Amintiri din Crăciunul copilăriei

Nașterea Domnului – Crăciunul – este sărbătoarea nelipsitelor Colinde, colaci și dulciuri, mese de sărbătoare alături de familie, în prejma Bradului împodobit. Ceremonialul de altă dată este diferit în prezent, dar amintirile din Crăciunul copilăriei rămân neschimbate. ZdG le-a solicitat câtorva oameni cunoscuți să-și depene amintirile din Crăciunul copilăriei lor.

Eugen Doga, compozitor: „Mama și bunica mă salutau cu bucurie și mă lăudau, nu știu de ce”

Învățam colindele de la adulți, de la cei care le cunoșteau. Ne întrebam mai întâi când să ieșim cu colindul, după-amiază sau seara, pentru că băieții mai mari, flăcăii, ne puneau pe fugă sau chiar ne luau la bătaie. Pentru a evita necazurile, ieșeam să colindăm în timpul zilei, când încă era lumină, sperând că încă nu erau împărțite toate darurile. Ce daruri erau în acei ani groaznici de foame? Ne bucuram de orice. La sfârșit, cel mai mare dintre noi împărțea câștigurile tuturor. Primeam niște bancnote ponosite, din care făceam mici cumpărături. Se întâmpla să fim poftiți în casă, unde ne răsfățam cu grâu fiert cu miere, colivă, cu nuci, un pahar mic cu vin, spuneam cuvinte de recunoștință și urări de bine. Bineînțeles, nu beam vin, dar respectam obiceiul și chiar stropeam puțin pe jos, ca recolta în noul an să fie bună. În drum spre casă, ocoleam trecătorii, care ne-ar fi putut lua din daruri. Mama și bunica mă salutau cu bucurie și mă lăudau, nu știu de ce. Probabil, pentru că, într-o astfel de zi, fusesem onorat de cei pe care i-am colindat, iar ei ne-au mulțumit și ne-au spus cuvinte alese. Uneori ne era frică să ne apropiem de unele case, pentru că erau oameni supărați și câini răi. Veneam acasă plângând, iar mama mă strângea cu blândețe la piept și cu mâinile calde și blânde mă mângâia pe cap. „Nu plânge, micuțul meu, e degeaba, nu te supăra pe acești oameni, că sunt buni”, zicea ea. Ei sunt vecinii noștri. Nu înțelegeam cum să nu mă supăr, dacă ei ne asmuțau cu câinii. Dar asta era mama mea. Voia să vadă doar bine în toată lumea.

Colindele pe care le învățam erau neînțelese pentru noi. Nu știam în ce limbă sunt. Nu era moldovenească (română) și nici ucraineană, vorbită de mulți în stânga Nistrului, nici altă limbă, care sunase cândva la urechile noastre. Probabil, erau cele mai vechi cântece rituale păgâne, din vremurile dacilor, celților sau ale altor locuitori ai acestui ținut, care au suferit multe deformări de-a lungul secolelor și s-au transformat, în cele din urmă, într-un set de combinații sonore care, cred, nu au nimic de-a face cu originalul. Când repertoriul nostru se încheia, ascultam cu atenție pașii de după ușa de la ieșire. Stăpânul casei ieșea la verandă și ne invita la el să ne dea colăcei. Adresam în cor cuvinte de recunoștință și ne grăbeam spre casa vecină, cât mai era lumină.

Tatiana Țibuleac, scriitoare: „Nu știu ce este mai rău – să nu ai Crăciun deloc sau să-l transformi într-o ocazie mondenă”

În copilărie nu am avut Crăciun. Marele dezavantaj al orașelor, unde sărbătorile de iarnă se încheiau imediat după Revelion. La țară, bunicii „țineau” Crăciunul pe vechi, dar eram prea mică să înțeleg atunci de ce o sărbătoare era la vedere, iar alta ascunsă. Când Moldova și-a recăpătat independența, iar oamenii au putut reveni la tradiții, mi s-a părut nefiresc să sărbătoresc ceva ce nu am sărbătorit niciodată. Timp de mulți ani, Crăciunul a fost pentru mine un eveniment aproape exotic, o zi în care lumea se îmbracă în roșu și își etalează cadourile frumos împachetate. Elementul religios, care ar trebui să fie central, a lipsit mult timp din ecuație. Nu știu ce este mai rău – să nu ai Crăciun deloc, sau să-l transformi într-o ocazie mondenă, lipsită de semnificație. În cazul meu, lucrurile s-au schimbat odată cu nașterea copiilor, iar primul Crăciun adevărat l-am petrecut în familia soțului meu. De atunci, mă ambiționez să îi învăț măcar pe ei ce înseamnă această zi. Dar mai ales, că nu înseamnă doar cadouri și mâncare.

Cu sărbători sau fără, iarna rămâne pentru mine anotimpul preferat. Uneori, am senzația că îmi amintesc de o întâmplare sau alta, doar legând-o de iarna din acel an. Îmi amintesc de casa bunicilor – valul de căldură care mă lovea în față când se deschidea ușa, mirosul de lemne arse, gutuile coapte, cozonacii, soba. Apoi îmi amintesc zăpada. Multă, albă, adevărată, așa cum în țara în care locuiesc nu am mai văzut de zece ani. Aveam senzația că o ninsoare poate ascunde orice murdărie, orice nefericire și răutate, iar o sanie te poate transporta în orice loc al minții, doar să îți dorești tare-tare.

Iar în mijlocul iernilor interminabile – ca sub niște clopote de sticlă – bunicii darnici, părinții încă tineri, prietenii adevărați, acum risipiți prin lumea mare.

Claudia Partole, scriitoare: Un timp de poveste

Crăciunul e sărbătoarea Copilăriei. Așteptam și mă implicam. Singurul ritual care nu-mi plăcea era sacrificarea porcului. În ziua când avea loc tăierea acestuia, eram trimisă la bunici, ca să nu asist. Când reveneam, îl găseam pe frate-meu călare pe porcul bărbierit (ras) și cumințit. Jubila! Nu porcul – fratele! Cu bășica (vezica) umflată, ca un balon, îmi flutura, ca să-mi trezească invidia. Mie îmi părea rău de animalul sacrificat care, crescut de mic, ajungea să fie parte din familie, ca și celelalte viețuitoare din curte…

De obicei, în ajun de Crăciun, pământul îmbrăca veșminte albe. Fulguia a binecuvântare. Se așterneau troiene până la streașina casei. Tata ieșea în zori și săpa „tranșee” prin omăt. Scârțâitul zăpezii ajungea până la urechile noastre somnoroase. Ne trezeam cu senzația că cineva taie un harbuz. Alergam la fereastră și… Ce minunăție! Noaptea, pe sticlă, meșterul-ger desenase un ozor. După ce îl admiram, de la respirație, pânza argintie se „destrăma”. Când intra în casă tata, pe lângă el se șupurea nevăzut un șuvoi de aer rece, care ne ducea cu gândul și pofta la același pepene verde…

De Crăciun casa mirosea altfel. A bucate delicioase: tradiționalul, borș scăzut, sarmale, friptură, covrigei și… colăcei! Mai mari – pentru flăcăi, mai mici – pentru pitici. Pe la amiază, prin troiene, veneau primii colindători. Abia se zăreau de după pervaz. Încurcând melodia și cuvintele, se grăbeau să rostească: „Să vă fie de bine!” Luau colăceii și, numărând bănuții, se duceau mai departe. La fiecare răscruce îi aștepta câte un „cerber” – câinii, care nu mai umblau brambura pe drumuri: colindătorii trebuiau să plătească mită…

Seara porneau cu colindatul flăcăii. Toată noaptea satul răsuna de cântări, care se înălțau pe un portativ invizibil spre cerul fie imaculat, fie înstelat… Fiecare mahala avea vocile și colinda sa. Se uneau toate într-un cor divin, părea o comuniune armonioasă de glasuri ale sufletului… Închid ochii și văd aievea miracolul unui timp de poveste în care, ca un personaj, am încăput și eu…

Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”: „Bunicii ne povesteau despre sărbătorile copilăriei lor în care nu erau pionieri și comsomoliști”

Crăciunul copilăriei mele era sărbătorit pe ascuns. La școală nu aveam voie să povestim despre aceasta. La biserică nu mergeam. Doar când eram foarte mic, mă ducea de mânuță bunica de pe tată, Mama cea Bătrână – micuța Catincuța. De șapte ianuarie, dacă era zi de lucru, mergeam cu toții la lecții, inclusiv sâmbăta. Abia după aceasta ajungeam în vizită la bunicii de pe tată, că erau mai aproape. La ceilalți ne duceam a doua zi, că erau în alt capăt de sat. Cred că alții nici de atâta nu aveau parte. Soția mea, de exemplu, care e din Chișinău, zice că sărbătoreau numai dacă se nimerea sâmbăta sau duminica, și asta foarte rar, pentru că pe timp de iarnă se ajungea greu de la Chișinău la țară, la bunici. Nu reușeau întotdeauna că cumpere bilete la autocar. Așa că ea și alții ca ea, mai că nici nu au știut de Crăciun, decât din auzite, din povestirile bunicilor.

Noi, la Sângerei, nu-mi amintesc să fi întâlnit grupuri de copii cu colindul. Mergeam, pur și simplu, la bunici, cântam La steaua, dar fără recuzita respectivă, adică fără simbolul stelei, nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva cu icoana Maicii Domnului sau cu simbolul stelei pe atunci. Sângereiul era centru raional, era destul de supravegheat. De Sfântul Vasile ne așteptau bunicii să venim la ei cu plugușorul, dar o făceam tot pe ascuns. Îmi amintesc cum ne furișam pe ulicioarele satului și ne temeam să nu fim prinși de „drujine” (gărzi formate dintr-un milițian și câte un învățător sau instructorul de pionieri) care ne pândeau să nu umblăm cu uratul. Cei care erau prinși, erau scoși la careu în fața întregii școli și ni se dădeau mustrări publice. Cu toate acestea, îmi plăceau aceste sărbători, pentru că bunicii erau deosebit de bucuroși și veseli, și ne povesteau despre sărbătorile din copilăria lor în care nu erau pionieri și comsomoliști.

Pentru conformitate, A.G.