesc satele și, în sfârșit, buneii, mamele, verișorii, colegii noștri de copilărie și copii lor, cei care mai sunt în țară, mai locuiesc la țară sau orașe să vrea, în sfârșit, să-l aleagă pe cel mai bun, pe cel mai deștept, cu mai multă carte. La noi, însă, domină încă invidia, mâncărimea și falsificările… Mi se pare că încă 90% din mentalitățile perimate din sate nu s-au schimbat. Deci, trebuie odată și odată să începem a lumina lumea, satele să înceapă schimbarea. Avem nevoie măcar de 2-3 parlamente la rând care încontinuu să promoveze același curs democratic european autentic ca, după asta, bine echipați, să putem face marea schimbare pe care să vrea să o susțină și Occidentul! E nevoie să crească o nouă elită, care, fiind bine dotată, să poată și să reușească să discute cu statele occidentale și cele vecine care este cea mai bună soluție de existență pentru noi. Ce vrea Europa de la noi? Vreți stabilitate în regiune? Vreți să fie mai puțină mâncărime? Vreți să nu-i aveți pe ruși aici pentru totdeauna? Vreți cutare sau cutare? Uite, este așa o soluție, care poate fi convenabilă în mare măsură principalilor actori din regiune.

Dacă situația curentă continuă, adică menținem guverne de tipul celor de până acum, dacă rămânem cu o clasă politică fragmentată în continuare, stabilitate aici nu va fi niciodată, pentru că Rusia are interese să nu fie stabilitate aici. Numai așa aici nu va fi liniște și nu vor veni masiv investițiile străine, nu accedem în UE, lăsând mână liberă fostei metropole să controleze teritoriul și mințile celor mulți.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

Cel mai mare număr de oameni infectați cu COVID-19 de până acum – 1.712

Alte 1.712  cazuri de infectare cu COVID-19 au fost confirmate astăzi, 28 noiembrie, în Republica Moldova, anunță Ministerul Sănătății. Din numărul total de cazuri, patru cazuri sunt de import (România …
Cel mai mare număr de oameni infectați cu COVID-19 de până acum – 1.712

VIDEO/ Deputatul Dumitru Alaiba îi solicită procurorului general să se autosesizeze în cazul semnăturii lui Șor pe un proiect de hotărâre

Deputatul Partidului Acțiune și Solidaritate(PAS) Dumitru Alaiba i-a solicitat procurorului general, Alexandr Stoianoglo, să se autosesizeze în cazul proiectului de hotărâre care ar fi fost semnat de către Ilan…
VIDEO/ Deputatul Dumitru Alaiba îi solicită procurorului general să se autosesizeze în cazul semnăturii lui Șor pe un proiect de hotărâre

COVID-19 a mai luat viața unui medic

Un medic din Soroca, Alexandra Creciun, a murit din cauza consecințelor provocate de noul tip de coronavirus. Mesajul de condoleanțe adresat familiei doctorului decedat a fost publicat astăzi pe pagina de Face…
COVID-19 a mai luat viața unui medic

Pomii de Crăciun vor fi vânduți în Chișinău de pe 15 decembrie

Pomii de Crăciun vor putea fi cumpărați în Chișinău începând cu data de 15 decembrie. Primăria Chișinău anunță că, în perioada 15 decembrie 2020 – 7 ianuarie 2021, în sectoarele orașului „vor fi amenajate…
Pomii de Crăciun vor fi vânduți în Chișinău de pe 15 decembrie

Stare de urgență în sănătate publică. Noi restricții în contextul pandemiei de COVID-19 în Chișinău

De astăzi, 28 noiembrie, în municipiul Chișinău au intrat în vigoare noi restricții în contextul pandemiei de COVID-19, iar altele vor fi aplicate de luni, anunță Primăria capitalei. Comisia Extraordinară de S…
Stare de urgență în sănătate publică. Noi restricții în contextul pandemiei de COVID-19 în Chișinău

Câțiva deputați PSRM vor să-i oblige pe jurnaliști să-și dezvăluie sursele de informare

Instanțele de judecată ar putea să-i oblige pe jurnaliștii din R. Moldova să-și dezvăluie sursele de informare „în cazul când acest lucru devine necesar pentru apărarea securității naționale și a ordinii public…
Câțiva deputați PSRM vor să-i oblige pe jurnaliști să-și dezvăluie sursele de informare