O echipă de voluntari de la Harkov duc zilnic hrană ucrainenilor rămași, cu riscul propriei vieți: „Încercăm să salvăm oamenii de la foame”
E duminică, 13 martie, când vorbim cu Timur Aliev, un tânăr de 23 de ani, care a rămas la Harkov, de rând cu fratele și tatăl său, pentru a ajuta ucrainenii de acolo cu produse alimentare, medicamente și produse de igienă, alături de alți 50 de voluntari, oameni care înainte de război conduceau afaceri, munceau la diverse firme, dezvoltau sectorul IT.
Timur tușește des și mult, povestește că a dormit o singură oră noaptea trecută, că poate număra orele dormite de când a început războiul și că în această zi își sărbătorește ziua de naștere sora lui. Se bucură că ea a reușit să plece.
Azi, pe 14 martie, când publicăm interviul, o parte din echipa lui Timur a ajuns sub gloanțe, mașina unui voluntar a explodat și acesta a rămas fără un picior. Bărbatul mersese să ducă de mâncare câtorva familii cu copii.
„Războiul ne-a schimbat total valorile”, începe Timur. El locuia, împreună cu familia sa, într-una din cele mai periculoase zone de acum ale orașului, la etajul 13. În acea zonă, zilele trecute, soția unui prieten de-al său a ajuns sub un obuz. „Azi am mers la ea la mormânt, i-am pus flori… ”
„Acum, chiar încercăm să salvăm oamenii de la foame”
Își amintește că atunci când a început totul, era bolnav, avea febră și a văzut întâi luminile de pe cer. Apoi, clădiri de locuit arzând și oameni ieșind din ele, ca un enorm furnicar.
„M-am gândit că a început războiul. Toată familia mea s-a trezit, eram cuprinși de frică… Primele două-trei zile au fost iadul. A fost îngrozitor. Orașul era înconjurat din toate părțile.
Noi nu am știut ce e asta împușcături, nu știam ce e asta explozie, dar acest sunet era atât de înfiorător, încât îți era frică și să mergi prin propria casă.
La fiecare 5-10 secunde se auzeau bubuituri”.
După șocul primelor zile, Timur a ieșit în oraș cu fratele său, ca să cumpere produse alimentare, din rezervele de bani pe care-i aveau.
„Am cheltuit la magazin tot ce aveam, trei sau patru sute de dolari ai noștri. Eu sunt muzician, el e boxer și ne căutam de viața noastră, până să înceapă totul…
De acei bani, am luat cartofi, făină, mere și alte alimente de bază, am aranjat acestea în pachete și am pornit prin subsoluri, unde se ascundeau o mulțime de oameni. Am simțit neliniștea celor din jur și m-am gândit că o mână de ajutor o să le prindă bine”.
Timur spune că s-a dus să vorbească cu oamenii care se ascund în subsoluri mai mult pentru a le oferi sprijin moral.
„Rezerve de hrană, în prima perioadă, încă erau. Acum nu sunt. Acum, chiar încercăm să salvăm oamenii de la foame, atunci – încercam să-i ajutăm psihologic. Era multă panică și frică, de care nu mai văzusem și simțisem niciodată în viață”, recunoaște el.
Azi, Timur are în echipă 50 de voluntari, împreună cu care oferă suport oamenilor de la Harkov. Ei adună donații, fac liste, pun în pachete și împart produse alimentare în zone în care nu merg voluntari de la organizații recunoscute internațional.
„Dar mulți dintre cei rămași sunt bătrâni, care acum stau în case fără ferestre, îngheață de frig și mor… Noi vedem zilnic lucruri îngrozitoare, dar continuăm să ajutăm”, adaugă tânărul.
Afirmă că echipa s-a format și mobilizat de la sine și că acum oamenii și-au schimbat cu totul prioritățile.
„Mergem pe sub grenade și rachete, ca să le ducem oamenilor mâncare”
„Timur și echipa”, așa cum au devenit cunoscuți printre oamenii care au nevoie de ajutor în această perioadă, spun că se află continuu în căutarea resurselor, pentru a procura produsele necesare localnicilor.
„Sigur, se aduc unele produse în supermarketuri, însă există suspiciuni că unele ajutoare umanitare ajung tot la supermarketuri. Asta fac oamenii răi, dar noi avem mai mult oameni destoinici rămași aici, cum sunt voluntarii.
Noi mergem pe sub „Grad” (sistem de rachete cu lansare multiplă, n.r.), grenade și rachete, ca să le ducem oamenilor mâncare, medicamente și orice mai e în puterile noastre. Ei au diferite solicitări… Unii vor săpun, de exemplu.
Pe zi, hrănim în jur de 300-400 de familii. Cheltuim toți banii cu care suntem ajutați pe asta. Nici nu ai avea acum pe altceva să îi cheltui (râde, n. r.). Doar așa”, punctează tânărul.
Voluntarii merg prin oraș în orele în care este permisă circulația. Între timp, Timur are grijă să gestioneze mesajele și solicitările beneficiarilor.
„Mă trezesc la patru dimineața, analizez și răspund oamenilor care au rămas aici, dar și oamenilor de peste hotare care vor să ne ajute. Dorm câte patru ore, în general, iar acum sunt foarte obosit, am dormit doar o oră.
Aproape că pot număra cât am dormit în aceste zile, nici nu mai știu de câte zile merge războiul… Azi e 13. E ziua de naștere a surorii mele (surâde, n.r.). Iar ziua mea e pe 31 martie. Ca-n oglindă. Ea acum a plecat, este bine.
Mama cu fratele mai mic e în Bulgaria. Pe prietena mea am impus-o să plece, că ea nu voia. Dar nu știm ce va fi, iar invadatorii fac lucruri foarte rele cu femeile”, mai spune Timur.
El subliniază că bărbații maturi din familie au rămas toți în Ucraina: el, fratele și tatăl său și că nu vor pleca nicăieri de acolo.
„Rămânem, orice nu ar fi. Harkov nu se va lăsa, e un oraș foarte puternic și a devenit un oraș erou”.
Deși, în oraș e mult haos și multă frică, Timur spune că s-a obișnuit cu asta. Nici împușcăturile nu-l mai sperie atât de tare.
„Au murit mai mulți civili, decât militari”
Ceilalți membri ai echipei îi urmează exemplul și continuă să muncească, chiar cu prețul vieții.
„Au venit militarii și ne-au cerut să ne oprim, pentru că facem un lucru periculos, iar în război au murit mai mulți civili, decât militari. Ei ucid, împușcă, mai bine să ne ascundem, dar oamenii de aici chiar sunt disperați…
Noi distribuim mâncare și tot mai mulți oameni au aflat despre asta, acum ei singuri vin, ne întreabă dacă noi suntem voluntarii și se oferă și ei să ajute. Avem noroc de oamenii din Europa care ne transmit bani, cheltuim până la ultimul bănuț pe mâncare. Până ce, așa trăim.
Dar sunt sigur că atunci când va înceta războiul, vom reconstrui acest oraș”, zice Timur.
El susține că oamenii își regândesc prioritățile și că se schimbă – unii devin mai puternici, alți se aleg cu traume fizice și psihice și e sigur că nimeni nu va uita ce se petrece în aceste zile.
— Cum trăiesc oamenii care au rămas?
— Unii rămân în subsoluri, iar alții, pur și simplu, stau acasă și așteaptă bombele. Oamenii s-au împăcat cu ceea ce se întâmplă. Bunicii și bunicile nu au unde fugi și nu ar trebui să fie nevoiți să fugă – ei sunt pe pământul lor, în casa lor.
Timur și echipa sa pot fi ajutați aici:
