Piazza San Pietro – prima Via Crucis a Papei fără credincioși
În ajunul Paștelui catolic, în cadrul unui ritual special, numit Via Crucis, Papa Francisc a ascultat mărturisirile scrise de prizonierii și voluntarii închisorii „Due Palazzi” din Padova. E pentru prima dată când acest ritual s-a desfășurat în lipsa credincioșilor.
„După douăzeci și nouă de ani de închisoare, încă nu mi-am pierdut capacitatea de a plânge, de a mă rușina de trecutul meu, de răul făcut de mine în viață”, scrie unul dintre deținuți. „A fost ca și cum mi-au rupt coloana vertebrală. Slujba mea a devenit temei pentru o sentință defăimătoare”, explică un prizonier.
În timp ce un preot acuzat, după care absolvit de pedeapsă, spune: „Rușinea, pentru o clipă, m-a dus la gândul că ar fi fost mai bine să-mi închei preoțimea. Apoi, totuși, am decis să rămân preotul care am fost întotdeauna. „Atârnat” pe cruce, preoția mea a fost luminată”.
Acestea sunt câteva pasaje din textele scrise în acest an pentru ritualicul eveniment Via Crucis, de către prizonierii și voluntarii din închisoarea „Due Palazzi” din Padova. După rugăciunea înălțată pentru sfârșitul pandemiei, oficiată acum două săptămâni, Piața Sf. Petru este încă pustie, în fața Papei. Pentru prima dată din 1964, ritualul nu are loc în Colosseum. Restricțiile impuse de coronavirus, dictează ca orice eveniment, laic sau religios, să aibă loc în lipsa publicului.
Ascultare dublă: cea mai urmărită din 1994
Calea Via Crucis începe în apropierea obeliscului, în tăcerea unui cer plin de stele. Pe pământ, mai multe torțe arată calea. Papa Francisc, singur în curtea bisericii. Așteaptă, după care citește rugăciunile:
„Doamne, nu ne lăsa în întunericul și umbra morții, apără-ne cu scutul puterii sale”. Și: „Doamne, apărătorul celor săraci și îndurerați, ajută-ne să ne ducem Crucea în fiecare zi”.
Unul dintre deținuți, care are o sentință pe viață, îi scrie Papei: „Răstigniți-l”, este un strigăt pe care l-am auzit și despre mine. Povestește că răstignirea sa a început când era copil, un copil marginalizat… Trecutul lui este unul înfiorător.
„După douăzeci și nouă de ani de închisoare – spune el – încă nu mi-am pierdut capacitatea de a plânge, de a mă rușina din cauza răului făcut, dar mereu am căutat ceea ce se cheamă viață”. Astăzi „simt în inima mea că acel om nevinovat, condamnat ca și mine, a venit să mă caute în închisoare, pentru a mă învăța ce înseamnă viață”.
La cel de-al doilea popas, răsună istoria a doi părinți, având o fiică omorâtă criminal.
„Viața noastră a fost una de sacrificiu, bazată pe muncă și familie. De multe ori ne întrebăm: de ce anume pe noi ne-a lovit acest rău? Nu găsim nicio alinare. Supraviețuirea morții unui copil este imposibilă, dar, atunci când disperarea pare să te cuprindă, Domnul, în chipuri diferite, vine în calea ta. Domnul ne-a oferit harul de a ne iubi ca soți, susținându-ne unul pe altul, mai ales în dificultate”. Ei, acești părinți triști, continuă să facă bine celorlalți și găsesc în aceste fapte o formă de mântuire. Ei nu vor să se predea răului. Ei sunt un exemplu că „dragostea lui Dumnezeu e cea care regenerează viața”.
În cel de-al treilea popas, un deținut transmite, prin mesajul său către Papă, că prima sa cădere i-a fost sfârșitul. După o viață dificilă, în care nu observase că răul crește în el, a omorât un om.
„Într-o seară, într-o clipă, ca o avalanșă – scrie el – amintirile despre toate nedreptățile suferite în viață m-au dezlănțuit. Furia a ucis bunătatea, am comis un rău imens”. În închisoare, a suportat o tentativă de sinucidere, după care a redescoperit lumina, prin întâlnirea cu oameni care i-au redat „încrederea pierdută”, arătându-i că bunătatea există.
Mesajul altui prizonier, rostit la cel de-al V-lea popas, este despre Crucea grea, pe care o duce. Chiar și așa, el pare optimist.
„Îmbătrânesc în închisoare, dar visez să mă întorc într-o zi la omul meu de încredere, să fiu o bucurie pentru cineva”.
„În calitate de catehist, șterg multe lacrimi”- sunt cuvintele unui catehist care reflectă astfel la cel de-al VI-lea popas. „Cum putem calma supărarea oamenilor, care nu pot găsi o cale de a ieși din ceea ce au devenit, cedând în fața răului? Singura cale este să stai alături de ei, fără să simți frica de ei, respectându-le tăcerile, ascultându-le durerea, încercând să privești dincolo de prejudecăți. Să ne amintim de Isus care zicea că tuturor, chiar și deținuților, li se oferă în fiecare zi posibilitatea de a deveni oameni”.
La cel de-al VII-lea popas, un prizonier, vinovat de trafic de droguri, care și-a târât întreaga familie cu el în închisoare, spunecă simte o imensă rușine pentru cele comise. El scrie:
„Abia astăzi pot să recunosc: în acei ani nu știam ce făceam. Acum, când știu, cu ajutorul lui Dumnezeu, încerc să-mi reconstruiesc viața. Ideea că răul continuă să mă stăpânească este insuportabilă”.
„De douăzeci și opt de ani îmi „execut” pedeapsa de a crește fără tată”, este experiența fiicei unei deținut pe viață, mărturisită la cel de-al VIII-lea popas. Familia sa a fost practic spulberată. Ea călătorește prin Italia, urmându-și tatăl care e transferat din când în când în închisori diferite. Mesajul ei continuă:
„Există părinți care, cu dragoste, așteaptă să li se maturizeze copiii. Pentru mine, din dragoste, se întâmplă să aștept revenirea tatălui din închisoare. Pentru cei ca noi, speranța este o datorie”.
Căderea și înălțarea este mărturia unui prizonier povestea căruia răsună la cel de-al IX-lea popas.
„Am căutat și am găsit o mie de scuze pentru greșelile mele. Pare ciudat că, totuși, o fărâmă de bine a rămas întotdeauna aprinsă în mine”, scrie el, concluzionând că tot ce a distrus în viață poate fi refăcut.
În cel de-al X-lea popas, răsună gândurile unui educator care, în închisoare, vede mulți deținuți „dezbrăcați de demnitate și respect pentru sine și pentru ceilalți”. Sunt bărbați și femei „exasperați în fragilitatea lor, adesea lipsiți de capacitatea de a înțelege răul comis. Uneori, seamănă însă cu niște copii nou-născuți, care mai pot fi modelați. Dar nu este ușor să îndeplinești acest angajament”.
Al XI-lea popas a Via Crucis. Meditația este realizată de un preot acuzat și ulterior achitat. Timp de 10 ani, viața sa a fost „încărcată de dosare, suspiciuni, acuzații, insulte”. În timp ce a îndurat calvarul, spune el, a întâlnit mulți creștini care au suportat gruel crucii sale. Împreună s-au rugat pentru băiatul care l-a acuzat.
„În ziua în care am fost achitat – scrie el – am descoperit că sunt mai fericit decât acum zece ani: în viața mea, am atins puterea lui Dumnezeu cu mâna mea. Pentru că am fost legat de cruce, preoția mea a fost luminată”.
Textul comentat la cel de-al XII-lea popas aparține unui magistrat de supraveghere.
„Adevărata dreptate – spune el – este posibilă numai prin mila care nu-l răstignește pe om pe cruce pentru totdeauna”. E nevoie să-l ajutăm să se ridice din nou, descoperind binele care, în ciuda tuturor întâmplărilor, „nu dispare nicicând complet din inima lui”. O putem face doar învățând „să recunoaștem persoana ascunsă în spatele vinovăției comise”, astfel încât să putem „privi orizontul care poate insufla speranță celor condamnați”. Rugăciunea către Domnul este ca „magistrații, judecătorii și avocații să se mențină drepți în exercitarea serviciului lor”, favorizând mai presus de toate pe cei mai săraci.
Popasul al XIII-lea. Meditația aparține unui fost voluntar în închisori timp de șaizeci de ani.
„Noi, creștinii – spune el – adesea cădem în păcatul de a ne simți mai presus decât alții (…) Mergând dintr-o celulă în alta, văd moartea care trăiește în interiorul ei”. El spune că sarcina sa este de a se opri în liniște în fața numeroaselor „chipuri devastate de rău, ascultându-le cu milă”. Aceasta este misiunea Bisericii.
„Isus este înmormântat” este ultimul popas, al XIV-lea. Sunt cuvintele unui ofițer de închisoare, diacon permanent, care încheie Via Crucis.
Via Crucis (din latină, Via della Croce – numită și Via Dolorosa) este un rit al Bisericii Catolice prin care este reconstituită și pomenită calea dureroasă a lui Iisus Hristos, îndreptându-se spre răstignirea de pe Golgota.
Traducere și adaptare: Diana Marian
