„Mă întrebam: De ce am rămas în viață, iar alţi trei mii de oameni au murit?”
Povestea unor supraviețuitori ai atacurilor din 11 septembrie
Evenimentele care au avut loc acum douăzeci de ani în New York sunt considerate cele mai grave atacuri teroriste din istoria omenirii. Potrivit datelor oficiale, 2.977 de persoane din 92 de țări au murit, 23 de persoane fiind date dispărute. Identitatea a aproape jumătate dintre victime nu a fost stabilită.
Atacurile teroriste din 11 septembrie au schimbat lumea pentru totdeauna: de la verificări meticuloase în aeroporturi la conștientizarea globalizării problemei terorismului. Totodată, au schimbat soarta a milioane de oameni din întreaga lume. A celor, ale căror rude sau persoane dragi au murit în World Trade Center. Și a celor care au reușit în mod miraculos să scape.
Cu ocazia marcării a douăzeci de ani de la evenimentele din 11 septembrie am discutat cu doi supraviețuitori ai atacurilor teroriste.
„Când s-a apropiat, am început să țipăm și să plângem de frică”
William Rodriguez este unul dintre ei. De origine portoricană, timp de douăzeci de ani a avut grijă de curățarea scărilor celor 110 etaje ale World Trade Center. William își amintește că ziua de marți, 11 septembrie 2001, a fost „frumoasă, fără nori pe cer”. S-a trezit mai târziu și a vrut să-i ceară șefului o zi liberă. Acesta, însă, l-a convins să vină, pentru că nimeni nu voia să spele scările.
Omul a venit la muncă la 08:30. A coborât la subsol, unde se afla compania în care lucra.
„La 08:46 am auzit o bubuitură, o explozie atât de puternică încât tencuiala de pe tavan căzu peste noi, apoi s-a declanșat sistemul de stingere a incendiilor. De peste tot curgea apă, pe pereți au apărut crăpături… Lumea striga, toți erau zăpăciți”.
Din subsol nu se vedea ce se întâmplă afară. William a crezut că a explodat generatorul de la etajul de mai jos. Apoi s-a auzit o explozie, de data aceasta de sus.
„A apărut un bărbat strigând: „Explozie, explozie!” Își ținea mâinile întinse. Mănușile păreau să atârne de vârfurile degetelor. Când s-a apropiat, am început să țipăm și să plângem de frică. Ne-am dat seama că pielea de pe de degetele lui atârna ca o zdreanță. O treime din corpul lui era arsă.”
William i-a acordat omului primul ajutor: l-a înfășurat cu prosoape pentru a opri sângerarea. El spune că nimeni nu a vrut să-l ajute atunci, deoarece, în plină campanie împotriva HIV/SIDA, oamenii se temeau să nu se infecteze prin contact.
William i-a scos afară pe toți cei care erau cu el și l-a transmis medicilor pe omul ars. Apoi a decis să se întoarcă în clădire să-i ajut pe alții să iasă. Așa a salvat o gardiană care stătea lângă intrarea subterană a hotelului Marriott, aflat între cele două turnuri. Și pe alţi doi bărbați care erau blocați în lift – i-a scos prin mina liftului cu ajutorul unei scări.
În holul turnului William s-a întâlnit cu pompierii – „eroii din 11 septembrie”, așa cum îi numește. William i-a ajutat să ajungă la etajele superioare ale clădirii – după ce avionul s-a izbit de turn, și liftul s-a stricat. El avea o așa-numită cheie principală – cea care deschide toate ușile. Și acest lucru a fost important: în turn s-a declanșat sistemul de urgență, iar din cauza exploziilor, ușile s-au înclinat.
William a mers de la etaj la etaj și a deschis ușile pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a ieși din clădire. Pompierii, fiecare dintre ei având echipament de 40 de kilograme, abia puteau ține pasul după el.
„În timp ce urcam, am văzut lucruri teribile. De exemplu, peste tot vedeam pantofi, oamenii îi aruncau când alergau. Am văzut mult sânge. Ferestrele din birouri erau sparte. Oameni cu cioburi de sticlă pe față și pe mâini.”
La etajul 33 William a observat o femeie întinsă pe podea. Ea i-a spus că e prima dată în această clădire și nu știe ce să facă. William a dus femeia pe palier, de unde a fost preluată de doi bărbați. A urcat mai departe până când turnul a început să se prăbușească.
Mai târziu, când William a părăsit deja clădirea, a recunoscut corpul femeii, despicat în două. „Cred că a reușit să iasă, dar un geam s-a prăbușit peste ea ca o ghilotină”. Restul oamenilor au căzut de la o asemenea înălțime, încât era pur și simplu imposibil să fie recunoscuți.
„Și apoi cineva mi-a strigat: „Fugi!”. Podeaua a început să se miște, iar clădirea a început să se prăbușească. În fața mea era doar o mașină de pompieri. M-am ascuns sub ea și… în acel moment am început să mă rog ca trupul meu să nu fie rupt în bucăți. Ca mama să mă recunoască. Eram sigur ca voi muri.”
William nu a murit. Fața lui era arsă, iar în zona genunchiului avea o rană adâncă — și niciun os rupt. Câteva ore mai târziu a dat primul interviu din viața sa despre evenimentele din 11 septembrie — primul dintre miile pe care le va oferi în următorii ani.
„Cineva din Puerto Rico m-a văzut și i-a spus mamei mele că sunt în viață. Era să moară de un atac de cord.”
În atacurile teroriste William a pierdut două sute de prieteni – cei care au lucrat la World Trade Center. El a fost diagnosticat cu astm, din cauza prafului toxic pe care la inhalat din moloz, dar şi cu stres post-traumatic.
William își amintește în fiecare zi despre 11 septembrie. „În ultimii douăzeci de ani am spus această poveste de nenumărate ori. Supraviețuitorii nu vorbesc despre asta, pentru că nu pot suporta. Mulți dintre ei s-au sinucis. Nu am reușit niciodată să mă detașez de povestea mea, pentru că trebuie permanent s-o spun cuiva. Aceasta a fost parțial terapia mea.”
După cele retrăite, William a devenit activist și a început să dezvolte programe și propuneri de legi în sprijinul supraviețuitorilor, victimelor și rudelor acestora. Povestea lui a căpătat rezonanţă: a început să apară pe canalele naționale de televiziune și a devenit cunoscut.
„Am fost numit erou, am primit titlul „Persoana Anului” și așa mai departe. Deşi nu m-am considerat niciodată un erou. M-am considerat cel care a supraviețuit. Pentru mine, eroi sunt cei care au murit pe 11 septembrie, ajutându-i pe alții. Și am avut norocul să am o cheie unică și să salvez sute de oameni.”
„Am crezut că nu voi vedea nunta fiicei mele”
Frank Razzano locuiește în Washington. El a dedicat aproape o jumătate de secol jurisprudenței: a lucrat ca procuror federal, jurist în instituțiile statului și avocat. Pe 10 septembrie 2001 a sosit la New York pentru a reprezenta în instanță un caz.
„M-am oprit la etajul al 19 al hotelului Marriott care era situat chiar între turnurile World Trade Center. Cred că era aproape de ora opt. Am auzit un sunet puternic, am sărit din pat, am deschis fereastra. M-am gândit: Poate a fost un vânt puternic din port și s-a spart un geam din World Trade Center, deasupra mea. Și m-am dus la culcare.”
După 15-20 de minute, Frank a auzit din nou o explozie. De data aceasta afară ardeau mașini, iar pe stradă cădeau resturi arse. Omul a pornit televizorul și a văzut la știri cele două avioane care s-au izbit de turnurile World Trade Center.
„M-am gândit atunci: dacă acesta este un atac terorist, atunci hotelul va fi izolat ca o scenă a crimei și nu voi putea intra în el seara. Așa că am făcut ceea ce fac de obicei, oricât de nebunește ar suna: am făcut un duș, m-am îmbrăcat, am strâns documentele pentru instanță.”
Și, la un moment dat, hotelul a început să se clatine și să se cutremure.
„Ziua strălucitoare de vară s-a transformat într-un întuneric impenetrabil… Acestea sunt probabil ultimele minute ale vieții mele”, m-am gândit. Două gânduri mi-au trecut prin cap: în primul rând, fiica mea s-a logodit recent și nu voi vedea nunta ei. Și în al doilea rând, mi-am amintit de părinții mei și m-am întrebat: am trăit oare o viață de care ei ar fi fost mândri?”
Frank a renunțat la documente și a încercat să iasă din hotel. În acel moment, partea centrală a clădirii fusese complet distrusă. Un pompier pe nume Jeff Johnson zăcea pe hol. El i-a ordonat lui Frank să coboare și i-a promis că-l va ajunge din urmă.
Omul a coborât pe terasă, a curățat molozul și a găsit încă trei bărbați.
Un minut sau două mai târziu, trei pompieri li s-au alăturat, inclusiv Jeff, pe care Frank îl văzuse sub dărâmături. Printr-o gaură în perete acesta a coborât de la etajul al treilea la al doilea.
„După câteva minute, Jeff s-s întors și ne-a spus: „Toată lumea din stradă este moartă. Polițiști, pompieri, medici – toți sunt morți. Va trebui să ieșim singuri. Nimeni nu va veni după noi.”
După cum își amintește Frank, în centrul sălii era o coloană de sprijin, care începu să se clatine. Dacă nu ar fi ieșit de acolo, probabil ar fi murit sub dărâmături. Dar Jeff a văzut o rază de lumină prin peretele distrus și a săpat o gaură de aproximativ un metru lățime.
„Jeff a luat o perdea, a fixat-o pe una dintre pietrele căzute, a aruncat celălalt capăt peste gaură. A trebuit să coborâm trei metri pe perdea, apoi am sărit pe molozul de pe stradă, care avea cinci metri înălțime. Ceva continua să cadă din cer. Nu știam atunci că ambele turnuri s-au prăbușit complet.”
Apoi, la ordinul lui Jeff, Frank a ajuns la feribot, de unde a fost transportat la un spital pe insula Alice din apropiere. Numai acolo a aflat că turnurile World Trade Center au fost complet distruse. Bărbatul a fost diagnosticat cu o hemoragie subarahnoidă, dar sângerarea a fost oprită, iar trei zile mai târziu soția și fiica lui Frank l-au adus acasă la Washington.
În primele săptămâni după atacuri, Frank era deprimat. Simțea „vinovăția supraviețuitorului”: „De ce am rămas în viață, iar alţi trei mii de oameni au murit?” Frank a trebuit să se întoarcă la muncă foarte repede, iar acest lucru, susţine el, l-a ajutat să se distragă și să facă față depresiei.
„Vă amintiți de A Christmas Carol de Charles Dickens? Ebenezer Scrooge era un bătrân atât de neplăcut, dar Ajunul Crăciunului i-a schimbat viața. Înainte de 11 septembrie eram un carierist, am petrecut mai mult timp lucrând. După aceea, am început să petrec mai mult timp cu soția și copiii mei. Și, în general, încerc să fiu mai bun. Am reușit oare? Nu știu.”
