„30 de ani e destul de mult pentru un popor, ca să zacă în dezamăgire”. Mărturiile sătenilor din Ruseștii Noi despre participarea la Marea Adunare Națională – Ziarul de Gardă
  • „30 de ani e destul de mult pentru un popor, ca să zacă în dezamăgire”. Mărturiile sătenilor din Ruseștii Noi despre participarea la Marea Adunare Națională

    „30 de ani e destul de mult pentru un popor, ca să zacă în dezamăgire”. Mărturiile sătenilor din Ruseștii Noi despre participarea la Marea Adunare Națională
    27 august 2021 | 08:45

    Acum 30 de ani, oamenii din Ruseștii Noi, raionul Ialoveni, treceau în coloane pe drumul principal și își lăsau în urmă ogrăzile pustii. Mergeau, care și cum reușea, până la Chișinău, unde se alăturau mulțumii din Piața Marii Adunări Naționale (PMAN). Știau că acolo se ascultă discursuri cu capul sus și se scandează, printre altele, „Noi suntem acasă!”. 

    Cu prilejul aniversării din acest an, ne-am dus să întrebăm localnicii unuia dintre cele mai active sate de la acea vreme despre speranțele lor de acum 30 de ani, despre schimbările care au avut sau nu au avut loc și, mai ales, dacă cred că statul pe care atunci l-au declarat independent este anume așa în prezent. 

    Pavel Codreanu

    „Acel entuziasm a rămas în noi”

    Totul era stihinic”, spune Pavel Codreanu, un pensionar din Ruseștii Noi. Își amintește despre cenaclurile din tinerețea sa, despre cum a crescut printre cărți și treptat a început să se întrebe dacă oare „nu suntem noi totuna cu cei de peste Prut”. Ca dânsul erau mulți, zice.

    În acea perioadă euforică, pentru ei era o mare bucurie să se afle alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi. Făceau totul fără un plan – pur și simplu, se întâmpla să afle că are loc un eveniment. Așa a fost și cu Adunarea. El și fratele său geamăn au zbughit-o în acea zi de la fotbal direct spre oraș. Acolo – lume peste lume. Și dânșii s-au amestecat în mulțime. „Acel entuziasm a rămas în noi și cred că acum se transmite tinerilor”, spune bărbatul. 

    Pavel Codreanu a ieșit nu doar la Marea Adunare Națională – a fost și în Găgăuzia, și în regiunea transnistreană, și la apărarea televiziunii. „Pregătisem și noi cocktailuri Molotov, nici nu știu cine ne-a învățat. Sigur că îmi vine să râd acum, dar eram la serviciu și știu că șeful mi-a spus că dacă mă duc, să nu revin. Și m-am dus”, completează el. 

    Consideră că nu degeaba a trăit, odată ce a participat la acele evenimente, mai ales că tot ce a făcut, spune că e pentru copii și nepoți, iar azi „suntem mulți români – de jure, nu de facto, respectiv, dacă nu erau acele adunări, cine știe unde ne aflam”. 

    În opinia sa, oamenii înțelegeau ce lasă în urmă – o doctrină a fricii: „că noi eram oameni speriați, oameni care ne temeam să ieșim din sat, ne temeam să spunem ceva deschis”. Treptat, acestea se dizolvau. După Marea Adunare, oamenii nu se mai temeau să se ridice în picioare, să întrebe, să ceară. Se simțea o mândrie generală, înțelegem din spusele sale.

    Și dacă la prima adunare se striga „Unire, moldoveni!”, atunci la a treia se scanda „Unire, frați români!”, „Noi suntem români!”. Atunci, Pavel a înțeles că e împlinit, că nu degeaba trăiește acele vremuri și vrea să fie ca toată lumea de acolo. „Probabil, viața aceasta a noastră, acești 30 de ani, s-au răsfrânt și asupra copiilor și nepoților – ei sunt români, au studii făcute în România… Acum ne rămâne doar un pas, dar cât de mare – nu știu”, surâde omul. 

    Dacă ar fi acum anul 1991, Pavel Codreanu spune că ar face tot ce a întreprins și atunci, doar că mult mai activ. Ar arăta spre acele lucruri de care se temea și le-ar spune pe nume. 

    Cât despre ceea ce a urmat cu regiunea transnistreană, a mers acolo în calitate de voluntar, într-o euforie care îl cuprinsese nu doar pe dânsul. Era mai, ora patru dimineața, când au început a bate clopotele bisericii din sat. I-au adunat la Dănceni, pe el și pe alți tineri. Pe liste erau mulți, dar nu au venit toți. Ține minte acea dimineață în mod special, pentru că, de multe ori, visează noaptea țipătul unei fete tinere, când au ajuns în centrul satului: „Unde vă duceți? Voi nu o să vă mai întoarceți. Acolo e război”. Acel strigăt disperat, pe care parcă îl mai aude și acum, i-a făcut pe unii dintre băieți să sară din mașini și să fugă la deal. Așa că, până la urmă, s-au prezentat 100 la post. „Dar nu învinuiesc pe nimeni, eu îi înțeleg”, explică Pavel.  

    Ajunși pe loc, și-au dat seama că nu dispun de lucruri elementare pentru război, cum ar fi o hartă. Sau unsoare pentru arme. Au delegat câțiva băieți să ajungă la președintele Snegur, ca să-i vorbească despre aceste probleme. Când s-au văzut la Chișinău, Pavel și un alt coleg au spus că se duc întâi pe acasă, la familiile lor. Fratele lui, Petru, din moment ce nu avea copii, le-a zis că se duce singur în misiune. A doua zi l-au arestat, ca și cum ar fi fost dezertor. 

    Deși el avea lista celor care au semnat pentru ceea ce ne trebuie. Mai târziu, voiau să-l judece. Aveam un coleg care m-a sfătuit și mi-a zis așa: „Pe Petru îl scapă un lucru. Să faceți protest și să îndreptați armele spre Chișinău. Or să se sperie și or să-i dea drumul”. Așa și am făcut și l-au eliberat”, își mai amintește, zâmbind, Pavel. 

    Când a revenit definitiv acasă, ai lui s-au speriat – era mai slab, nebărbierit, erau altfel purtările, gândurile și vorba. Cu toate acestea, crede că erau fericiți să-l vadă. Mai ales că, inițial, le-a povestit că e o venire de doar 10 zile, el și camarazii fiind așteptați înapoi. 

    Apoi, ne-au anunțat că se termină totul și să stăm acasă. Când ne-au spus despre asta, m-am simțit pustiu, ca și cum degeaba m-aș fi dus acolo. Mai aveam atât de puțin până la Tiraspol. M-am simțit trădat și nu doar eu am avut acest sentiment”, mărturisește Codreanu. 

    Al doilea mare regret de la Independență încoace a fost venirea lui Voronin la putere. Când s-au anunțat rezultatele, fiul lui Pavel a sunat de la facultate și i-a spus: „Ce e cu voi, în Moldova? Ce ați votat? Mi-e rușine că sunt de acolo”. Nici Pavel nu pricepea cum câțiva ani în urmă oamenii erau atât de uniți pentru un scop comun, iar atunci… „Dar cred că atunci sărăcia și-a spus cuvântul”, comentează el. 

    Crede încă în viitorul R. Moldova, în oamenii de aici și în cei din diasporă. Crede că cei care au ieșit în ‘91 în stradă au obținut ceea ce și-au dorit. Crede că va fi mai bine și că nu are cum să fie altfel. Crede în Marea Unire, „care se va face, mai devreme sau mai târziu, chiar și fără să ne dăm seama cu toții”. 

    Pavel Codreanu a rămas să lucreze în acea R. Moldova pe care și-a dorit-o independentă, a avut două mandate ca primar în localitatea sa. Cei trei copii ai săi, în schimb, au plecat, alegând drept destinație Olanda, Arabia Saudită și România. 

    Maria Panfil

    „Dar cine nu aspiră la libertate?”

    Maria Panfil este consăteanca lui Pavel Codreanu și fostă profesoară de istorie, cu 44 de ani de activitate în spate. Ea susține că, deși a trecut prin timpuri grele, a avut parte de o viață frumoasă. 

    Despre anul 1991 povestește că era o perioadă în care oamenii chiar credeau, chiar aveau speranță, chiar gândeau că s-a sfârșit cu teroarea. Abia mult mai târziu a înțeles cât de problematice și absurde erau condițiile în care dânsa și colegi de-ai săi din pedagogie activau. „Așa au trecut anii, iar când a venit timpul să dăm jos acel regim, chiar ne-am bucurat”, punctează ea. Ieșeau din sat cu ardoare și reveneau cum puteau. Bucuria de a putea asculta ce se vorbea la tribune în Chișinău părea îmbătătoare.

    Credeau cu toții că în față îi așteaptă o viață extraordinară – când ceea ce gândesc, aceea o să poată spune, când vor fi liberi, când fiecare va putea să-și manifeste capacitățile. Credeau orbește în ceva mai bun, iar „acea energie a ridicat masele, a ridicat oamenii”. Oriunde mergeai – că era nuntă sau prohod, se vorba cu patos despre o altfel de viață.

    Cine nu aspiră la libertate, prosperitate, la o viață mai bună? De atunci și până acum – credem, luptăm, așteptăm. Fiindcă ne dăm seama că schimbările nu vin așa de repede. Eu mă rog să mai am zile ca să pot vedea schimbări frumoase acasă, fiindcă 30 de ani e destul de mult pentru un popor, ca să zacă în dezamăgire”, explică fosta profesoară. 

    Astăzi, ea se întreabă însă dacă poate fi numit stat cel care nu dă omului un minim de existență. Apoi se mai întreabă, retoric, unde e miliardul, aeroportul și, mai ales, unde e dreptatea?..

    Pentru Maria Panfil, marele șoc al celor 30 de ani de independență ține de războiul din 1992, unde a fost luat și soțul său, care nici măcar nu făcuse serviciul militar. Îi zicea că nu este pregătit, îl întreba unde se duce, când nici măcar nu știa să țină corect arma în mână. În replică, bărbatul i-a spus că va face tot ce fac și ceilalți. Au urmat zile și nopți lungi de tăcere, timp în care Maria încerca să asculte necontenit radioul sau televizorul și nu dormea decât pe apucate. Până într-o dimineață. 

    Mi-au spus atunci că el e la televiziune. Și m-am dus acolo în neștire, cum am putut, fără să știu mai nimic. Vreo două ore m-am sucit să întreb. Când am dat de el, stătea într-un scrânciob, avea o gustărică, un pahar cu vin”, râde acum Maria. 

    Nu departe de televiziunea publică locuia un consătean de-al lor. Cei doi discutau nimicuri, iar când și-a văzut soțul, mai în glumă, mai în serios, Maria l-a luat la rost: „Eu nu dorm nopțile, iar el se dă în scrânciob… Așa aperi tu țara?”.  

    Pe urmă, el i-a spus totul de-a fir a păr despre cum a fost. 

    Iar Maria Panfil, de la începutul războiului și până azi, așa și nu crede că R. Moldova este „total independentă”. 

    În schimb, în cei 30 de ani, subliniază că am obținut multă experiență. Experiență de viață, de luptă, de a-i confrunta pe ai noștri. „Ultimii patru ani erau la limită, nu mai era chip de suportat. Oameni cu mai puțină carte își dădeau seama unde este răul. Și e mai greu să lupți cu al tău, decât cu cel străin”, opinează ea.

    Dacă ar fi acum anul ‘91, ar chema pe mai mulți să ieșim în stradă și să nu tolerăm injustiția. Reflectează așa: „cam toți cei care au venit în primul Parlament, au trecut prin școala comunismului. Cine i-a învățat pe ei să construiască o viață nouă, fără ceea ce au moștenit de la comuniști? Nimeni. Și de asta au făcut greșeli”.

    Fosta profesoară apreciază că aceea era o perioadă când noi voiam ceva, dar nu știam ce anume, cum și cât. Iar dacă azi ar fi 1991, am fi mai deștepți, cu niște cerințe mai mari. 

    Când începi ceva, e nevoie de multă analiză, dar nu era timp, pentru că valul pornise. A fost o perioadă foarte contradictorie, iar lumea – dezorientată. Acum, ne-am călit și știm ce vrem, aș spune. Majoritatea au deschis ochii, sunt mai pregătiți… Atunci eram naivi, nu înțelegeam multe”, mai consideră Maria Panfil. 

    În pofida acestor aspecte, cei 30 ani de independență ai R. Moldova au schimbat multe în viața sa. Au muncit în continuare, împreună cu soțul, la școală, au construit o casă, despre care spune că le-a mâncat sănătatea și au crescut trei copii – fiica mai mare e stabilită în Kazahstan, al doilea băiat locuiește în sat, iar altă fiică e la Chișinău. „Nu a fost deloc ușor, dar ne-am descurcat ca și alții”, susține Maria. 

    Concluzionează că acum R. Moldova este pe o pistă, gata să decoleze. Aici cărările sunt deschise, dar sunt și multe obstacole. Nu se va schimba radical într-un an sau doi, dar pornirea este bună. Solidaritatea din ultima vreme o face să creadă că suntem pe un drum bun și că se vede luminița de la capătul tunelului.  

    Valentin Țapeș

    „Un stat falimentat, o societate dezbinată, o țară pustiită”

    Un alt consătean, Valentin Țapeș, a muncit ani buni peste hotare, iar azi este președintele organizației foștilor veterani din Ialoveni și consilier în Ruseștii Noi. A participat la aproape toate evenimentele din 1991:  când s-a proclamat independența R. Moldova, când s-a adoptat Legea privind limba de stat, Legea privind drapelul de stat, Legea cu privire la imnul național. 

    Spune că acestea sunt niște momente foarte emoționante, pe care le-a trăit împreună cu mulți alți săteni. Porneau la drum cu mașini de ocazie și socoteau că asta îi unește. Atunci, mulți nu aveau telefoane și se vedeau la o bere, unde în două clipe hotărau pornirea spre Chișinău. 

    Pornim? Pornim. Cu toții? Cu toții. Iar a doua zi, într-adevăr, ieșeam, ori cu mașinile de ocazie, ori rugam băieții cu mașini să ne ducă. Ne repezeau până în marginea orașului, iar de acolo mergeam pe jos până în centru. Sunt evenimente care nu se uită niciodată”, povestește Valentin. 

    Și în piață oamenii erau uniți – aveau un scop unic. Cu toate că cei dintr-o generație cu el au trecut prin școala ideologică sovietică, în momentul când au găsit „Literatura și arta”, citeau și absorbeau articole despre România, își amintește cu nostalgie. Apoi le împărțeau mai departe, iar asta îi ținea uniți. 

    Își aduce aminte, în mod special, despre momentul când s-a aprobat legea despre limba de stat – cum cei prezenți s-au împărțit în două rânduri, iar toți deputații au trecut prin mijloc. „Noi îi aplaudam pentru gestul pe care l-au făcut. Asta era o mare fericire, pentru că speram să se producă acest lucru”, explică bărbatul. 

    Pe fondul entuziasmului și schimbărilor, au urmat însă, de-a lungul anilor, multe nemulțumiri. „Cu mare regret, noi suntem independenți numai și numai pe hârtie. În realitate, noi suntem sub ocupație, fiindcă armata rusă nu s-a retras de pe teritoriul nostru. Pentru mine e clar ca bună ziua că ei sunt ocupanți”, mai adaugă Valentin. 

    El consideră că, de la proclamarea independenței încoace, lucrurile au mers din rău în mai rău. Iar asta pentru că guvernele „au lucrat pentru un grup restrâns de interese” și niciun partid ajuns la putere nu avea un program de țară. 

    Avem rezultatele pe față – 30 de ani de independență și câțiva ani în care nu putem să ne clarificăm unde mergem și ce vrem, noi nu putem aduce niște bani care s-au furat din stat, avem un stat falimentat, o societate dezbinată, o țară pustiită. La asta s-a ajuns. Membri ai familiei, prieteni, săteni de ani de zile se află peste hotare. Mai vin ei oare înapoi?”, se întreabă retoric bărbatul. 

    Și el a mers o vreme peste hotare, la fel ca alte zeci de mii de cetățeni, din nevoia de a-i asigura pe cei din familie cu strictul necesar. Mai târziu, când copiii au crescut, neavând un loc de muncă, au ales și ei, la rândul lor, să plece. „Mă tot întreabă: la ce să revină? Eu nu știu ce să le spun”, povestește Valentin cu amărăciune. 

    Dacă în schimb, acum ar fi 1991, presupune că și-ar dori în funcții niște oameni dotați, sufletiști și patrioți. Și ar cere de la ei. Totul ar cere: „I-aș scurge așa cum ai scurge un ștergar, ca să se vadă rezultate. Ca omul simplu, nu demnitarul, să fie mulțumit. Asta îmi doresc. Eu azi asta, din păcate, nu văd”. 

    Dincolo de partea goală a paharului, consideră că Unirea este posibilă și necesară, iar viitorul R. Moldova îl vede numai în Europa. Ultima remarcă îi trezește amintiri despre anul 1992. 

    Iată atunci, da, știam ce facem, fiindcă în discuțiile noastre spuneam că e pământ românesc, unde nu trebuie să treacă nimeni. Din aranjamentele politice, însă, știm destul de bine că războiul l-am pierdut, noi am cedat”, indică Țapeș. 

    În acel an, de rând cu alți bărbați din sat, a fost chemat prin citație, dus la Chișinău, iar de acolo – repartizat la Florești, de unde a luat în primire 145 de oșteni, iar în trei autobuze au venit la Coșnița, unde Valentin și-a desfășurat activitatea în calitate de comandant de companie, din mai până în iulie. 

    Acolo aveam încredere totală unul în altul, pentru că știam care ne este misiunea. I-am adus pe toți 145 și i-am dat înapoi mamelor. Am și stat de vorbă și cu ele, când au venit să ne aducă mâncare. În momentul când te apucă și te scutură ca pe un copac de prune, rugându-te să păstrezi viața copilului, nu știu cum se descrie asta… Este aici la muzeu și un obuz, care dacă exploda, nu mai vorbeam azi cu dvs. La mine acasă păstrez tricolorul arborat pe poziții, pe stâlp. Cred că pe viitor îl vor păstra și nepoții. Multe s-au întâmplat acolo”, completează Țapeș. 

    Trăgând linia, tot ce le dorește celor din R. Moldova de Ziua Independenței e „să fie mândri că-s români, să nu le fie rușine să spună că-s români, să nu le fie rușine să spună că vorbesc limba română. Alta nu există”. 

    În zilele de 19-22 august 1991, la Chişinău, la fel ca şi la Moscova, au eșuat tentativele de a reconstitui imperiul sovietic. În fostele republici, mișcările de eliberare națională luaseră amploare.

    La Chișinău, la 27 august, mișcarea de eliberare naţională a convocat cea de-a treia Mare Adunare Naţională. A fost votată Moţiunea Marii Adunări Naţionale adresată Parlamentului şi Apelul către statele lumii.

    Ultimul document aprobat de Marea Adunare Naţională a fost Declaraţia de Independenţă, care imediat a și fost votată, nominal şi unanim, de către Parlament. Astfel, cea de-a treia Mare Adunare Naţională a dat naştere statului independent şi suveran, unitar şi indivizibil – R. Moldova.

    Ne puteți urmări și pe Telegram, unde publicăm investigații și cele mai importante știri ale zilei, dar și pe YouTube, Facebook, Instagram și TikTok.

    Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

  • TRIMITE ȘTIREA TA
    Cunoști o informație de interes public? Trimite-o la ZdG
    FORMULAR

    Abonează-te pentru a fi la curent cu toate noutățile!

    Ziarul de Gardă. Singurul ziar de investigații din Republica Moldova. Abonează-te și tu! Abonează-te

    VIDEO/ „Împlinesc 17 ani de când citesc Ziarul de Gardă”. De vorbă cu Ion Boțan, fost profesor de limbă și literatură română în comuna Mingir

    Ion Boțan, cititor fidel al Ziarului de Gardă a fost profesor de limbă și literatură română timp de patru decenii în școala din comuna Mingir. S-a născut în comuna Chiperceni, raionul Orhei, iar la Hâncești a v…
    VIDEO/ „Împlinesc 17 ani de când citesc Ziarul de Gardă”. De vorbă cu Ion Boțan, fost profesor de limbă și literatură română în comuna Mingir

    VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

    După un sfert de secol, pe care l-a dedicat sistemului judecătoresc din R. Moldova, magistratul Ion Cotea constată cu regret că în toți acești ani „a asistat doar la distrugerea justiției”. Judecătorul afirmă c…
    VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

    Ziua Ușilor Deschise la Ziarul de Gardă – eveniment OFFLINE

    Ești în căutarea unui loc de muncă în jurnalism? Ai vrea să muncești într-o redacție, dar ai anumite îndoieli? ZdG poate să răspundă la întrebări sau chiar poate deveni angajatorul tău…
    Ziua Ușilor Deschise la Ziarul de Gardă – eveniment OFFLINE

    Numărul dozelor de vaccin împotriva COVID-19 administrate în ultimele 24 de ore

    2236 de doze de vaccin împotriva COVID-19 au fost administrate în ultimele 24 de ore, anunță reprezentanții Ministerului Sănătății. Potrivit autorităților din sănătate, 1 581 de persoane au fost vaccinate cu pr…
    Numărul dozelor de vaccin împotriva COVID-19 administrate în ultimele 24 de ore

    Autoritățile din Sănătate anunță numărul cazurilor noi de îmbolnăvire cu COVID-19

    Reprezentanții Ministerului Sănătății (MS) anunță despre confirmarea a 1031 de cazuri noi de infectare cu Covid-19, în R. Moldova. Din numărul total de infectări, 869 de cazuri au fost înregistrate în rândul pe…
    Autoritățile din Sănătate anunță numărul cazurilor noi de îmbolnăvire cu COVID-19

    Ziua Mondială a Monitorizării Apei: 44% din populația R. Moldova nu are acces la apă potabilă sigură

    În cea de-a 3-a sâmbătă a lunii septembrie este marcată Ziua Mondială a Monitorizării Apei. Potrivit Centrului Hidrologic, aproximativ 44% din populația R. Moldova nu are acces la apă potabilă sigură. Cea mai g…
    Ziua Mondială a Monitorizării Apei: 44% din populația R. Moldova nu are acces la apă potabilă sigură