Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Despre menaj la negru și…

Despre menaj la negru și nevoia de a trăi decent

R. Moldova este o „industrie de forță de muncă de lux” pentru lumea întâia, cum s-ar numi țările dezvoltate democratice și capitaliste. Oamenii din Moldova sunt harnici și silitori, dar, din păcate, această „industrie” este folosită peste hotare mai mult în servicii de curățenie, construcții și în alte domenii pentru munci necalificate. Nefiind remunerați conform legii și, de cele mai multe ori, angajați la negru, moldovenii suportă abuzuri doar pentru că ar avea nevoie de acel fir de speranță.

Astfel, zeci de mii de moldoveni, pregătiți în varii domenii, precum medicină, pedagogie, comunicare, inginerie etc., emigrează, fiind nevoiți să accepte oferte de muncă periculoase, murdare și prost plătite, nefiind declarați peste hotare şi mărind gaura neagră a migrației. De ce? Nu pentru că nu ar dispune de drepturi, legislația franceză se arată destul de strictă și precaută, însă nevoia de bani și păstrarea locului de muncă îi face pe mulți să muțească și să nu declare instituțiilor de rigoare niciun fel de probleme, pentru că se cer dovezi, se cer mărturii, pe care oamenii, speriați, preferă să le evite.

Străinătatea pentru mulți din cei plecați de acasă e sinonimă cu singurătatea. Să apuci drumul ei nu este ușor, trebuie să îți ajungă cuțitul la os ca să îți iei pașaportul și să pleci din țara ta. Unii poate au câteva contacte care îi așteaptă: rude plecate, prieteni care pot să îi cazeze temporar, care ştiu ceva de lucru, dar când ajungi la destinație, observi gardul înalt ce împiedică accesul la locul de muncă promis, ce ar fi trebuit să-ţi asigure pâinea cea de toate zilele. Acei bani care, de la distanță, păreau ușor de făcut devin tot mai greu de accesat. Pentru că lipsește experiența de muncă în domeniile necalificate, recomandările și cunoștințele necesare pentru a utiliza legislația muncii.

Moldovenii cu pașaport românesc ar fi trebuit să fie fericiți că au acest drept în Franța – dreptul la muncă. De la 1 ianuarie 2014 cetățenii români și bulgari își pot găsi de lucru în UE fără a deranja autoritățile. Măsurile de securitate pentru un angajator francez iau sfârșit când le cer un document justificativ că sunt înscriși la Pole Emploi/Agenția pentru Ocuparea Forțelor de Muncă, sau un justificativ că au mai lucrat legal anterior.

Din păcate, mulți din cei cu pașaport românesc încă mai lucrează la negru. Veniturile acestora nu sunt declarate, iar în caz de șomaj sau pierderea locului de muncă, nu pot beneficia de ajutor social, nici demonstra că au o experiență într-un domeniu, doar dacă sunt crezuţi pe cuvânt. Iar în caz de accident de muncă, cheltuielile de transport, de spitalizare sunt suportate de ei, nu de angajator. Astfel, acea forță de muncă de lux, cum spun occidentalii, căci moldovenii lucrează bine și repede, iar femeile noaste fac curat cu sârguință, ajunge la gunoi, pentru că imediat sunt înlocuiți de alții.

Publicitate
Publicitate

Tatiana Ciobanu, 26 de ani, e plecată de la 18 ani din Moldova. De patru ani muncește în menaj în Franța. Prestează servicii de curățenie pentru Thomas Mick, director de creație, Departamentul Arhitectură și Retail Design International Dior. Deși domnul Mick ar putea să o declare pe Tatiana că muncește legal, acesta preferă să nu se complice și să o plătească la negru.

Într-una din zilele ei de muncă, Tatiana m-a invitat să îmi arate programul în menaj. În tren îmi spunea că o femeie cu experiență în domeniu se vede după cum calcă o cămașă: „Îți trebuie nu mai mult de 3 minute să calci. Pe zi, eu calc vreo 20, depinde de client, depinde dacă am mai călcat săptămâna anterioară. Apoi cearceafurile, trebuie să fie impecabile, fără cute. Dacă nu este mulțumit clientul, îți pierzi locul, apoi vine alta în locul tău, care tace și își vede de treaba ei. Face tot ce i se spune.”

Tatiana are acasă un băiat de 7 ani. A reușit să cumpere o casă bătrânească în sat, acum strânge bani ca să o renoveze. Muncește în Franța cu inima în Moldova. „Am noroc de mama. Ea are grijă de băiat. Le trimit pachet și bani, ei reușesc să se descurce cu ce le dau. Mai plătesc chiria aici și îmi rămâne puțin să pun deoparte, dar când voi reuși… voi fi fericită”, închide ochii, visătoare.

Cum ajungem în apartament, Tatiana își scoate pantofii și își ia ciupici curați dintr-un pachețel din geantă. Își strânge părul și își pune mănușile pe mâini. „Fiecare are metodele sale de lucru la curățenie. Eu sunt mai flexibilă, mă mulez după cerințele clientului. Dacă el preferă ceva anume, eu mă strădui să îndeplinesc acea sarcină. Un singur aspect nu suport în această meserie: lucrurile făcute la repezeală. Îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, ca la mine acasă. De aceea și vin cu ceva timp înainte, așa am vreme destulă să le fac pe toate cum e nevoie. Dacă spun exact ora la care intru, sunt plătită, nu e o problemă. Este important să înveți obiceiurile persoanelor la care faci curățenie. Să observi unde pun lucrurile, ce preferă să vadă pe măsuța din fața TV-ului etc., detalii mărunte, pe care înainte nu le remarcam în alte case atunci când mergeam în vizită.”

În menaj este esențial să ai recomandări, așa îți faci mai mulți clienți, iar orele adunate din câteva case îi fac Tatianei salariul lunar.

Anterior, Tatiana lucrase câțiva ani în Italia ca îngrijitor de persoane vârstnice, făcea curățenie, călca, avea grijă de cineva așa cum ar avea grijă de un apropiat de al ei. Apoi a trebuit să schimbe Italia cu Franța, aici avea câteva rude și o ofertă de lucru, care îi acoperise la timp pierderea muncii în Italia. Limba a învățat să o vorbească „din mers”: „Se aseamănă foarte bine cu italiana. Un cuvânt în română, unul în italiană, apoi unul în franceză și făceam o propoziție ca să exprim ideea. La început se uitau ciudat, apoi s-au obișnuit şi ei cu mine, şi eu cu limba lor”.

Tatiana spune să mereu îi este frică să nu fie înlocuită de altcineva, de aceea, de fiecare data când merge în casa clientului lucrează ca și cum ar fi pentru prima dată: face curat și calcă impecabil.

Până la întâlnirea noastră, Tatiana spune că nu a lucrat nicio zi legal în Franța. Nu că nu ar fi vrut ea, ci de fiecare dată a găsit clienți prin recomandări, care nu au vrut să se complice cu un contract.

„Din păcate, se întâmplă și lucruri pe care nu ai vrea să le auzi. Lucrasem într-o familie de evrei, iar într-o zi, fiul acestora mi-a spus că îi lipsește un ceas din aur. M-au bănuit pe mine fără să aibă vreun argument. Atunci mă sunau și îmi spuneau că mă dau la poliție, mă speriau. Nici nu aș vrea să continui să mai vorbesc de acest episod”, conchide Tatiana.

Tânăra spune că nu are timp să își facă prieteni. Tot timpul lucrează, iar oamenii pe care îi întâlnește sunt ori dintr-acei care caută, ori dintr-acei care oferă de lucru, iar ea transmite mai departe mesajele celora care au nevoie. Se bucură când face un bine, crede în Dumnezeu, și crede că sacrificiile ei vor fi răsplătite, iar copilul ei va avea un viitor mai bun. Duce dorul băiatului zi de zi, îmi arată pozele din vacanță și un văl de lacrimi îi acoperă ochii: „Aș vrea să stau și eu liniștită cu copilul acasă. E un stres să trăiești toată viața ca aici (n.r.: la Paris), și viața e numai una: te uiți, și a trecut”.

Rodica Dimușor, o altă moldoveancă, e venită în Franța de 15 ani să muncească în menaj. În Moldova lucrase în sistemul medical, aici s-a angajat unde a avut acces. Așa a reușit să își pună pe picioare băieții, să îi aducă și pe ei la Paris, să îi înscrie la școală, și să lupte din greu ca să aibă o normalitate ce îi lipsea în Moldova. Rodica nu se plânge de clienți, are foarte multe recomandări, ochiul format în domeniu: calcă bine, dar parcă ar vrea să aibă și ea asigurare medicală în Franța, un contract de muncă i-ar permite acest fapt.

Lucrează la persoane bine văzute în societatea franceză, este foarte mândră de rezultatele lor, însă mai puțin de atitudinea pe care o arată față de cei care duc greul în casă. „La început eram moale și suportam. Așa au trecut ani, apoi am început să îmi impun condițiile mele de lucru. Un pic mai târziu, dar a funcționat cu alți clienți, poate mai buni”. Rodica lucrează pentru jurnaliști, specialiști în comunicare, modă, oameni de afaceri etc. Uneori, de ziua ei, clienții mai vechi îi fac cadouri: o mașină de cafea, o cutie de bomboane, dar ea își dorește altceva: un contract de muncă.

„Ani de zile am lucrat cu produsele astea de curățat, acuma mi-au ajuns până în gât”, glumeşte Rodica. „Am probleme mari cu tiroida, nu am nevoie de stres sau alte complicații, dar pentru ce-i al meu încă mă zbat și sper să obțin, deja am lucrat la negru suficient ca să înțeleg că nu mă ajută cu nimic dacă mă stabilesc aici. În Moldova am fratele, părinții, sora tot e plecată, dar băieții mei deja sunt aici de mulți ani, soțul meu la fel, parcă mă trage și aici să rămân.”

Rodica spune că ani la rând a întâlnit oameni și oameni care veneau din Moldova din posturi bune de muncă, chiar și un viceministru, care tot la negru căuta de muncă. „Așa-i situația. Noi venim să avem grijă de ei, iar de noi… Dumnezeu. Nu doresc unei fete sau unei mame să ia viața de la zero și să vină să lucreze în menaj acum. Anterior, poate mai făceai bani, acum… chiar dacă ești muncitor și strângător, vezi că nu merită să-ți irosești tinerețea. Niciodată nu ne vor fi recunoscători pentru sacrificiile noastre. Cred că, dacă ne plătesc, deja e bine, au drepturi asupra noastră.”

Alla Tofan
Publicitate
Publicitate