EDITORIAL Lecția de Istorie care trebuie știută de toți
Toată procedura de la dezmembrarea Imperiului Rus și până la Unirea Basarabiei cu România a ținut 13 luni. Asta a fost în 1918. Ce-a fost în 1991 și după, nu se compară. În 1991, la Chișinău, Parlamentul vota Independenţa R. Moldova față de URSS. O făcea ca prim pas spre România. Au trecut 30 de ani. Nu cumva întârziem prea mult cu pasul doi?
Am intrat în ultima lună a lui 2021. Bat pe la uși și ferestre sărbătorile de iarnă. Dar decembrie nu e doar luna colindelor, Decembrie se face remarcat și prin alte două evenimente – ambele esențiale pentru noi și ambele politice: Marea Unire de la Alba-Iulia și dispariția Uniunii Sovietice.
A mai trecut un an aniversar: al 103-lea de la Marea Unire de la Alba-Iulia – eveniment epocal, certificat cu litere de aur în Istoria încercatului și crucificatului de atâtea ori Popor și Stat Român. Pe 1 Decembrie, 1918, România își trăia împlinită și împăcată Destinul și Visul ei de Aur de la Mihai Viteazul încoace, după Unirea tuturor provinciilor românești (Basarabia, 27 Martie, 1918), (Bucovina 28 noiembrie, 1918), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1 Decembrie, 1918) în cuprinsul aceluiași stat național – România Mare. 1 Decembrie, prin esența și anvergura evenimentului care s-a produs la 1918, a fost și continuă să fie cea mai strălucită Lecție de Istorie Românească, care merită și trebuie știută pe de rost, de la mare la mic, ca o tablă a adunării și transmisă, testamentar, din generație în generație… Marea Unire de la Alba-Iulia nu e un eveniment calendaristic de o singură consumație. Marea Unire de la Alba-Iulia e un eveniment care trebuie consumat zilnic, pentru a putea fi recuperat, reabilitat și reasumat ca să renaștem, după ce Basarabiei, Bucovinei și Maramureșului li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat după reocuparea lor de către Rusia Sovietică în 1940 și după 1944. Istoria nu poate avea doar trecut.
Pe 1 Decembrie, care din 1990 e și Ziua Națională a României, la București, Alba-Iulia, în toată România, dincolo de ea și în toată lumea românească e sărbătoare. România și-a scos la București (semn de onorare a Evenimentului și a Înaintașilor Unirii) trupele militare la defilare, iar Alba-Iulia și-a redeschis porțile cetății Marii Uniri pentru soliile românimii din toată lumea. Au plecat și basarabenii. Au plecat și transnistrenii. Și la București, dar și la Alba-Iulia. Evenimentul nu a trecut neremarcat și la Chișinău, dar fără amploarea anilor `90 (cu excepția evenimentelor organizate de Ambasada României în R. Moldova), deși, potrivit sondajelor, numărul părtașilor Unirii în R. Moldova este în creștere, indiferent de ce spun statisticile. Asta ar fi o remarcă. Și alta: că în mediul politic de la Chișinău despre Unire se vorbește în ultima vreme fie mai puțin, fie se vorbește la trecut. Considerentele ar fi câteva. Unu: partidele prounioniste (de facto sau de formă) au decăzut (indiferent din care motive) din prima linie a vieții politice de la Chișinău, iar cei care le-au luat locul fie că evită subiectul, fie nu-l agrează. Doi: anumiți lideri de pe dreapta politică, după ce s-au developat, nu-și mai pot permite să speculeze subiectul Unirii cu România, din momentul în care, în cei 30 de ani de când ne-am rupt de URSS, nu au făcut nimic pentru apropierea de România. Și trei: în R. Moldova, deși avem înregistrate oficial 70 de partide politice, nu avem nici unul distinct proromânesc, care s-ar consacra (sacrifica) Idealului Unirii la modul real, nu formal.
Liberalii au fost ultimii, după PPCD, care au cedat (pierdut) întâietatea pentru titulatura de partid proromânesc, după intrarea la guvernare cu PDM, alături de V. Plahotniuc. Neacoperită politic, cea mai frumoasă lecție de Istorie Românească riscă să rămână neînvățată până la capăt. Nu de toți, evident. Dar de cei care mai mulți ani la rând au stat în expectativă, au măsurat mai mult decât trebuia ori au avut de îndurat mai multe accidente emoționale, derutați și speriați cu ocupația burghezo-moșierească română, începând de la agrarieni și până la socialiști. Explicația? „Dreapta” duce lipsă de mai multă vreme de un partid devotat intereselor Țării și un lider ambițios, fascinant, credibil și vocal. Și un Sfat al Țării. Ultimele alegeri parlamentare au arătat cât se poate de limpede pe cât e de dezgolită dreapta națională în R. Moldova. Și de ce se întâmplă asta. Și de ce ne temem să facem, din două maluri de Prut, unul?
Pe 25 decembrie 1991, înceta să mai existe URSS – cea de-a doua putere politică și militară a lumii de după cel de-al doilea război mondial. Rusia Sovietică pierduse războiul rece americanilor. Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, demisiona în aceeași zi. Pe 26 decembrie Moscova recunoștea independența fostelor republici unionale și crearea CSI. Se repeta, practic, istoria anului 1918, când în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a pornit dezmembrarea Imperiului rus, popoarele imperului revendicându-și dreptul la autodeterminare. La două luni de la revoluție, în Basarabia este înființat Partidul Național Moldovenesc, între 23-27 octombrie este format Sfatul Țării ca organ legislativ și proclamată autonomia Basarabiei, pe 2 decembrie este proclamată Republica Democratică Moldovenească care la 24 ianuarie 1918 își proclamă independența, iar pe 27 Martie, Sfatul Țării votează unirea cu România. Atât a fost. Toată procedura de la dezmembrarea Imperiului Rus și până la Unirea Basarabiei cu România a ținut 13 luni. Asta a fost în 1918. Ce-a fost în 1991 și după, nu se compară. În 1991, la Chișinău, Parlamentul vota Independenţa R. Moldova față de URSS. O făcea ca prim pas spre România. Au trecut 30 de ani. Comparați cu 13 luni în 1918. Nu cumva întârziem prea mult cu pasul doi? Chiar nu se vede că cei care nu vor să audă de Unirea cu România sunt cei care o fură și ne fură cel mai mult? La ce ne prinde Independența? Avem Constituție, și? Avem și Parlament, și Guvern, și Președinție, Procuraturi, Curți de Justiție… Și ce folos că le avem, dacă dincolo de ele nu există pentru noi nimic?
