Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   3000 de tone de sârmă…

3000 de tone de sârmă ghimpată la Președinție…

Acum 10 ani, pe Prut, cădeau gardurile de sârmă ghimpată de pe trupul României. Se întâmpla pe 10 februarie 2010, după 66 de ani de la ultima ocupație a Basarabiei, după 19 ani de la căderea Cortinei de Fier de pe Prut și după 21 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Atât doar că Zidul Berlinului a fost dat jos, bucată cu bucată, pe 9 noiembrie 1989, iar pe 3 octombrie 1990, în mai puțin de un an, nemții încheiau procesul de reunificare a celor două Germanii, pe când Prutul rămâne și astăzi hotar între cele două Românii.

Demontarea sârmei ghimpate pe Prut s-a făcut printr-o decizie de Guvern, la inițiativa Consiliului raional Ungheni, care încă în 2008 pusese problema eliminării acestui simbol al unei „rușini istorice”. Comuniștii, însă, care erau la guvernare, au respins inițiativa, catalogând-o drept „atentat la securitatea statului”. Subiectul a fost readus pe ordinea zilei doi ani mai târziu, după căderea regimului Voronin și venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană (președinte ad-interim Mihai Ghimpu, iar premier – Vlad Filat). De pe umerii Prutului a fost dată jos povara a peste 360 de kilometri (trei mii de tone) de sârmă ghimpată. Hotarul, însă, a rămas în continuare pe Prut. Sârma ghimpată nu a dispărut din viața și din destinul nostru. Ea, pur și simplu, a fost transferată, schimbată cu locul: o parte – în muzee, în colecții personale, la fier vechi (cineva a făcut și bani din asta). Cea mai mare parte, însă, din această sârmă ghimpată a „ajuns” în Parlament, la Președinție, Guvern și peste tot, în instituțiile statului, acolo unde s-a considerat necesar să nu se uite că Prutul, cu sau fără sârmă, este hotar. Igor Dodon, președintele. Ce e cu el? De jos până sus e numai sârmă ghimpată. Chicu? La fel. E un al doilea Sangheli. Parlamentul – mă refer la Greceanâi și la majoritatea parlamentară, așa cum este, neoficializată, dar cu aceeași încărcătură de sârmă ghimpată în ea: dacă ar putea, ar reîntinde de mâine de-a lungul Prutului nu unul, ci două rânduri de sârmă ghimpată, nu 360, ci 720 de kilometri, nu trei mii de tone, dar dublu față de ce a fost, chiar dacă fiecare al patrulea dintre ei poartă în buzunare pașapoarte românești. Și dacă mințile guvernanților sunt pline de sârmă ghimpată, ce poate fi în mintea celor care îi votează, se întâlnesc cu ei, „mănâncă plăcinte și beau vin”?

Să ne amintim de marile evenimente ale renașterii naționale de la sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90: primele Mari Adunări Naționale, Poduri de Flori, Marșurile Unirii…. Eram la început de noi orizonturi, un început cu foarte multe necunoscute și riscuri (URSS era încă în forță, kgb-ul nu-l lichidase nimeni), dar și cu foarte multă coeziune națională. Toată forța și energia sănătoasă a societății se concentrase într-o singură mișcare – Frontul Popular din Moldova (FPM) – tot ce am avut mai bun și mai onorabil în mișcarea politică din R. Moldova, care acumulase în ea toată elita intelectuală a vremii. Starea de spirit a marii intelectualități, în special scriitoricești, ajunsese aceeași stare de spirit pentru toată societatea moldovenească (cu excepția, desigur, a fantomelor sovietice, care încercau să tulbure apele în Basarabia și care, ulterior, s-au retras fie în Transnistria, fie în Rusia). FPM, prin starea lui revoluționară de spirit, pusese Basarabia în mișcare, de la mic la mare și ridicase toată lumea pe val. Pe același val. Unde-i Mișcarea? Unde-i Valul? Dacă în 1990, la Primul Pod de Flori, acestei lumi i s-ar fi cerut să ia Prutul, îl lua. Dar nimeni nu i-a cerut.

Apariția partidelor politice în R. Moldova au distrus Mișcarea de Eliberare Națională, iar cu anii și starea de spirit a acestei Mișcări. Partidele, în dependență de lideri, și-au împărțit între ele „sferele de influență” (afacerile), unii s-au profilat pe Unirea cu România, alții – pe statalitatea R. Moldova. De zeci de ani, lucrurile sunt speculate în gol și de unii, și de alții și, până la urmă, nu avem nici una, nici alta. Unirea nu s-a produs, pentru că după Mircea Druc Mișcarea Unionistă nu a mai avut un lider ambițios la Chișinău (poate va urma), iar R. Moldova nu a devenit stat (și după 28 de ani este tot în tranziție), pentru că Rusia și „part-administrațiile” proruse de la Chișinău vor să o țină în subdezvoltare pentru a nu o scăpa în UE și NATO. În concluzie: de jure, R. Moldova e stat, de facto – nu. Avem Constituție, Drapel, Stemă, Imn, Limbă de Stat, Procuraturi, Curți de Justiție, Parlament, Guvern, Președinție… Dar dincolo de ele nu există nimic, decât niște manechine sau marionete, care nu rezolvă, ci, dimpotrivă, fac probleme oamenilor. La noi cine se îngrijește de „poporul” acestui stat? Exact: alte state. Moldovenii au umplut lumea nu doar pentru că acasă nu ar avea ce mânca, ci pentru că acasă nu-i are nimeni de oameni, iar ei nu mai vor să fie robii unor nulități și clanuri depravate. La noi, președintele de cine își bate capul? De el, de imaginea și de avuțiile sale, de confortul familiei și de bursucii din jurul lui. Parlamentul? Guvernul? Cu mici excepții, fac același lucru. Din 1990, s-au schimbat 5 președinți, 9 corpuri de legiuitori, 15 guverne (miniștri au fost sute). Unii pleacă, alții vin. Cei care vin, vin bugetari și pleacă (cu mici excepții) milionari. Puterea în R. Moldova a ajuns pe mâna pungașilor, lașilor, trădătorilor și bandiților. Legile sunt pentru toți, dar lucrează numai pentru ei. Noi, voi, mulții, ce aveți cu ei și cu acest stat din care ei au făcut colhoz, pe care îl fură care și cum îi tună. Poate ajunge? Poate ne ridicăm în picioare? Poate ridicăm capul sus? Poate pornim, ca la începutul anilor `90, în marșuri organizate spre Prut și dincolo de el, până la Bruxelles? Poate cerem Consiliului Europei (din moment ce Rusia a recunoscut public semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov) nu doar denunțarea și condamnarea acestui pact criminal, ci și anularea consecințelor lui și pentru România, așa cum s-a făcut și în raport cu alte state?

În halul în care a ajuns, R. Moldova nu mai are nicio perspectivă ca stat. Cât putem să ne mai mințim ori să ne lăsăm mințiți? Toată perspectiva R. Moldova este de a ajunge un poligon militar pe mâinile Federației Ruse. Chiar atât de rău se vede de la Strasbourg și Bruxelles? Sau de la Washington?