Ce mai fac profesorii de altă dată

Ea se salută cu „Bonjour”. El face glume despre temperatură. O viaţă, ea a fost profesoară de franceză, el – de fizică şi matematică. Ea crede cu tărie că fiecare om trebuie să sfinţească locul cu munca sa, iar el se declară mândru de fiecare discipol care continuă să îl viziteze şi după zeci de ani de la despărţire.

Olga şi Mihail Vitcoci s-au văzut prima dată acum şase decenii. Ea avea 18 ani. El – 19. S-au îndrăgostit pe când erau pe băncile Universităţii Pedagogice „Alecu Russo” din Bălţi şi au devenit cuplul de profesori pe care nu i-a despărţit nici distanţa, nici greutăţile, nici vârsta. Ba mai mult, orele în şir petrecute la aceeaşi masă, verificând sute de caiete ale elevilor, i-au ajutat să devină mai răbdători, mai uniţi, mai înţelepţi, mai prietenoşi, zic ei.

Acum, la cei 82 de ani ai doamnei profesoare Olga Gheorghievna, şi 83 de ani ai domnului profesor Mihail Ilici, cum încă mai sunt numiţi, dintr-o inerţie, probabil, în sat, îşi amintesc cum a început totul.  

Începutul

„Eram în sala de sport, ea făcea dansuri, eu cântam la fanfară. Căci educaţia fizică o făceam în aceeaşi sală de sport. Era una singură. Şi am pus ochiul pe dânsa din cursul I, cum venise la Universitate. Eu lepădam baritonul şi mă duceam şi o dansam la serată, seara”, îşi aminteşte cu zâmbet Mihail, în timp ce o priveşte cu coada ochiului să vadă reacţia doamnei profesoare care i-a devenit soţie.

Olga este originară din Mândreşti, Teleneşti, localitate situată la circa 130 km distanţă de Zăbriceni, Edineţ, unde s-a născut soţul său. Mihail a absolvit în 1957, după patru ani de studii la fizică şi astronomie. Olga a terminat studiile doi ani mai târziu, după patru ani de studii în domeniul limbii române şi încă un an în domeniul limbii franceze.

„Pe atunci, erau mulţi profesori de limbă română şi nu puteau să ne ofere un loc de muncă. Atunci, limba de stat era limba rusă. De asta, ruşii aveau prioritate în şcoli şi aveau mai multe ore de predare”, zice ea.

„Noi trebuia să scriem în limba rusă şi ei traduceau în limba moldovenească”, intervine Mihail. Eu ştiu că am scris un articol la ziarul nostru raional de atunci şi am scris în limba moldovenească. Mi l-au întors înapoi şi mi-au spus să-l scriu în limba rusă, că ei, acolo, au traducători la redacţie. Şi m-am necăjit să scriu în limba rusă şi ei ca să traducă înapoi în limba moldovenească, după care să publice”.

„Aşa, ca să ne chinuie”, continuă Olga. Şi în aceşti patru ani de studii de bază, nouă ne-au predat şi franceza în paralel cu limba română, dar trebuiau studii mai aprofundate ca să putem preda. Aşa am mai făcut un an de specializare în franceză”, încheie Olga gândul început.

După absolvire

Profesoara de franceză a mers să predea imediat după absolvire într-o şcoală de opt clase din Tălăieşti, Hânceşti, la vreo 70 km de Chişinău.

„Era o încălcitură, se preda şi în limba română şi în limba rusă. Eu am predat limba franceză. În program, franceza era o singură oră pe săptămână şi nici nu voiau să înveţe. Dar de limba rusă erau şi patru-cinci ore. Erau şase profesori de rusă şi doar trei de română. Cu timpul, s-a majorat şi numărul orelor de franceză. În clasele mai mici erau două ore pe săptămână, la cele mari – câte o oră. Nu avem numărul de ore necesar. Trebuiau să fie 18 ore pe săptămână”, ne povesteşte ea.

Mihail a început cariera de profesor după absolvire în satul Gaşpar, raionul Edineţ, la o şcoală medie de 8 clase. În 1961, Olga şi Mihail s-au căsătorit. După nuntă au mai lucrat doi ani la Hancăuţi.

În 1965 au venit în Zăbriceni.

„Noi eram părinţi deja a doi copii: două fiice. Şi venise moda ca omul să se astâmpere cu copiii, cu familie. Pe atunci am trecut la Zăbriceni, profesor de fizică. Toată viaţa mea, din 1957 până la urmă, am predat fizica. Şi matematica am predat la clasele a V-IX-a”, spune Mihail mândru.

Olga a venit să predea româna la Oneşti, sat vecin cu Zăbriceni. După câţiva ani, şi-a găsit un loc de muncă în aceeaşi şcoală din Zăbriceni cu soţul său. Acolo îi învăţa pe elevi franceza. „Şi aici nu era mare interes pentru franceză. Ziceau: „Da ce o să mă duc în Franţa?”. Le puneam câte un 3. Acum mă întâlnesc cu ei şi îmi spun că au ajuns şi la Paris şi la Londra. Şi îmi mulţumesc. Când mergeam pe stradă, prin Chişinău, strigau „Bonjour” (râde), trece doamna de franceză prin amintiri.

De la limba rusă la grafia latină

Profesorul Mihail îşi aminteşte anul 1989, perioada în care s-a trecut la grafia latină.

„Atunci era director de şcoală o profesoară de limbă moldovenească. Ne-au adunat, au arătat şi la televiziune că trecem deodată la limba română cu alfabet latin. Listele în catalog le scria dirigintele de clasă. Da la mine văd că listele le-a scris directorul. Eu sunt din ’35 născut şi în ’44 am terminat clasa I la români şi ştiam alfabetul, ştiam a scrie. Dar văd pe listă că directoarea a scris în loc de Pavalachi, Pavalaci. Când citesc în clasă: băiatul cu pricina zice: „De ce mă porecliţi?” Eu m-am mirat cum ştiau a preda moldovenii noştri în şcoală româna şi vrei să ştie carte? Poftim, profesoara de limba moldovenească a trecut la limba română şi ea nu ştie a scrie. Dar eu din clasa a I-a ştiam a scrie corect”, ne spune el revoltat.

Olga și Mihail Vitcoci formează un cuplu de pedagogi de mai bine de șase decenii, iar timpul i-a învățat nu doar să instruiască elevi, dar să devină mai uniți

La pensie

În 1992, Olga s-a pensionat:

—Eu n-am lucrat după pensie, dar mă chemau când trebuia să înlocuiesc pe cineva. Am ieşit cu o pensie mizerabilă, de 81 de lei. Acum am 1 600 de lei. Dar banii se duc repede. Dacă vine cineva să te ajute, trebuie să plăteşti. Ieri, am adus porumbul din câmp.

—Trebuia să meargă să le cumpere bere, că altfel nu era chip, intervine Mihail. Dar berea e 38 de lei sticla. Că mi-au urcat în pod, am plătit. Dacă ar fi să cheltuim numai de mâncare, poate ne-am mai descurca, deoarece pentru haine ne mai dau copiii, dar aşa, sunt mai multe cheltuieli…

În 1995, şi Mihail a ieşit la pensie, dar a continuat să lucreze încă trei ani după pensionare. „Atunci ieşise legea că nu se plătesc anii care se lucrează după pensie şi m-am dus şi am pus cererea pe masă şi gata, am terminat. Înainte de legea asta, lucrai doi ani se mărea pensia. Mai lucrai doi ani, iar se mărea pensia”, povesteşte profesorul de fizică care a ajuns să fie răsplătit pentru munca în pedagogie cu o pensie de 1 900 de lei.

Mândri de discipolii săi

Mihail zice că la orele de fizică toţi elevii aveau interes: „Şi erau obligaţi, pentru că, fără fizică, nu intrau la Institutul de Medicină sau la Politehnică. Dar elevii care au învăţat fizica şi mergeau mai departe la medicină se deosebeau de ceilalţi şi îi întrebau cine i-a învăţat. Nu demult a fost la mine Marcel Ciobanu, medic la Institutul Oncologic. Ne povestea că a avut răspuns la toate întrebările ce i le adresau la examenul de admitere. Şi i-au spus: „De mâine eşti student, poţi să nu te uiţi pe listă”. Mişună Chişinăul de absolvenţi de-ai noştri”, încheie el.

Amintiri din pedagogie

„Eram la examen. Şi noi ştim că atât cât e temperatura în cameră, aceeaşi temperatură o au toate obiectele. La tablă era un termometru mare care arăta temperatura din cameră tot timpul. Şi membrii comisiei întreabă: „Cum se poate de măsurat temperatura la masa asta?” Elevul nu s-a uitat la termometru să spună că, de exemplu, 20 de grade, exact cât e temperatura generală din cameră. Dar răspunde: „Luăm termometru şi căutăm o gaură în masă şi măsurăm temperatura”, povesteşte printre hohote de râs profesorul Mihail, răsfoind prin filele memoriei de acum câteva decenii.

„Tot la examen, cuiva îi căzuse tema structura atomului. Şi membrii comisiei îl întreabă pe alt elev: „Ce elemente radioactive mai ştii? Din bancă îi şopteşte: „Radiu”. Elevul răspunde. Şi membrul comisiei îl mai întreabă: „Şi încă?”. „Dar el: „Televizorul”, îşi aminteşte Mihail alt caz şi râd ambii în timp ce se conving reciproc să mai spună şi alte istorii.

Peste câteva zile, revenim cu un sunet de telefon la cuplul de profesori Vitcoci.

„O singură dată ne-au invitat la şcoală, după ce ne-am pensionat. Am şi uitat prin ce an era. Dar anul acesta, pe 5 octombrie, ne-au invitat la ora 12.00”, spune Olga la telefon, cu un fel de fericire în voce.

Se pare că profesorii anilor 1960 nu au nevoie de daruri. Au nevoie să-şi amintească de ei, pentru că ei sunt cei care au educat generaţii. Iar, adesea, nu au mai mare bucurie decât să meargă pe uliţa satului unde au locuit o viaţă, iar oamenii să se salute: „Bonjour, Olga Gheorghievna”, „Bună ziua, Mihail Ilici”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *