Copil de migrant

Pri­mul a ple­cat tata. Sără­cia și dato­ri­i­le fra­te­lui mai mare la „Gri­go­ru­ță” l-au fugă­rit pes­te mări și țări. Îl văd de par­că ar fi acum prin ochii mei de 6 ani cum, în fuga vân­tu­lui, își punea cele mai nece­sa­re lucru­ri într-o gean­tă mică, nea­gră. Nu prea înțe­le­geam ce se întâm­plă, dar țin min­te că eram foar­te amă­râ­tă că tata va lip­si la con­cer­tul șco­lar de care mă pre­gă­team zi și noap­te – Domni­ța Pri­mă­ve­rii. Sin­gu­ra feri­ci­re era că nu va mai veni acel om cu mași­na, să cea­ră bani de la tata și poa­te mama nu va mai plân­ge toa­tă noap­tea.

În ast­fel de cir­cum­stan­țe, omul deco­rat cu meda­lie de aur în școa­lă și cu Ordi­nul Ște­fan cel Mare, a ajuns în Irlan­da, după mai mul­te ten­ta­ti­ve de a ple­ca în baza unor docu­men­te fal­se și după zile petre­cu­te în închi­so­ri­le cu migran­ți.

Pri­mii doi ani au tre­cut prin­tre scri­so­ri pli­ne de dor, colec­tând, împre­u­nă cu fra­te­le, sti­ke­re spe­cial pen­tru scri­so­ri­le tri­mi­se lui tata. Doar după ce și-a rezol­vat pro­ble­ma acte­lor, la un Reve­li­on, tata a reu­șit să vină aca­să.

A fost cea mai feri­ci­tă iar­nă din via­ța noas­tră, cu bom­bo­a­ne deli­cioa­se, cu jucă­rii și hăi­nu­țe din Irlan­da.

Micul nos­tru vis a fost zdrun­ci­nat când am des­co­pe­rit că tata pla­ni­fi­ca să o ia și pe mama în Irlan­da, noi fiind lăsa­ți în gri­ja mătu­șii noas­tre, care e mai pre­ți­oa­să ca aurul. Toa­tă via­ța ea m-a tra­tat ca pe copi­lul ei, dar, în acel an, fără mama și tata, nimic nu mă putea ali­na. Tot atun­ci, pe când eram fără părin­ți aca­să, s-a stins din via­ță buni­ca, mama tată­lui meu, pro­fe­soa­ră de fizi­că și chi­mie. Deo­a­re­ce îi expi­ra viza, tata nu a putut veni la înmor­mân­ta­rea buni­cii, trimițându-l pe fra­te­le mai mic, care deja lucra cu el în Irlan­da.

Toam­na pri­mi­se­răm vești bune, că în curând vor veni și ne vor lua și pe noi. Numă­ram secun­de­le, săream arsă de fie­ca­re dată când suna tele­fo­nul. Poa­te de data asta mi-au des­chis vize­le.

Desi­gur, toa­tă școa­la știa că în curând voi ple­ca. Când mama ne-a anun­țat că ne-au des­chis vize­le și că, în curând, vor veni să ne ia înco­lo, am tră­it o bucu­rie în două cu lacri­mi. Aveam o sta­re atât de încăr­ca­tă cu emo­ții, încât, fiind sin­gu­ră aca­să, nu ști­am cum să mi-o exprim și am înce­put să pic­tez. Am dese­nat un pla­cat mare plin de culo­ri, avi­oa­ne, nuri bucu­ro­și, soa­re. Mesa­jul aces­tui desen era „Eu mă duc în Irlan­da”. Am afi­șat lucra­rea în cori­dor, ca mătușa să vadă nou­ta­tea, ime­di­at cum va des­chi­de ușa. Dar, caru­se­lul emo­ți­i­lor a fost atât de obo­si­tor, încât mă lovi­se un somn atât de adânc, încât mătușa mai nu stri­ca­se ușa, ca să între în apar­ta­ment.

În scurt timp, am ate­ri­zat în țara pe care nu mai aveam răb­da­re sa o văd, țara care mereu dimi­nea­ța miroa­se a pâi­ne pră­ji­tă, iar tot acul este bân­tu­i­tă de vân­tu­ri și ploi. De 14 ani deja, pen­tru noi, aceas­tă țară se chea­mă aca­să, chiar dacă nu a fost deloc ușor să ne cro­im un drum în via­ța de aco­lo.

Mariana Verdeș

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul sa nu publicam sau sa ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ura de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *