Dragalin Expres. Jurnal de călătorie. Antarctica
Pentru noi Antarctica deja nu mai este doar un vis. Cel de-al șaptelea continent pe care l-am vizitat acum, a devenit o realitate despre care o să ne amintim întotdeauna cu mult drag. Scriu aceste rânduri fiind înconjurată de ghețari și aisberguri, printre care înoată foci și balene. Colonii de pinguini ne dau din aripi de pe mal, cormorani și albatroși zboară deasupra, iar soarele antarctic, care a stat ascuns o săptămână, ne salută de dragă dimineață.
Cuvintele în Antarctica sunt puține. Peisajele spun totul. Liniștea o sparge doar vântul, care dacă bate, îl simți în tot corpul. Iar atunci când ancorăm pe vreo insulă sau pe continent, ascultăm corul pinguinilor. Din când în când câte o focă sau pasăre dau și ele semne sonore. De cele mai multe ori, noi vorbim prin semne, cu arătătorul îndreptat spre un pinguin care își hrănește puiul sau spre o focă-leopard care se odihnește după vânătoare pe vreun ghețar. Mai greu este să păstrăm liniștea atunci când o balenă face un spectacol de vreo jumătate de oră, zădărând oamenii care i-au venit în ospeție. Zilele se scurg repede și fiecare dintre ele ne surprinde cu ceva nou.
In Antarctica acum este sfârșit de vară. În timpul călătoriei noastre temperaturile au oscilat între minus 5 si plus 2 grade, dar vântul determină cum simți aceste temperaturi. Suntem încotoșmănați cu câte cel puțin trei rânduri de haine, fiecare având rolul său. Lenjerie termică specială, un alt set (sau mai multe) la mijloc si haine rezistente la vânt și la apă deasupra. Căciuli, fulare și mănuși în uz mai tot timpul.
Noi am avut noroc de vreme bună. In fiecare zi am ieșit de cel puțin două ori de pe corabie și am mers sau pe pământ sau cu zodiacul (o barca mică, cu motor) de-a lungul țărmului. Astăzi este unica dimineață când am ajuns la destinație, dar nu am putut părăsi corabia. Vântul este de 50 de mile nautice și mai mult pe oră. În schimb, ni s-a oferit o lecție de către medicul corabiei despre modul ]n care ea a petrecut un an întreg în Antarctica. Este greu să ne imaginăm cum e să petreci iarna pe acest continent, unde temperaturile scad la minus 70 de grade și mai mult. Acum nopțile sunt scurte și la 10 seara afară încă e plină ziuă, dar iarna ele devin foarte lungi. Corăbii nu mai vin, întrucât apele îngheață și nu sunt navigabile, iar suprafața Antarcticii pe timp de iarnă se dublează din contul gheții.
Condițiile de trai sunt extreme și vara. Imaginați-vă o insulă cât Piața Marii Adunări Naționale, care nu e altceva decât o stâncă în mijlocul apei pline de pinguini, pe care peste vară mai locuiesc și șase persoane. Aceasta este baza Port Lacroy, administrată de un ONG britanic. Fără bărci, fără alte provizii decât conservele aduse la început de sezon, dar cu baterii solare și un aragaz cu butelii, care le ușurează viața. Am remarcat cât de dornici de comunicare sunt persoanele care au staționat aici vara curentă și care peste două săptămâni vor închide baza ca să se întoarcă în țările lor. Trimitem cărți poștale de la cel mai de Sud oficiu poștal existent. Sperăm să ajungă la Crăciun. Dacă vor reuși să fie trimise înainte de închiderea bazei, mesajele noastre de salut din Antarctica vor merge mai întâi pe insulele Falkland, apoi în Marea Britanie unde se vor pierde pentru câteva săptămâni, iar de acolo – în lumea întreagă. Dacă însă nu vor părăsi continentul în următoarele zile, atunci abia în noiembrie, când va începe primăvara australă, cărțile poștale vor pleca de aici.
Seara căpitanul nostru a invitat cele șase persoane de la bază pe corabie la frigărui. Deși ar fi trebuit să ne continuăm drumul, era o seară perfecta, fără vânt și cu un apus de soare spectaculos, care reflecta munții acoperiți de ghețari în apa cristalină de la poalele lor. Directorul expediției a decis să sărbătorim. Ce anume sărbătoream nu era clar, dar Antarctica ne-a dat tuturor acea speranță într-un viitor mai bun, cum rare locuri îți inspiră. Liniștea și pacea, curățenia din jur, apa, soarele și munții, ghețarii sclipitori acumulați în mii de ani, oamenii din jur cărora le pasă de ceea ce li se va întâmpla urmașilor noștri – toate acestea erau un prilej bun de sărbătoare pe care nimeni nu voia să-l rateze.
Noi avem Internet pe corabie. Deși nu foarte bun, dar am reușit să comunicăm cu lumea din afară. Dar bazele pe care le-am vizitat nu au internet permanent, comunicarea fiindu-le limitată atât în timp, cât și în caractere. Oamenii care stau aici fie doar vara sau anul întreg, sunt deosebiți. Total îndrăgostiți de acest continent, care devine o adicție până și pentru turiștii trecători. Mulți dintre turiștii cu care discutăm în trecut au vizitat Antarctica. Majoritatea dintre ei au vizitat toate cele 7 continente şi au în palmares în jur de 100 de țări vizitate. Lume de peste lume, din Australia, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Cehia, UK, Ucraina și multe altele. Și din Moldova, desigur. Echipajul și personalul este și mai divers, lume din Columbia, China, India, Rusia, Olanda, Elveția, Belgia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, etc. Limba de comunicare este engleza. Valuta este dolarul american.
Majoritatea membrilor expediției au experiența de a fi stat în Antarctica atât toată vara, cât și peste iarnă. Lecțiile oferite sunt un deliciu și, deși programul încărcat nu ne lasă timp de odihnă, nu scăpăm nici una. Cui aparține Antarctica? După o oră de istorie a Antarcticii concluzia este: depinde pe cine întrebi. Primii exploratori. Miturile despre expediția lui Shakleton. Vânătorile de balene. Destabilizările climaterice. Cum se determină vârsta ghețarilor? Știați că milioane de ani în urmă Antarctica era acoperită de junglă? Geologia continentului. Pasările și animalele. Viața submarină. Informație este multă, dar foarte ușor de procesat. Cred că în această perioadă am ascultat cele mai bune lecții publice din viața mea.
Curioși de a învăța cât mai multe despre cel de-al șaptelea continent, noi am pornit în călătorie din Ushuaia, Argentina, un orășel care ne-a plăcut mult, în special pentru că era legat de visele noastre din copilărie. Am mâncat crabi și steak argentinian, ne-am plimbat în port și am făcut ultimele pregătiri de călătorie – ne-am aprovizionat cu cea mai delicioasă ciocolată din emisfera de Sud.
Pentru a ajunge la pământul promis, urma mai întâi să trecem Pasajul Drake, despre care se spune că este unul dintre cele mai periculoase pentru navigație. Este locul în care se întâlnesc trei oceane, Pacific, Atlantic si Oceanul de Sud, creând curenți greu de navigat. Ne-am pregătit moral să petrecem 48 de ore de coșmar maritim, cu rău de mare și alte surprize nu tocmai plăcute. Dar pentru noi s-a dovedit a fi o trecere ușoară, cu vânt prielnic și marea relativ calmă, ceea ce a stârnit un val de glume pe corabie despre norocoșii de noi. Dar când zic trecere ușoară, asta nu înseamnă că am fost legănați de valuri. Am avut totuși senzația că eram într-o mașină de spălat, care ne întorcea pe toate părțile, ceea ce ne-a făcut să găsim instinctiv curelele de la marginea patului pentru a fi siguri că nu ne răsturnăm pe podea. Condițiile favorabile au scurtat timpul de trecere a Pasajului și am strigat pământ la mai puţin de 40 de ore, călcând pe Deception Island înainte de expirarea celor 48 de ore prevăzute pentru Drake.
Prima întâlnire cu niște pinguini rătăciți, cu foci și albatroși, rămășițe ale unei stații a vânătorilor de balene. Aceste stații împrăștiate în mai multe locuri din Antarctica se consideră monumente istorice și sunt păstrate pentru a aminti despre dezastrul ecologic de exterminare a balenelor, produs de-a lungul mai multor decenii.
Scopul expediției noastre era să trecem de Cercul Polar. Condițiile climaterice ne-au făcut să mergem încolo în mare grabă, navigând non-stop în fiecare noapte, iar ziua oprindu-ne doar pentru a coborî pe 2-3 ore pe pământ sau pentru o plimbare cu barca de-a lungul țărmului. După Deception Island am oprit la Portal Point, Enterprise Island, Fish Islands. Deși fiecare oprire a fost memorabilă, acestea de la urmă, un lanț de insule cu denumiri de pești care nici măcar nu există în apele din Antarctica, au fost spectaculoase. Și asta din cauza ghețarilor imenși și aisbergurilor sculptate, pinguinilor, focilor, soarelui ieşit pentru o scurtă perioadă, dar mai ales din cauza anticipării a ceea ce curând urma să fie scopul atins.
După 5 zile de navigație, pe 19 februarie 2020, am trecut de Cercul Polar, 66 de grade Sud Latitudine, 67 de grade West Longitudine. Misiunea a fost îndeplinită și sărbătorită cu șampanie, plus câte un cerc desenat pe frunte, inclusiv a membrilor expediției. Aici am fi putut face cale întoarsă și până la sfârșitul călătoriei să navigăm prin locuri mai liniștite. Dar șeful expediției, Christian, are o slăbiciune pentru Canalul Gullet, situat mai la Sud de Cercul Polar. Deosebit de panoramic, cu râuri de gheață care se revarsă din munți și eventual nimeresc în apă și o trecere îngustă de doar 300 de metri, Gullet este greu de navigat, iar de cele mai multe ori este imposibil. Christian a trecut Canalul în 2010 şi de atunci a încercat în fiecare an fără succes. Dar acum condițiile erau favorabile și el era determinat să-l mai treacă o dată. Pentru căpitanul vasului era prima experiență de navigație prin Gullet. Entuziasmul lor ni s-a transmis și nouă, care la prima experiență antarctică poate nu pătrundeam la fel de acut semnificația evenimentului.
A doua zi dimineață, ne-am trezit la Horseshoe Island, la aproape 68 de grade latitudine, mult mai departe spre Sud decât era planificat și după ce 43 dintre cele mai curajoase persoane de la bord au sărit în apă pentru o scăldătoare polară, am făcut cale întoarsă spre nord.
Planul A era să ieșim în ocean și să mergem cu viteză mai mare spre Nord. Dar în navigație, și în special în Antarctica, faci planul A, apoi îl înlocuiești cu B, uneori chiar și cu C sau D. Condițiile climaterice se schimbă des, sunt greu previzibile pentru un termen mai lung și noi ne-am pomenit cu o furtună puternică dinspre Vest, așa că am intrat înapoi printre canale, navigând din nou între continent și Insula Adelaide. Urma să trecem prin Gullet a doua oară, în condiții diferite. Pe apă era mult mai multă gheață și căpitanul a ales să treacă pe un braț mai îngust, dar cu mai puține aisberguri mari. A fost cea mai frumoasă trecere, deși cu vânt puternic, care nu ne-a permis să ieșim afară.
Au urmat insula Peterman, Canalul Lemaire, insula Danco, Port Lacroy, pe care l-am menționat mai sus, Paradise Harbour. Dacă la Port Lacroy am avut o seară perfectă, în laguna Paradisului am avut ziua perfectă, care a început cu o balenă humpback și puiul ei trecând pufăind pe lângă balconul nostru. Apoi o altă balenă, minke, a venit lângă corabia noastră care staționa și ne-a distrat pentru jumătate de oră, realizând un spectacol despre care membrii expediției ne-au spus că, în experiența lor de 20-25 de ani, nu au mai văzut așa ceva. Am admirat-o de la balcon mai întâi, apoi am coborât pe apă. Dacă vă întrebați cât de aproape a fost de noi, vă pot spune ca a trecut pe sub barca noastră din cauciuc chiar sub picioarele mele. Jucăușă, curioasă, tinzând să se apropie mai mult de kayakurile colorate, neobosită, când noi toți eram copleșiți de emoțiile peste măsură de acute. Aceasta a fost, cred, cea mai memorabilă experiență din călătoria și așa plină cu vârf şi îndesat de impresii.
Astăzi, este ultima noastră zi în Antarctica. Și se pare că vremea a decis să ne arate totuși cum se navighează în continentul cel de la Sud. După o noapte cu vânt și valuri mari, am ajuns la insula Cuverville, dar nu am putut ancora. Acum mergem spre insula Astrolabe, dar după cum se clatină corabia, mă îndoiesc că vom putea coborî. Planul A era să mergem de dimineață la South Shetland, dar din cauza furtunii o ținem mai la Est, deși ne ajunge vântul puternic și aici. Noaptea urmează să parcurgem vreo 100 de mile nautice spre insula King George, de unde vom lua avionul spre Punta Arenas, Chile. Acesta este planul A. Zborurile aici nu sunt programate la oră, doar ziua, dar nici acest lucru nu e garantat.
Despre aeroportul spre care vom merge doi km pe jos de la corabie şi despre pista nepavată o să va povestesc deja săptămâna viitoare, din Patagonia Chiliană.
Acum ne clătinăm pe valuri.
Elena Dragalin, Antarctica, 24 februarie 2020
