De ce, deseori, polițiștii nu sunt respectați?
Valeriu Urschi, din satul Cotiujenii Mari, raionul Șoldănești, este locotenent major de poliție în rezervă, veteran al Războiului pentru Independență. Într-o scrisoare adresată ZdG, Valeriu Urschi face o comparație a stilului de muncă al polițiștilor din generația sa și a celor care activează în prezent. Concluziile nu sunt deloc optimiste.
După o zi grea, mă bucuram că, în sfârșit, ajung acasă. Eram obosit după zeci de kilometri parcurși la volan. Eram cu gândul la ziua trecută, la oamenii pe care i-am întâlnit și cu care am discutat. Într-un moment, mi-am aruncat privirea în oglinda retrovizoare și am observat că în urma mea se deplasa o autospecială a poliției.
Mergeam încet, mai ales după ce trecusem de indicatorul ce anunța intrarea în sat. Nu mă grăbeam, de aceea m-am mirat când am auzit semnalul strident al autospecialei. Am tras pe dreapta, pe marginea carosabilului. Din vehiculul polițienesc, o Dacie Duster, ieși un agent scund de statură care, apropiindu-se, s-a prezentat, cerându-mi actele. Nu i-am reținut numele complet, doar că era Victor. Nici nu l-am întrebat de ce m-a oprit, cum procedez de obicei. Nu-mi ardea de el, eram sigur că nu încălcasem vreo regulă de circulație.
Luând actele, polițistul s-a uitat lung în ele, apoi a început să-mi cerceteze vizual automobilul. Se apleca, uitându-se dedesubt, apoi trecu în spate, de parcă era în căutarea unor explozive. Apoi, s-a apropiat și m-a întrebat dacă nu am servit. „Ce să servesc?” l-am întrebat, știind încotro bate. „Băuturi alcoolice”, îmi răspunse. „Nu consum alcool de ani buni”, i-am zis. Am scos și ochelarii de soare de pe ochi, să nu creadă că spun minciuni sau ascund adevărul. „Da’ de ce”, zice, „ochii vă sunt așa tulburi?” În acest moment, dispoziția mea, care până atunci era bună, s-a ruinat. L-am întrebat ce are cu ochii mei. Dacă are dubii, pot fi testat, ca să încheiem vorba. Înțelegând, poate, că a dat-o în bară cu acea întrebare nepotrivită, mi-a zis să nu mă enervez, returnându-mi actele.
Nu am ajuns să-i lămuresc cine sunt. De fapt, nici nu intenționam s-o fac, mai ales că nu avea rost… Mi-am amintit atunci de un fost coleg de serviciu, pensionar cu acte în regulă, care-mi povesti odată cum a fost oprit de polițiștii de patrulare. S-au purtat cu el obraznic, vorbindu-i brutal. Se deplasa pe o stradă din satul lui, urmând să soluționeze o urgență, și uitase permisul acasă. Nu l-a salvat nici faptul că le vorbi „colegilor” că este fost polițist, pensionar și că nu încălcase nicio regulă. Dar agenții au insistat să aducă și să le prezinte permisul. L-a prezentat, dar faptul acesta i-a „tăiat” tot respectul față de „colegii” săi mai tineri. Astfel de cazuri s-au întâmplat cu mai mulți foști colegi.
Îmi amintesc, pe timpuri, noi nu eram așa, fiind instruiți să respectăm oamenii. Să-i salutăm, să ne prezentăm amabil, ducând mâna la chipiu, pe care îl purtam mereu, fiind interzis să te afli în exercițiul funcțiunii fără chipiu. Iar atunci când se întâmpla să întâlnim un pensionar din rândurile noastre, pe lângă faptul că îl salutam militărește, îl întrebam de sănătate, de probleme, de viața sa de pensionar, conștientizând că și noi vom ajunge cândva ca și el. Am fost învățați să ajutăm oamenii, să-i înțelegem, să le explicăm dacă au greșit, ca ei să înțeleagă, să recunoască și pe viitor să fie mai disciplinați. Astăzi, deseori, îmi pun întrebarea: cum sunt selectați în prezent viitorii polițiști? După care criterii? Cum sunt învățați? De ce, deseori, societatea e nemulțumită de activitatea lor?
Știu că unor conaționali nu le place Europa, invocând diverse motive, în schimb, le place ordinea, durata zilei sau săptămânii de muncă pentru funcționari, inclusiv pentru polițiști. Le-ar plăcea și condițiile de muncă ca în statele europene: oficii echipate cu utilaje moderne, camere de odihnă, locuri speciale pentru servit o cafea… Automobile moderne, la fel echipate după standarde europene, dar și salarii pe măsură. La noi, mai e mult loc de entuziasm, de poftă de muncă, pentru a înregistra rezultate.
Cum era pe timpuri? Dacă sectoristul sau agentul de patrulare avea o motocicletă, se considera norocos. De obicei, nu ne plângeam și nu căutam condiții mai bune. În schimb, eram uniți, prietenoși și cunoșteam toate drumurile, ulicioarele și cărările de prin sate sau din teritoriile deservite. Chiar și cele mai îndepărtate și uitate inclusiv de băștinași. Pentru că trebuia să cunoaștem totul ca munca noastră să aibă rost. Oamenii vedeau nu doar severitatea din noi, dar și bunătatea, știind că neapărat vor fi ajutați la nevoie. Pentru asta eram respectați. Pentru că eram mereu la datorie, pe timp de zi sau de noapte, pe ploaie sau viscol.
Bineînțeles, printre polițiștii de azi sunt și oameni disciplinați, amabili. Oricum, diferența dintre „noi” și „ei” este enormă. Iar comportamentul unora, mai ales a celor din provincie, mă face să mă întreb: oare dânșii nu au dat greș cu vocația?
Pe vremuri, o informație din vreun ziar, în care se vorbea despre abateri de la lege, era un pretext pentru a acționa și examina cazul. Acum? Pe lângă un polițist nu trece niciun biciclist, căruțaș, tractorist, șofer sau conducător de motobloc fără să fie verificat. Mai ales dacă acel căruțaș sau altcineva mai are fie și niște vreascuri uscate din pădure. Și nu cred că atât de tare le pasă de propagarea ordinii și disciplinei. Aici e un alt interes…
În schimb, cei ce fac legea în localitate îi trec cu vederea pe cei care dau foc la gunoiul din grădină, aruncă gunoiul în locuri interzise sau chiar dacă au furat plasa din gardul bazinului acvatic care aprovizionează fântâna arteziană cu apă pentru populație. Pentru că așa ceva e „greu” de examinat. Și birocratic!
