Copil de migrant
Primul a plecat tata. Sărăcia și datoriile fratelui mai mare la „Grigoruță” l-au fugărit peste mări și țări. Îl văd de parcă ar fi acum prin ochii mei de 6 ani cum, în fuga vântului, își punea cele mai necesare lucruri într-o geantă mică, neagră. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă, dar țin minte că eram foarte amărâtă că tata va lipsi la concertul școlar de care mă pregăteam zi și noapte – Domnița Primăverii. Singura fericire era că nu va mai veni acel om cu mașina, să ceară bani de la tata și poate mama nu va mai plânge toată noaptea.
În astfel de circumstanțe, omul decorat cu medalie de aur în școală și cu Ordinul Ștefan cel Mare, a ajuns în Irlanda, după mai multe tentative de a pleca în baza unor documente false și după zile petrecute în închisorile cu migranți.
Primii doi ani au trecut printre scrisori pline de dor, colectând, împreună cu fratele, stikere special pentru scrisorile trimise lui tata. Doar după ce și-a rezolvat problema actelor, la un Revelion, tata a reușit să vină acasă.
A fost cea mai fericită iarnă din viața noastră, cu bomboane delicioase, cu jucării și hăinuțe din Irlanda.
Micul nostru vis a fost zdruncinat când am descoperit că tata planifica să o ia și pe mama în Irlanda, noi fiind lăsați în grija mătușii noastre, care e mai prețioasă ca aurul. Toată viața ea m-a tratat ca pe copilul ei, dar, în acel an, fără mama și tata, nimic nu mă putea alina. Tot atunci, pe când eram fără părinți acasă, s-a stins din viață bunica, mama tatălui meu, profesoară de fizică și chimie. Deoarece îi expira viza, tata nu a putut veni la înmormântarea bunicii, trimițându-l pe fratele mai mic, care deja lucra cu el în Irlanda.
Toamna primiserăm vești bune, că în curând vor veni și ne vor lua și pe noi. Număram secundele, săream arsă de fiecare dată când suna telefonul. Poate de data asta mi-au deschis vizele.
Desigur, toată școala știa că în curând voi pleca. Când mama ne-a anunțat că ne-au deschis vizele și că, în curând, vor veni să ne ia încolo, am trăit o bucurie în două cu lacrimi. Aveam o stare atât de încărcată cu emoții, încât, fiind singură acasă, nu știam cum să mi-o exprim și am început să pictez. Am desenat un placat mare plin de culori, avioane, nuri bucuroși, soare. Mesajul acestui desen era „Eu mă duc în Irlanda”. Am afișat lucrarea în coridor, ca mătușa să vadă noutatea, imediat cum va deschide ușa. Dar, caruselul emoțiilor a fost atât de obositor, încât mă lovise un somn atât de adânc, încât mătușa mai nu stricase ușa, ca să între în apartament.
În scurt timp, am aterizat în țara pe care nu mai aveam răbdare sa o văd, țara care mereu dimineața miroase a pâine prăjită, iar tot acul este bântuită de vânturi și ploi. De 14 ani deja, pentru noi, această țară se cheamă acasă, chiar dacă nu a fost deloc ușor să ne croim un drum în viața de acolo.
Mariana Verdeș
