Principală  —  IMPORTANTE   —   Jurnalul morții unui Înger

Jurnalul morții unui Înger

Bunica Sabinei Zagrenco, fetița decedată la 12 februarie 2019, la Spitalul din Rezina, din motive neelucidate încă:

Eu, Iulia Lis, vreau să știe lumea întreagă ce se întâmplă în spitalele noastre, astăzi, în veacul 21.

Februarie. Luna care are doar 28 de zile. O bucurie nemaipomenită, că se termină mai repede și vine primăvara pe care cu nerăbdare o aștepta Sabinuța.

1 februarie. Știa că, după ore, vine tata să o ia la Chișinău. Bucuroasă, a plecat, eu întrebând-o: „Sabinel, ce să facă buni fără tine?”, „Bunică, două zile și revin”, a răspuns ea.

Duminică, 3 februarie. Sașa cu Sabinuța au revenit. Temele erau pregătite, că geanta o luase cu ei. Seara am verificat agenda, am făcut băiță, cruciuliță cu rugămintea să-i păzească ÎNGERAȘII DIN CER pe toți, și – la culcare.

Luni, 4 februarie. Am trezit-o, ca de obicei, la 7 și 15 minute. Mă străduiam să fie pregătit totul din timp: hăinuțele, mâncarea… Plecam la școală. Mergeam tot timpul de mânuță. Când ajungeam la școală, ne despărțeam cu un pupic. Când terminam munca, treceam și o luam acasă…

Bucuroase ne întorceam, ea întrebându-mă: „Buni, cum a fost ziua?”. „Bine, Îngeraș, dar ție?” Îmi povestea totul. Acasă, mai aveam pe afară câte ceva de făcut, iar ea mai sta la televizor. Deseori vorbea cu părinții, după care repeta temele.

5 și 6 februarie. Zile au trecut cu bucurie. Sâmbăta următoare (16 februarie), trebuia să plecăm la Chișinău, la mama. Pe 6 februarie, seara, ne-am culcat fără vreun semn de boală.

Joi, 7 februarie. La ora 3:00, noaptea, am simțit că e mai călduță ca de obicei. I-am verificat temperatura. Era 37,0. Nu i-am administrat până dimineață nimic, iar la 7:20 temperatura era 38,1. I-am dat antipiretice, am mâncat, am sunat-o pe mama Sabinei, am sunat la școală și am spus că nu venim, că are febră. Profesoara a zis că Sabina ieșise afară lejer îmbrăcată în urmă cu câteva zile.

Sabinuța se simțea mai bine. Am întrebat: „Capuceanul te doare? Gâtișorul?”, „Nu, bunica”. Am plecat la serviciu, i-am lăsat termometrul și telefonul cu internet. Peste jumătate de oră a măsurat temperatura. Era 36,8. Vorbea cu mama pe viber. Totul părea normal.

La amiază, adormise. Temperatura era 39,1. M-am speriat, i-am sunat Angelei (mama Sabinei). A zis să verificam gâtișorul. Parcă nu era roșu. A băut antipiretice, a mâncat, s-a jucat, a scris. Seara, temperatura era 37,6. Noaptea nu a fost mai mare.

Vineri, 8 februarie.

Dimineața, temperatura era 37,3. A zis că nu o supără nimic. Nu tușea. În drum spre lucru, am trecut pe la Clinica „Galaxia”, să chem medicul acasă, să o consulte. Mi-au zis că ei la bătrâni mai mult se duc și că ar fi bine s-o aduc eu. Am înscris-o pe sâmbătă la pediatru, dacă nu se va simți bine. Am trecut pe la farmacie, am luat pastile, sirop de tuse, unguente și am venit acasă. Sabinuța dormea, era cu vecina pe care o rugasem să o verifice. I-am măsurat febra. Era 38,4. I-am sunat Angelei, am chemat ambulanța. A venit într-o oră. Sabinuța privea televizorul. Avea 38,4 și au decis să-i pună o injecție și să ne ducă la „Galaxia”, la consultație.

Când a văzut injecția, Sabinuța a prins să plângă, rugând să nu i-o pună. Jumătate de oră a plâns și a strigat. De strigăte, a început să tușească răgușit. Locul unde i-au pus injecția s-a învinețit și a durut-o vreo două zile, deși i-am făcut plasă cu iod. Îmi pare rău că nu mi-am apărat copilul și nu am insistat pe proceduri mai puțin dureroase.

Doamna doctor, auzind vocea răgușită, ne-a zis că e faringită și că ar fi bine să ne interneze. Noi am rugat și ne-a dus la medicul de familie, care ne-a trimis la roentgen, după care ne-a scris tratament: un antibiotic puternic, cum că e faringită din spusele doamnei de la salvare. Roentgenul, însă, arăta bronșită acută.

O parte de medicamente le-am luat de la Farmacia „Galaxiei”. Antibioticul l-am luat de la Farmacia Familiei. Am trecut pe la Basarabia Nord și am luat chifle, că Sabinuței îi era foame. Am ajuns acasă, am mâncat, i-am dat medicamentele. Febră nu a mai avut.

Sâmbătă, 9 februarie. Dimineața, temperatura era 37,3 și nu s-a mai ridicat.

Duminică, 10 februarie. Ne-am trezit, am mâncat, a primit medicamente, după care m-am dus la Rezina să cumpăr produse alimentare. Într-o oră, eram acasă. Am ieșit împreună afară, la joacă. Am stat vreo oră, după care am intrat în casă și am încălzit zeama. După zeamă, a mâncat rodie. Pe la 15.20 am rugat-o: „Sabinuța, hai să ne odihnim puțin”. Nu prea voia, dar a mers. A adormit repede. Pe la șase am trezit-o. „Sabinel, scoală bunică, avem lecții și baie de făcut”. S-a întins și s-a sculat. A privit televizorul, am pregătit temele, am repetat poezia și am adunat gentuța de școală. Seara a mâncat brânză Grăuncior și o banană. Am pus piciorușele în apă călduță și i-am dat lapte cu cacao. I-am dat medicamentele și ne-am dus la băiță. M-a rugat „Buni, adu-mi o păpușică”, ca să se joace în baie.

Am spălat părul, am ieșit, am uscat părul și Săbi a zis: „Buni, mi-i astupată o nărișoară”. I-am spălat năsucul, după care i-am picurat Galazolin de 0,05. Mai târziu, năsucul iarăși se astupase. I l-am spălat cu soluție fiziologică și i-am picurat Galazolin. Ne-am culcat, a adormit bine. Am pus într-o cană de 700 ml apă clocotită și am turnat 10 picături de ulei de eucalipt. Cana stătea pe masă. Mai târziu am înfierbântat-o iarăși. Noaptea a dormit normal.

Luni, 11 februarie. Dimineața, la 7.15, i-am zis: „Sabinuța, scumpetea bunicii, scoală te rog”. Ea s-a trezit și a zis: „Buni, mă doare burtica”. M-am culcat lângă ea și am prins să-i fac masaj. A zis apoi că o doare capul. Am măsurat temperatura. Era 36,4. A mers la veceu apoi a început să vomite. Am sunat-o pe Angela. Ne-am sfătuit să-i dăm cărbune… Am intrat în internet și am citit despre antibiotic. Am aflat că poate cauza stare de vomă și dureri de burtă. I-am dat 4 pastile de cărbune. În scurt timp a vomitat din nou. Am sunat medicul de familie, i-am spus situația. A zis că trebuie să o vadă. Nu am riscat să mă pornesc în acea stare cu dânsa, la rutieră. Am sunat o vecină care are copil de vreo 4 anișori și am întrebat-o dacă nu are Regidron. Ea mi-a spus că soțul ei e la Rezina și poate să-mi cumpere. La 9 și 45 de minute m-a sunat și am ieșit să iau Regidron-ul și Enterosgel-ul. Mi le luase de la Farmacia Familiei.

Cu apă fiartă, răcorită, am amestecat și i-am dat Enterosgel, apoi puțină apă. A vomitat. I-am mai dat apă. Părea că starea de vomă se oprise. Pe la 12.00, avea iarăși stare de vomă. Am chemat Salvarea, care a ajuns în 10 minute. Medicii au măsurat temperatura, au ascultat-o și ne-au spus să mergem la spital, luând cu noi toate medicamentele administrate. Am rugat medicii de la salvare să ne ducă la „Galaxia”, ei au zis că ne duc la spital. Când am ajuns la spital, a început blestemul și osânda. Am culcat-o pe Săbi pe un scaun la internare, i-am pus scurta sub cap. A venit medicul pediatru, care a prins a ne tortura. I-am explicat ce ni s-a întâmplat și m-a întrebat cine ne-a recomandat tratamentul. I-am spus că medicul de la „Galaxia”. „De ce nu v-ați dus la „Galaxia”, da ați venit aici?”- ne-a reproșat. Când i-am zis că ne pregătisem geanta de școală, ne-a zis: „Dar știți că, atunci când primești antibiotice, nu se poate să mergeți la școală?”

A măsurat temperatura, a ascultat-o și ne-a transferat într-un salon, la internare. Aveam un ștergar de acasă, l-am așternut pe pernă, că mai stătuse cineva. A băut apă și s-a culcat. La jumătate de oră, a venit sora medicală și ne-a chemat să ia analiza de sânge. Sabinelu a prins să plângă, iar sora medicală a strigat: „Of, şezi și tu, că azi am o zi nebună!“ A înțepat-o cu un ac, fără mănuși, dar sânge nu a putut lua și s-a dus. Peste 5 minute, a venit sora medicală de la laborator și a luat analiză din degețel. Ne-au adus păhăruț pentru test de urină. Am încercat, dar nu am putut colecta decât foarte puțină. Au zis că nu-i suficientă. Am întrebat de infirmieră când ne aduce Regidron. A zis că în scurt timp. Au trecut minute lungi. Am întrebat din nou. „Amuș, să se răcească apa!”

Sabinelu stătea culcată și tot întreba: „Când ne ducem acasă?” Îi spuneam că mergem imediat ce facem analizele de urină. Am ieșit în coridor, să întreb ce fac ei cu noi. Tocmai trecea dna doctor pediatru. Mi-a spus că au neapărat nevoie de analiza la urină, întrucât cea de sânge e bună. M-a întrebat dacă a mai vomitat. I-am zis că nu.

Pe la 15:20, ne-au adus Regidron. Sabinelu a băut vreo două gâturi, iar eu plângeam să nu mă observe ea. A simțit că plâng și a zis: „Buni, nu plânge, totul va fi bine!”

Am rugat-o să stea pe șezute. Stătea puțin și se culca. O întrebam: „Spune, Îngeraș, ce te doare, capul sau burtica?” „Nu, buni, totul e bine, vreau acasă”. La un moment, a zis: „Buni, vreau să mănânc”. I-am zis că mă duc repede să cumpăr ceva. „Cumpără te rog chifle de care am cumpărat vineri, când am fost la medic”, mi-a zis. Am alergat într-un suflet la Basarabia Nord și i-am adus.

S-a ridicat și a mâncat vreo două gurițe de chiflă, a băut un gât de apă și s-a culcat. Terminasem apa. Am alergat la magazin, dar nu aveau decât cu gaze. Am revenit și am rugat-o pe asistentă să ne dea apă călduță de băut. M-a trimis să iau din baie. Am luat apă, dar îmi era frică, deoarece robinetul nu era tocmai potrivit pentru a da din el apă unui copil.

Între timp, vorbeam cu fetele de la lucru și cu Angela. Am sunat la „Galaxia”, dar nu-mi răspunse nimeni. Voiam să mă consult, poate să ne ducem la ei. La 16:20 m-au sunat fetele de la lucru să mă întrebe dacă ne-au mai făcut ceva și mi-au zis să mă duc la șefa secției. Așa am și făcut. Am întrat la dna N., i-am spus situația. Ea a zis că merge să vadă. I-a sunat pediatrului, neuropatologului. Au venit toți în salon.

Când am ajuns cu dna N., Sabinelu iarăși a cerut să mănânce. Medicul a zis să-i dau. A mai mâncat două gurițe de chiflă cu puțină apă. Neuropatologa a întrebat de ce e somnolentă, dacă nu cumva i-am dat picături în nas. I-am zis că da. „De care?”, „Galazolin”. Neuropatologa i-a deschis ochișorii, s-a uitat mai profund și a zis că nu-i nimic grav, putem pleca acasă. Dna N., însă, a zis să ne urcăm în Pediatrie Intensivă, ca să i se administreze ceva. Nu am reușit să înțeleg ce anume. Doctorul P. a zis că salonul e ocupat cu alt copil, dar dna N. i-a zis să-i mute pentru puțin timp.

Am mers de mânuță până în salon (ultimii pași pe care i-a făcut). Acolo, au așezat-o pe o oală, să se urineze. Șefa Secției Pediatrie a deschis robinetul ca să o ajute să-i vină urinarea, dar nu a reușit. Atunci mi-au zis să ies din salon, să-mi lămurească ce vor să-i facă.

Pe coridor am întrebat doctorul ce se întâmplă. Mi-a răspuns cu aere: „Nu știu, de ce nu ai spus că i-ai dat Galazolin?” I-am zis că nici nu m-am gândit că poate fi ceva rău, i-am dat cât trebuie.

M-am distanțat, ca să nu aud răcnetele Îngerașului. Cum se poate? Unui animal, când vrei să-i pui o injecție, o iei cu mângâierea… Aici, însă, toți se grăbeau, că era ora de plecare acasă.

După aceasta, aud strigătul dnei B.: „Vino încoace! Ce i-ai dat copilului să mănânce, plăcinte? Uite ce o vărsat!” Sabinelu era pe pat. Mi se făcuse rău și m-au așezat pe scaun. Au dus copilul în reanimare. Când mi-am revenit, m-am pornit din urmă. Pe coridor mă aștepta o nepoată și o colegă de lucru, care venise să ne aducă apă. Mai devreme o contactasem pe mama Sabinuţei. M-a întrebat dacă e grav. I-am zis că nu știu, dar ceva se întâmplă.

Am intrat la Sabinelu. Era sub picurătoare, agitată, striga: „Lăsați-mă, mă doare mânuța!” Au încercat s-o pună iarăși pe oală, au văzut că nu se poate urina și au decis să-i pună un cateter. Mi-au zis să ies de acolo. Când am revenit, plângea și striga: „Mă doare, mă doare!”

Îi pusese cateter mărimea 12. M-au întrebat câte kilograme are. Le-am spus că 40. Am întrebat de ce ne-au adus în Reanimare și dacă totul e chiar așa de rău. Au zis că în salonul de pediatrie intensivă este un copil și nu au loc, dar situația e sub control, totul e normal, cum arată aparatele. I-am zis reanimatologului să ne ducă la Chișinău, sau să cheme Aviasan-ul. A răspuns: „Ne perejivaite, vsio v norme”.

Cateterul stătea cu alt capăt într-un papagal, în care se urinau bărbații. Precis că nu era steril. Săbi se zvârcolea de durere și urina s-a vărsat, apoi au legat o mânușă. Striga micuța „Bunica, bunica! Lăsați-mă în pace!” Mi se rupea inima, dar nu puteam s-o ajut… M-au trimis la farmacie să caut cateter mărimea 8 sau 10. Au sunat fetele de la Farmacia Familiei la toate farmaciile. Nu era. Cei de la Hipocrate nu răspundeau. Am alergat încolo. Era închis. Am venit din nou la Familia și am luat nr. 12. Când am revenit, le-am spus că nu am găsit cateter de 8 sau 10. Au luat ce am adus și l-au introdus tot pe cel care l-au pus prima data. Era pe fereastră… Îi tot măsurau temperatura. Tot timpul arăta la fel. Ea, de durere, nu suporta să-i ținem mânuța. Tensiunea era greu de măsurat, că ea, de durere, se zvârcolea. La un moment, medicii și sora au dispărut și noi am rămas doar cu infirmiera.

La 20:00, a venit Angela. Ea stătea la Chișinău. Avea un copilaș mic, de o lună. Medicii nu mai erau. Intrase L.D. să vadă. Am întrebat ce se întâmplă, că fetei îi este rău. Ne-a răspuns că totul e bine. Noi, ca niște proști, am crezut medicii, mai ales că eram la Reanimare…

I-am zis Angelei să plece acasă, să hrănească copilul. A întrat B. și s-a uitat câtă urină se adunase. La un moment, fata a zis că vrea la veceu. Cateterul căzuse, am pus-o pe oală și s-a urinat. Am rugat infirmiera și i-a pus un scutec. Îi era și mai rău. Mi-a zis: „Bunica, eu mai mult nu am să mai scriu…” „O să scrii, Îngeraș, totul va fi bine”.

Îi dădeam din când în când puțină apă. Din gurița ei ieșea pară, se dezvelea, striga: „Deschideți fereastra! Bunica! Bunica!” Ochișorii și gurița cereau ajutor. Plângeam. Așteptam medicii.

Infirmiera a adus un carton de la o carte, să-i facă vânt. Plângeam și întrebam: „Unde-s medicii?” „Acuși o să vină, îs la operație”. Eu zic:„Cum așa? Și picurătoarea se termină!”, „Acuși, acuși vin”. Am făcut vânt cu cartonul și eu și doamna, vreo două ore. În Reanimare, vânt cu un carton, ca să poată respira copilul?!

Infirmiera mi-a arătat că mânuța fetei se pătează și mi-a zis să le zic eu medicilor, că ea nu are dreptul. Încet, au prins să apară. I-am arătat L. D. Mânuța. A zis că e de la frig, s-o încălzesc. Le-am zis să cheme medici de la Chișinău, că nu văd nimic bun. Reanimatologul nu a zis nimic. Am rugat-o pe L. D.. A zis că nu ea răspunde de sală, el e șef. Pe coridor, am auzit cum i-a zis reanimatologului să cheme, iar el a zis: „Dimineață”. Ea i-a spus că dacă nu sună el, va suna ea.

I-au introdus o injecție. S-a liniștit puțin. În scurt timp, a zis că o doare burtica și a arătat în partea dreaptă. Atunci au palpat-o cu mâna și și-au dat seama, abia atunci, că trebuie să-i mai facă o analiză de sânge. S-a început măsuratul tensiunii, al temperaturii. Termometrul arăta aceeași temperatură. La un moment, și-au dat seama că, probabil, e stricat și au adus alt termometru…

I-au pus o injecție în cateter. Fata, cum se zvârcolea, ieșise acul… Le-am zis. Au venit și l-au introdus din nou. Văzând că starea e mai gravă, abia la 23.00, au sunat la Aviasan. I-au făcut și cardiogramă. Inimioara ei era afectată de tot, după datele din istoria bolii. Au adus cântar. M-au întrebat câte kg are. Le-am spus: „40”. „Dar când ai cântărit-o ultima dată?” Le-am spus: „Acum zece zile, fusesem la Chișinău, la Angela, și ne urcasem pe cântar”.

De cântărit clar că nu au mai cântărit-o. Nu mai avea rost. Măsurau tensiunea, dar nu puteau, că o durea mânuța. Într-un moment, au schimbat alt aparat. Nu știu ce-i puneau că îi venea să vomite, apoi se liniștea și i se făcea cald. Mânuțele reci, dar ea ardea. I-au zis infirmierei şi a umplut sticle cu apă caldă și i le-au pus împrejur. Rostea „Bunica, bunica!”, dar bunica privea chinul și nu o putea ajuta. Plângeam. Îmi ziceau să nu fac isterie, că o să-mi interzică să stau acolo.

Chinurile continuau. Tot veneau și luau analize de sânge. Cineva m-a întrebat, dacă nu avem în familie diabetici. Le-am spus că nu. Dacă nu știau, cum de i-au administrat Dopamina, care ridică glicemia. Pe la 01:30 a venit Aviasan-ul, au controlat-o, au făcut consiliu, au decis să o intubeze. Au chemat să-i facă roentgen. Am rugat să o schimbăm, că-i transpirată, să nu răcească. Era cu picurătoarea și era greu.

Au dus-o în sala de roentgen. De acolo striga „Bunica, bunica!” Pe urmă mi-au zis să ies, să o intubeze. Nu știam ce-i asta, credeam că-i ceva să-i ușureze durerea. După aceia, m-au chemat. Sabinel era la respirație artificială. Medicii de la Aviasan mi-au spus că situația nu-i gravă, nu-i foarte gravă, dar e extrem de gravă. Că-i netransportabilă. Au mai zis că ei pleacă. Dacă până dimineață starea se ameliorează, ne duc la Chișinău.

Am ieșit în coridor plângând. D. B. m-a chemat să vorbesc cu ea. „Auzi, tu trebuie să grăiești cu doctorii de la Aviasan, că la copilul tău și plămânii și ficatul toate-s… Să te apropii, să grăiești. Noi am șezut toată noaptea…” I-am zis: „Dă Doamne să-mi văd copilul sănătos și voi grăi cu toți”.

Am luat niște bani din geantă și am alergat din urma lor să le dau. Au refuzat. Pe coridor mai era cineva. Nu mi-am dat seama că, poate, pe ascuns trebuia. Am întrat în salon, la Îngeraș. Mă uitam la aparatele celea. Am văzut că tensiunea tot mai mică. Cu strigăt și spaimă i-am zis surorii medicale, iar ea a zis că nu-i nimic, că așa-s aparatele.

Marți, 12 februarie.

La 4.00 dimineața mi-au zis să mă duc într-un salon să stau puțin culcată, să nu fac isterie. M-au convins, m-am dus, am stat o oră și jumate și am revenit. Sabinuța era cu gurița strâns închisă. Când plecasem era puțin deschisă. Pe ochișorul drept – o lăcrămioară. M-am apropiat și am șters-o. Pe cap era ștergarul nostru de acasă. Părul era ud. Lângă dânsa, sticle cu apă fierbincioară, lipite de corp. Am întrebat infirmiera de ce le-a pus fierbinți. A zis că nu demult le-a pus și mi-a spus să le mai schimb și eu cu apă caldă.

A venit reanimatologul. L-am întrebat despre starea fetiței. „C sojaleniu, nicego horoșego”. Am prins a plânge și mai tare. Infirmiera mi-a zis: „Mai bine du-te la o biserică sau la mănăstire și dă o slujbă”.

Am sărutat mânuța Îngerașului și am ieșit. Afară ploua tare, de parcă plângea și cerul… Rutiera nu venea. M-am dus pe jos până la biserică. Era sărbătoare și socotisem că va sluji. Biserica era închisă. M-am ridicat acasă, să mă schimb și să revin la spital. Am chemat un taxi și, la ora 9, am intrat cu Angela în spital, unde ne-au chemat și ne-au spus ceea ce nici acum nu pot să cred că s-a întâmplat…

EPILOG

Mă simt foarte vinovată că am văzut chinurile Îngerașului și nu am sunat la o linie fierbinte, la niște cunoscuți, să fim scoși din ghearele morții, din acel necaz. Cum să vezi doar pe aparate că arată bine, dar să nu simți că copilului îi este foarte rău? Mă tot întreb: cum pot dormi liniștiți, cum de li se permite să mai lucreze? Vrem să fie pedepsiți pe dreptate toți cei care poartă vină pentru moartea copilașului nostru.

Suntem uciși de durere cu toții, mama, tata, care în toată luna îi transfera pe cont câte 3500 de lei, care aducea de toate când venea, începând cu dulciuri și terminând cu detergenți. Vara au fost la mare în Turcia, în vacanța de iarnă au fost la munte. Suna în fiecare zi, atât de legat era de Sabinuța.

Mulți întreabă de ce copilul era cu mine și nu cu mama. Ca și în alte familii, au apărut neînțelegeri și părinții fetiței s-au despărțit. Tata muncea peste hotare. O dată la două luni venea pe 10 zile, pe care le petrecea cu Sabinuța. Și mama plecase peste hotare, dar a revenit, a născut un bebeluș și locuia în Chișinău. Se gândea să o ia pe Sabinuța, dar nu voiam să o schimbăm din școală în școală. Ne-am gândit că și mie îmi va fi mai ușor, eu fiind singură.

Prin multe greutăți am trecut, dar era destul să mă vadă Sabinuța tristă și imediat îmi zicea: Buni, sunt mândră și sunt făloasă. Eu prindeam să-i cânt cântecul. Și scârba îmi trecea și ea fericită era. Nu era zi să nu mă întrebe de zeci de ori: „Buni, mă iubești?”, „Foarte tare, Îngeraș, eu fără tine mor”. Dar iată că trăiesc, mă osândesc… Decizia au luat-o împreună ca ea, să rămână cu mine și să o dăm la școală la Ciorna. Părinții aveau încredere în mine.

La 25 martie, am fost programați în audiență la Ministerul Sănătății ca să ne plângem de necazul și încălcările care s-au făcut. Acolo, funcționarii nici nu au vrut să ne asculte, aștepta rezultatele expertizei. Este prima analiză, istoria, în care și anchetator nu trebuie să fii că se vede câte încălcări s-au făcut: Să nu facă ei o analiză biochimică, USG, cardiogramă, să nu verifice sau să întrebe de alergie, că ea era foarte alergică, în reanimație să nu fie cateter după mărimea care trebuie, să fim lăsați fără supraveghere cu un Dopanin foarte puternic care se supraveghează, să faci vânt cu carton că copilul se aprindea… În ce veac trăim?

Noi nu ne oprim. Apelăm la CtEDO. Mergem peste tot, să iasă adevărul la suprafață. E mai ușor să dea vina pe bunica. Da, noi am venit cu intoxicație de acasă, dar pe picioare! Copilul a cerut mâncare și cum ne-au introdus analghin și demidrol și nu mai știu ce, de-odată i s-a făcut rău. Pentru ce i-au pus, dacă febră nu avea? În istorie, e scris despre o schimbare la doză. Sigur că au produs supradozaj.

Un copil ca o floare, care nu era bolnăvicios, plin de viață, cosit la pământ de indiferența și de incompetența medicilor. Nu am cuvinte…

Cartonul despre care am scris era un tartas de la o carte cu desene argintii, de unde și fața Sabinuței era presărată de argint. De la fluturarea acelui carton. Tartasul a fost adus de infirmieră.

Tot ce am scris e corect și sunt gata să fiu testată la orice aparat, ca să-mi demonstrez dreptatea.

* Unde am pus ora concretă am luat descifrarea de la ORANGE, pe care o pot anexa.