EDITORIAL De ce Grupul Ilașcu este interzis în Transnistria?

Acum 21 de ani, exact în ziua de 5 mai, Ilie Ilașcu era eliberat din închisoarea de la Hlinaia, aflată într-o suburbie a Tiraspolului. Era o dimineață de sâmbătă, când Ilașcu a fost scos din celulă și transportat la Chișinău, unde, potrivit presei acelor timpuri, a fost „transmis” Serviciului de Securitate al R. Moldova. În prealabil, călăii săi de la Tiraspol i-au cerut să semneze un document prin care s-ar fi angajat să nu mai pună mâna pe armă și să nu-i acționeze în judecată pe cei care l-au condamnat la moarte.

De altfel, sentința de condamnare la moarte a lui Ilie Ilașcu rămâne în vigoare pe teritoriul autoproclamatei republici moldovenești nistrene, acolo unde, dacă ar reveni, aceasta ar putea fi aplicată. Tot atunci, în 2001, liderul autoproclamat de la Tiraspol, Igor Smirnov, declarase că „a luat decizia pentru a apropia pozițiile în vederea negocierilor”. Nimic, însă, nu s-a întâmplat în acest sens: și după 2001, la fel ca și până atunci, negocierile dintre Chișinău și Tiraspol au fost fără rost, fără sens, fără impact.

După 9 ani de detenție, la 5 mai 2001, condamnatul la moarte Ilie Ilașcu ajunge la libertate, dar așa și nu își mai poate continua lupta pentru eliberarea națională a conaționalilor săi din stânga Nistrului. Același lucru s-a întâmplat și cu camarazii săi de luptă, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco și Tudor Petrov-Popa. Niciunul dintre membrii Grupului Ilașcu nu a mai putut reveni pe baricade, acolo de unde fuseseră sechestrați, închiși și condamnați de autoritățile autoproclamate.

Cei patru membri ai Grupului Ilașcu nu sunt singurii luptători pentru independența și suveranitatea R. Moldova, exterminați sau expulzați din stânga Nistrului. În cei 30 de ani de la începutul războiului moldo-rus din 1992, Federația Rusă, prin intermediul lacheilor săi de la Tiraspol, a avut grijă ca în zona controlată de separatiști să rămână cât mai multe persoane filoruse, cu viziuni și concepții ostile statului R. Moldova.

„Rușii nu vor o soluție în Transnistria”, îi spunea Ilie Ilașcu, în ziua de 4 decembrie 1998, coraportoarei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pentru R. Moldova, Josette Durrieu, care reușise să-l viziteze la închisoare. Declarația a fost făcută în condițiile în care deținutul Ilașcu era scos periodic din celula sa, pentru a i se pronunța sentința capitală. De patru ori s-a și tras în gol, după care era escortat înapoi în celulă… Curaj? Stoicism? Voință? Putere de rezistență? De ce ar avea nevoie ocupanții de la Tiraspol de astfel de oameni?

Astăzi, o parte dintre cei care ar opune rezistență regimului separatist de la Tiraspol se află în închisorile controlate de acest regim, alții au fost determinați să plece, alții – „condamnați” la moarte prin limitarea accesului la medicină performantă și la tratamente eficiente. Îmi amintesc de cazul răposatului primar de Corjova, Valeriu Mițul, arestat abuziv de forțele separatiste și reținut de fiecare dată când încerca să ajungă la Chișinău, având nevoie de serioase tratamente cardiace. Ultima dată a fost reținut pe 5 mai 2021, după care nu a mai plecat nicăieri din Corjova sa, decedând la scurt timp după ultima tentativă de a ajunge la cardiologii din Chișinău.

În ultimele zile, șiruri de mașini se îndreaptă din Transnistria spre R. Moldova. Pleacă mulți dintre cei care, rămânând, ar putea opune rezistență unor posibile violențe rusești, declanșate în regiune.

În cei 30 de ani de la conflictul militar au plecat de acolo, din infernul creat de separatiști, în special cetățeni moldoveni, obosiți de persecuții, provocări, de lipsă de perspectivă pentru ei și pentru copiii lor. Preponderent, au rămas o mână de „ostateci” – profesori, părinți și copii care își fac studiile la școlile cu studiere în limba română, puțini medici, majoritatea preferând să muncească în raioanele apropiate din dreapta Nistrului și, desigur, pensionari, care nu mai au puteri să-și reia viața de la capăt. Cu toții își trăiesc zilele alături de cei care susțin prezența Armatei Ruse în teritoriu, considerând-o ca pe o garanție pentru respectarea drepturilor lor la viață.

Declarațiile recente ale comandantului adjunct al Districtului militar central al Rusiei, generalul Rustam Minnekaiev, potrivit cărora Rusia are în vedere deschiderea unui coridor spre Transnistria, unde s-ar înregistra „cazuri de discriminare a populației rusofone”, fac parte din realitățile și condițiile războiului pe care Rusia l-a declanșat în Ucraina vecină cu R. Moldova. Generalul Minnekaiev și alți numeroși generali din Armata Rusă nu cunosc nimic despre adevăratele victime ale conflictului transnistrean, pentru că nu au vrut să cunoască nimic despre cei care nu au mai rezistat ostilităților și au renunțat la viața lor grea din stânga Nistrului.

Chiar și cei 2000 de militari ruși, reprezentanți ai forțelor de menținere a păcii, dar și din cadrul fostei armate a 14-a, sovietice, dislocați de decenii în stânga Nistrului, așa și nu au cunoscut adevărul despre rostul aflării lor acolo, pe pământ străin. Ei sunt pregătiți de un singur lucru – să atace, dacă un ordin în acest sens va fi dat.