Editorial: Alianţa a învins Curtea
Reacţiile la decizia de marţi a Curţii Constituţionale, care, după cinci ore de dezbateri şi deliberări, a lăsat neatinsă hotărârea Parlamentului de alegere a deputatului Mihai Ghimpu în funcţia de preşedinte al Legislativului, au fost, după cum e şi firea lumii, diferite. Câştigătorii au triumfat, suporterii au bătut din palme, învinşii au intrat şi mai mult în panică.
Pe cei mai emotivi şi ataşaţi senzaţiilor de moment, decizia Curţii i-a ridicat în nori şi de aici, probabil, avalanşa de epitete şi explozii elogioase, total exagerate, în adreca CC. Pentru cei mai pragmatici, însă, decizia Curţii nu a făcut decât să reconfirme finalitatea logică a unui proces politic, practic încheiat. Mă refer la guvernarea comuniştilor. Paritatea voturilor între juraţii CC, care seamănă a fi mai degrabă un aranjament politic, decât un act de exigenţă profesională din partea lor, nu face decât să dubleze convingerea că şansele comuniştilor de a mai rămâne pe val s-au epuizat, iar ambiţiile şi orgoliul lor nu mai contează.
Primul semnal al plecării comuniştilor au fost evenimentele din 6-7 aprilie. Decizia de marţi a CC nu face decât să reconfirme, definitiv, acelaşi lucru. Putea Curtea să adopte o altă decizie în această problemă? Putea. Din momentul în care ea a acceptat spre examinare o cerere care nu-i implică competenţele, putea, sută la sută, să urmeze şi o altfel de decizie. Cu toate opiniile separate ale lui V. Puşcaşu, care în astfel de situaţii nu mai contează, aşa cum n-au contat, dacă nu greşesc, în 2002, opiniile separate ale dlui M. Iuga, când CC, la solicitarea PPCD, a examinat legalitatea deciziei Parlamentului de transmitere a tronsonului de autostradă de la Palanca în proprietatea Ucrainei. Şi cazul nu e singurul în practica CC. Aşa dar, din momentul în care a fost posibilă o altfel de decizie şi acest lucru nu s-a întâmplat, reiese că ceva nu a fost în regulă în calculele comuniştilor, că acestea au eşuat. Amânarea primei şedinţe a Parlamentului, contestarea la CC a deciziei Legislativului privind legalitatea alegerii deputatului M. Ghimpu în funcţia de şef al Parlamentului, acceptarea cererii la CC şi extinderea la limita maximă de două săptămâni a termenului de examinare a cererii PCRM (de unde şi explicaţia, cum de a fost posibil ca CC să admită pe rol examinarea unei chestiuni care nu ţine de prerogativele sale), lasă de înţeles că toate aceste mişcări nu au fost altceva decât un scenariu politic preconizat, prin care comuniştii au căutat să tragă intenţionat de timp, în speranţa că ar putea găsi alternative noii situaţii politice, care nu-i mai favorizează. Este cunoscută şi miza PCRM. Să ne aducem aminte că, la ultima întâlnire cu activul de partid, de acum două săptămâni, Voronin lansa ideea unei noi majorităţi parlamentare de centru-stânga, mizând, în acest sens, pe spargerea rândurilor Alianţei «3 plus 1» şi crearea unui nou parteneriat cu PD. Calculele, însă, au dat greş. Se vede că fronturile lui Voronin şi Tcaciuk nu mai ţin nici în interior, nici în exterior. De aici şi decizia, extrem de simptomatică a CC, adoptată prin paritate de voturi, o decizie prin care instanţa nu face decât să recunoască ceea ce era clar din start – admiterea cererii în examinare şi examinarea ei propriu-zisă nu ţin de competenţa sa. Altfel-zis, prin decizia de marţi, CC nu a făcut decât să-şi autoexamineze propriul comportament şi legalitatea acestui comportament în raport cu Legea Supremă a Statului. Paradox, nu?
E greu, aproape imposibil să poţi recepta decizia de marţi a CC drept un act de justiţie, chiar dacă anumite medii titrează evenimentul ca pe unul de mare ispravă din partea Curţii. Decizia, în esenţa sa, este mai mult un act formal, care, datorită formalităţii sale a şi fost posibil să fie votat. Chiar dacă am admite că CC ar fi dat câştig de cauză PCRM, decizia, oricum, nu ar fi schimbat nimic în situaţia politică, cu excepţia poate a unor favoruri sau defavoruri temporare de imagine pentru actorii politici aflaţi în conflict. În rest, nimic. Faptul că comuniştilor nu le-a reuşit spargerea AIE şi schimbarea raportuli de forţe în Parlament a şi determinat, până la urmă, CC să adopte decizia pe care au adoptat-o. Şi, în acest sens (să nu denaturăm lucurile), nu CC a dat câştig de cauză AIE, ci dimpotrivă, Alianţa, prin unitate, s-a impus în faţa Curţii şi a determinat-o, aşa arbitrară şi afiliată politic, cum e, să se conformeze Legii. Şi realităţilor politice de după 29 iulie.
Petru GROZAVU
