EDITORIAL De ce pleacă miniștrii atunci când sunt buni?
Nicu Popescu a venit la Ministerul de Externe în 2019, când Moldova scăpa de oligarhi, apoi în 2021 când Moldova ieșea din al doilea an de pandemie și încă nu știa că intră în primul an de război. A venit într-un minister al cărui diplomație a fost proeminent pro-rusească, pro-oligarhică, pro-csi, pro-confort și un pic, sporadic, parțial, mai mult în șoaptă, pro-europeană.
Există voci care spun că Nicu Popescu a adus Moldova la masa de dialog european datorită consecințelor războiului rusesc din Ucraina. E un adevăr parțial. Să ne imaginăm doar că în locul lui era oricare dintre miniștrii aserviți lui Dodon, Voronin, Lucinschi etc. Nu-i așa că Moldova era deja din 2022 la masa de negocieri a lui Putin?
La 24 ianuarie 2024, ministrul Popescu a anunțat că pleacă dintr-un minister de Externe care a adus Moldova pe agenda statelor europene cu un statut afirmat: Moldova e candidată la UE și negocierile sunt deschise. Oare e posibil să pleci tocmai atunci când drumul e clar? Oare e posibil să pleci când tocmai ai învățat din propriile greșeli și din rezistența altora și știi mai bine ca oricând ce ai de făcut? Oare e posibil să pleci când tocmai e nevoie să continui?
Într-un sistem funcțional, nu ar trebui să existe cazul unor oameni de neînlocuit. Dar Moldova are totuși o mare problemă: o nevoie acută de oameni din categoria celor de neînlocuit, de genul buni profesioniști, cu viziune și rezistenți la tot spectrul de provocări ale lumii ruse (de la corupție la intimidări personale și frici interne). Și puținii oameni conformi acestor caracteristici ar trebui menținuți.
Îmi amintesc povestirea sobră a fostului ministru Marcel Spatari despre vizitele sale puține și rarisime la București pentru a-și vizita familia. Marcel lua autocarul vineri seara, mergea toată noaptea ca să ajungă sâmbătă dimineața la București, să vadă cum a mai crescut băiatul, iar duminică seara urca în autocar ca luni dimineața să iasă din autobuz cu bagajul plin de dor și să fie productiv la minister. La cel mai greu minister – că e enorm de greu să fii un ministru bun pentru cei vulnerabili într-un stat sărac. De ce nu lua ministrul avionul, ca să cheltuie o oră, nu o noapte în drum spre București sau Chișinău? Pentru că salariul de ministru nu-i permitea aceste călătorii. De joburi suplimentare nu avea nici timp, nici drepturi. Nici premii europene, precum vedeți de curând, nu e bine să primească. De ce atunci nu venea familia lui la Chișinău să-l susțină? Pentru că familia, în acea perioadă în care Marcel Spatari era cel mai bun ministru al Muncii (locuind în apartamentul părinților săi), câștiga un salariu la București ca să mai acopere din cheltuieli. Într-o bună zi, ministrul Spatari a înțeles că poate sacrifica timpul, confortul, energia, dar nu poate rata bucuria de a fi alături de propriul copil. Se pare că miniștrii buni sunt și familiști buni.
Ministrul Popescu avea familia la Paris. Vara și în vacanțe, copiii îl vizitau și petreceau cu el timpul la ministerul de Externe, căci alt timp disponibil Nicu Popescu se pare că nu avea. Dar călătoriile copiilor din Franța în mica lor patrie nu prea puteau fi acoperite din salariul de ministru. Atunci când Nicu a prezentat prima declarație de venituri la intrarea în funcție, a cam existat o rumoare în spațiul public privind decalajul salarial al funcțiilor precedente și al celei actuale. Bine că a făcut economii, i-au prins bine în această funcție.
An de an, și președinta Sandu prezintă declarația de avere. Economiile frumoase pe care le avea când a revenit de la fostul loc de muncă din SUA, de la Banca Mondială, au tot fost subiect de discuții publice. Dar în câțiva ani economiile s-au topit. A rămas la apartamentul mic și salariul modest de la președinție.
E adevărat, trebuie să servim patria când ea are nevoie și atunci când cetățenii ne oferă încredere – cu râvnă, cu patimă, cu dăruire și necondiționat. Haideți să remarcăm exemplul multor învățători, medici, asistenți medicali, sociali, diverși funcționari care au muncit și au dat atât cât li s-a cerut și chiar uneori peste puteri, primind în schimb foarte puțin. Chiar și noi, la Ziarul de Gardă, am lucrat deseori mai mult decât am putut, fiind remunerați cu atât cât s-a putut. Amenințările și oboseala la care am fost supuși de-a lungul anilor nu pot fi acoperite cu niciun fel de bani.
Dar trebuie să fim vizionari și să înțelegem că așa nu vom putea ajunge acolo unde trebuie să fim. Oamenii au plecat din spitalele moldovenești și s-au angajat în spitale europene, au plecat din universitățile moldovenești și au ajuns în instituții internaționale. Jurnaliștii pleacă din redacțiile unde e greu și se angajează în funcții de comunicatori în organizații străine. Nu, nu-i putem ține cu forța, oamenii au dreptul să decidă cum doresc să-și trăiască viețile, căci au doar câte una.
E timpul să înțelegem că unii oameni sunt foarte relevanți pentru sistem, că experiența, dedicația, viziunea și munca lor ne duc pe toți cu pași mai rapizi spre democrația ireversibilă. Și atunci, ca și societate, fie că acceptăm că o parte din oameni pot servi doar pentru o perioadă restrânsă cauza comună sau poate e nevoie de ajustări pentru ca aceștia să poată servi mai mult, fie trebuie să acceptăm că la marginea Europei la care ne aflăm așa va fi mereu.
Știu, nu putem crea condiții favorizante pentru unii, oamenii sunt egali în fața legii și a tabelului salarial. Dar ca societate care a învățat de curând să facă zgomot non-stop atunci când nu-i place ceva, am putea să devenim, cu pași mici, o societate conștientă de locul în care se află, de tragedia geopolitică care ne acostează, de șansele și neșansele pe care le avem, de prioritățile pe care ni le-am setat, de viziunea europeană care ne poate scoate din starea asta de zonă marginală unde nu zboară avioanele și nu vin europenii nici în vacanțe, nici pentru afaceri și de unde fug oamenii cu autocarele, inclusiv miniștrii buni?
Am putea demonstra acestor ex-miniștri buni și următorilor care stau să plece că apreciem munca lor, că e bine că am urcat niște trepte spre civilizația europeană împreună cu ei și că avem o viziune ca popor care a învățat să aleagă răul mic, binele mare și șansa europeană?
