„Ca să nu calc pe urmele părinţilor, spre Siberia, m-am refugiat spre Sibiu”

Pe strada George Coşbuc din Sibiu, situată în zona istorică a oraşului, locuieşte doctorul Vasile Hodorogea. În 1944, când armata sovietică revenea pe teritoriul Basarabiei, bătrânul, care atunci avea doar 16 ani, s-a refugiat în România, ca să nu le calce pe urme părinţilor săi, care, în acea perioadă, fuseseră condamnaţi şi deportaţi în lagărele din Siberia. La cei 84 de ani ai săi, cu lacrimi în ochi şi privirea îndreptată spre cer, cu amintiri din cel de-al Doilea Război Mondial şi plin de speranţe, bătrânul se arată convins că nu vor mai trece multe generaţii până când neamul românesc va forma o singură familie. “Basarabia e cu un picior amputat. Asta o dezechilibrează momentan. Dar să nu uităm că suntem acelaşi neam, vorbim aceeaşi limbă, avem aceleaşi tradiţii, avem… şi vom avea Unirea cu Patria-Mamă”.

Vasile Hodorogea, fiu al Basarabiei (aşa se prezintă d-lui – n.r.), s-a născut la 25 iunie 1928, în satul Slobozia-Hodorogea, comuna Bieşti, plasa Chiperceni, judeţul Orhei. Din 1944, a locuit în mai multe oraşe din România, ca, într-un final, să se stabilească la Sibiu, la 600 km distanţă de localitatea în care s-a născut.

De pe malul Răutului din Orhei – pe malul Cibinului din Sibiu

10 februarie 2013. La Sibiu ninge cu fulgi măşcaţi şi pufoşi. În doar câteva ore s-a aşternut un covor alb peste oraşul vechi. Timpul de afară îi aminteşte lui Vasile Hodorogea de anul 1944, când o luase într-o mână pe sora mai mică, în alta un geamantan din lemn, care avea un loc special pentru cărţi, şi fugise spre trenul de marfă din Chişinău pentru a se refugia în România.

„E greu să vorbesc despre asta. Îmi amintesc cu tristeţe cum, în iunie—iulie 1940, tata, în timp ce aducea recolta de grâu, în carul cu snopi, a fost chemat la securitate şi nu s-a mai întors. A fost dus în Siberia. L-au condamnat pentru că era considerat bogat. “Culac” îi mai ziceau. Mama a fost deportată spre sfârşitul aceluiaşi an. Mă trimiteau cu căruţa la muncă în folosul obştesc. Însă aveam şi noi pământ. Mama le-a spus celor de la consiliul popular că are nevoie de mine pentru câteva zile să lucrez la pământul nostru. Pentru asta a fost condamnată şi deportată în Siberia”, îşi aminteşte Vasile Hodorogea.

Aşezat într-un fotoliu vechi, din lemn, îmbrăcat în cămaşă, la cravată, cu un pulover cald, bătrânul continuă să ne povestească cum a fost drumul de pe malul Răutului din Orhei până pe malul râului Cibin, care traversează Sibiul.

Două săptămâni cu trenul spre Transilvania

„Aveam 16 ani. În 1944 toată lumea ştia că se întorc ruşii. Noi ştiam ce înseamnă ruşii, ţarismul. Doreau să cotropească România întreagă, nu doar Basarabia, pe care au şi luat-o. Ca să nu le calc pe urme părinţilor spre Siberia, împreună cu cei cinci fraţi (cel mai mic – de 5 ani, cel mai mare – de 18) am hotărât să ne refugiem în România. Prima dată am plecat cu căruţa până la Orhei. Acolo ne-au informat că suntem încercuiţi. Războiul era în toi. Am plecat acasă. Două luni mai târziu, am pornit din nou la drum. Fratele mai mare cunoştea germana din liceu. S-a apropiat de o maşină nemţească şi i-a rugat să le ducă pe cele două surori, de 5 şi 7 ani, până la primul imobil din Chişinău. Noi am mers pe jos până la Chişinău. Acolo am urcat în primul tren de marfă. Ne-a dus spre sudul Basarabiei, pentru că frontul era sus. Se ataca pe direcţia Iaşi. Cu trenul, timp de două săptămâni, am ajuns la Sighişoara. Pe drum ne-a nins, ne-a plouat… În gară ne primeau cu ceai cald. A fost un tren cu 60 de vagoane, descoperite, încărcate cu materiale. Într-un vagon erau peste o sută de oameni. Mergea vreo două ore şi ne lăsa în staţii, pentru că locomotivele trebuiau să aprovizioneze frontul. Când am ajuns în România, am avut o descătuşare…”, mărturiseşte bătrânul.

„Mi-e dor de satul natal, mi-e dor de tine, mamă…”

Ajunşi la Sighişoara, Vasile Hodorogea a fost repartizat la Liceul “Radu Negru” din Făgăraşi. După 1949, când a absolvit liceul, a fost admis la Facultatea de Medicină din Bucureşti, ulterior la Institutul Medico-Militar. Astfel, în 1957 activa deja în calitate de medic de familie în oraşul Sibiu, alături de alţi doi fraţi care profesau medicina. “Acolo nu ne aştepta mama şi tata. Au fost şi aspecte când se discuta “de ce vin ei pe capul nostru”. Acesta a fost un motiv pentru care ne-am dat silinţa să învăţăm şi să ne realizăm. Aşa am ajuns trei medici, două profesoare şi o educatoare”.

Deşi Vasile Hodorogea a ieşit la pensie, la soneria de la poartă se mai păstrează inscripţia: “Dr. V. Hodorogea”. La intrarea în casă, pe partea dreaptă, stă lipit de perete un portret al tatălui său, care îi aminteşte de ambii părinţi şi de satul natal. “În satul în care m-am născut, acolo e toată inima şi neamul meu cel românesc. Mi-e dor de satul natal, “mi-e dor de tine, mamă, mi-e dor ca să te văd, mi-e dor să văd căsuţa, la poala ta să şed, să merg la câmp la coasă, la fân la secerat, să beau din apa rece din capătul de sat…”, sunt doar unele dintre versurile pe care bătrânul le recita în timp ce ne povestea.

Bomboanele cu mentă, produse la Chişinău

Mărturisindu-ne despre situaţia din Basarabia din anii 1940—1944, Vasile Hodorogea şi-a amintit că mai păstrează geamantanul de lemn cu care s-a pornit de acasă în 1944. Am coborât la parter. Acolo geamantanul era pus într-o ladă mare, tot de lemn. L-am ridicat. Era plin de praf. Înăuntru mai erau un rucsac vechi şi două legitimaţii. Pe una scria: “Carte de membru. Societatea de Cruce Roşie a Republicii Socialiste România”, eliberată la 17 februarie 1971.

După ce am făcut câteva fotografii cu geamantanul, am mers în camera lui Vasile Hodorogea. Pereţii acesteia sunt decoraţi cu tablouri, iar deasupra căpătâiului se află vreo 15 icoane. Bătrânul ne-a prezentat câteva albume cu fotografii, diplome şi medalii pe care le-a agonisit de-a lungul timpului. Ne-a arătat şi biblioteca. “La cei 84 de ani ai mei, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă deplasez fără baston şi citesc fără ochelari”. Pe o măsuţă de la intrarea în casă observăm câteva bomboane mentolate, produse la Chişinău. “Ultima dată am fost la Chişinău prin 1992. Dar avem neamuri acolo şi ne mai trimit şi dulciuri”.

Vasile Hodorogea participă la mai multe conferinţe organizate la Sibiu, în special la cele ce ţin de istorie, literatură, artă… Cunoaşte şi cântă cântece patriotice, poeziile unor mari scriitori români. Când l-am întrebat dacă mai crede în Unire, ţinând cont de situaţia politică de astăzi, bătrânul a îndreptat privirea spre cer şi a spus că are mari speranţe şi că nu vor mai trece multe generaţii până când neamul românesc va forma o singură familie. “Basarabia e cu un picior amputat. Asta o dezechilibrează momentan. Dar să nu uităm că suntem acelaşi neam, vorbim aceeaşi limbă, avem aceleaşi tradiţii, avem… şi vom avea Unirea cu Patria-Mamă”.