Trebuie să fim torturați ca să devenim curajoși?
Am o listă de oameni la care mă gândesc în fiecare zi. Știți voi, o are fiecare. Oricât am fi de altruiști, nu reușim să ne gândim zilnic la toți oamenii de pe planetă, oricât am fi de egoiști, nu reușim să ignorăm câțiva oameni, pe cei mai dragi. Dar uneori ni se strecoară în gânduri niște oameni pe care nu-i cunoaștem personal, dar istoriile lor ne dau de gândit în fiecare zi și vrem să facem ceva ca ei sau să facem ceva pentru ei.
În fiecare zi mă gândesc la Maria Kalesnikava, activista din Belarus, care a fost arestată la început de septembrie și e ținută în detenție până în prezent, pe un termen nedeterminat clar, pentru niște încălcări neexplicate. Îmi povestesc în fiecare zi istoria ei. Am văzut multe istorii de curaj în viața mea, dar această istorie cred că e în top 10. Sunt sigură că o cunoașteți, dar îmi face plăcerea să o povestesc din nou, așa, plină de traume. E o întâmplare care trebuie să fie publicată în manualele de istorie, dar și în cele de educație civică, la capitolul „Curaj”.
După alegerile falsificate din Belarus, din august 2020, Maria Kalesnikava era printre cele trei lidere ale protestelor pentru alegeri libere, alături de Sviatlana Țihanouskaia și Veronica Țepkalo. Fiecare dintre ele a fost prevenită că ar putea fi arestată. Fiecare a continuat în felul său. Istoria Mariei este ieșită din comun.
Luni, 7 septembrie, ea a fost răpită din stradă și nu s-a mai știut nimic despre ea timp de ore bune. Tot ce știau apropiații ei e că fusese înșfăcată de oameni în haine civile și încărcată cu forța într-o dubiță. Deși, pe de o parte, era evident că ar putea fi răpită doar de autorități, era înspăimântător că autoritățile negau reținerea acesteia. Despre ea s-a aflat abia a doua zi. O istorie de curaj extraordinar.
Bărbații regimului Lukașenko au dus-o la hotarul cu Ucraina ca să o expulzeze din Belarus. Pare să nu fie cea mai strașnică pedeapsă, nu? Câți dintre belaruși, dar și dintre noi, cetățenii R.Moldova n-am vrea să fugim de regimuri într-o altă lume? Maria, fiind expulzată, scăpa de închisoare în Belarus. Mașina expulzatorilor a ajuns la hotar în toiul nopții, au debarcat-o pe Maria, i-au dat pașaportul și au împins-o peste linia hotarului belarus spre hotarul ucrainean. Practic, nu mai putea rămâne în Belarus și orice om vigilent nu ar mai fi vrut să rămână. Maria a găsit singura cale posibilă să rămână: și-a rupt în bucăți pașaportul, ca să nu fie admisă de partea ucraineană. Și nu a fost admisă. Torționarii belaruși au fost învinși. Au fost nevoiți să o accepte pe Maria Kalesnikava înapoi în Belarus. Desigur că a fost pedepsită pentru curaj – a fost încarcerată imediat și de atunci se află la închisoare, fără un proces echitabil, fără drepturi respectate în detenție.
Zilele trecute, i s-a întâmplat la fel opozantului rus Alexei Navalny. Pentru cei care au suferit de pe seama abuzurilor Federației Ruse, inclusiv Georgia, Ucraina și R.Moldova, Navalny este un personaj controversat, care nu a condamnat ocuparea teritoriilor, staționarea armatelor și războaiele de pe teritoriile acestor state, ci dimpotrivă. Dar, dacă privim la formele de protest împotriva abuzatorului de la Kremlin, familia lui Navalny este o lecție de curaj pentru conaționalii săi: după ce a fost otrăvit cu substanțe interzise (fapt confirmat de mai multe laboratoare internaționale), a fost salvat, tratat și recuperat la o instituție medicală din Germania. Mulți dintre opozanții ruși și-au găsit refugiu în UE sau SUA, salvându-se de încarcerare și, poate, de pieire. Navalny ar fi putut face la fel, găsindu-și un rost oriunde în lume. El a decis să revină acasă, în Rusia. Desigur, a fost reținut chiar la aeroport și condamnat în câteva zile la ani de închisoare.
Va fi otrăvit din nou? Va fi ținut în detenție atâta timp cât va trăi Putin? Oricare dintre variante este posibilă, dar Rusia nu va mai fi niciodată la fel. Lecția de curaj a dat roade, oamenii au început a ieși tot mai activ la proteste, chiar dacă tot mai mulți sunt reținuți, deținuți, chiar și cei din detenție știu că nu mai sunt singuri și simt că nu e cel mai rău lucru care li se poate întâmpla. Mai rău decât o mie de oameni în detenție sunt câteva zeci de milioane de oameni fără curaj.
În R. Moldova am văzut astfel cazuri în 1992, când grupul Ilașcu a fost încarcerat, dar niciunul dintre ei nu a renunțat la lupta pentru adevăr. Ilie Ilașcu a reușit să fie eliberat după 9 ani, luptând concomitent pentru eliberarea camarazilor săi. A fost o luptă urmărită de toți și o lecție de curaj, învățată de mulți.
Azi îmi pare că s-a mai răzmuiat curajul nostru. Poate nu e timpul pentru curaj extrem, căci nu mai avem războaie, nici dictatori instaurați pe zeci de ani în fotolii. Totuși, ca și multe state ex-sovietice, suntem într-un război permanent cu corupția și cu o nomenclatură infiltrată în clasa politică care a compromis eforturile de transparentizare și democratizare ale societății. Poate nu ne dăm seama, dar riscurile sunt iminente și evidente: o clasă politică coruptă a dus în mocirlă, practic, toate instituțiile statului, care nu sunt capabile să se salubrizeze nici măcar cu ajutorul partenerilor externi și cu sprijinul lor financiar. Nu avem nici parlament, nici justiție, nici organe anti-corupție, nici instituții independente de control și de monitorizare a aplicării legii.
Ar fi să repetăm lecțiile de curaj, înainte de a fi nevoiți să ne rupem pașapoartele, înainte de a popula închisorile. Ar fi nevoie să reactivăm curajul acum, în fiecare instituție, înainte de noi alegeri, de noi campanii, de noi dezmățuri politice. Dacă fiecare, la locul său, ar denunța corupții, în fiecare zi, ar fi o lecție de curaj fără tortură și detenție. Dacă în fiecare judecătorie ar exista judecători care denunță corupția, dacă în procuraturi s-ar întâmpla atare acte de curaj, în sectoarele polițienești, la vamă, la CNA, în partide și primării, mai avem șanse. Dacă ne va lipsi curajul, ne vor lipsi foarte multe, apoi vom fi lipsiți de tot ce ne-a mai rămas. Rămânem de Gardă.
