Principală  —  Interviuri   —   „În şase ani de proteste,…

„În şase ani de proteste, starea sănătăţii mele s-a agravat. Şi a ţării la fel”

Interviu cu veteranul Războiului pentru Independenţă, Tudor Pânzari

— Dle Pânzari, ce amintiri aveţi din timpul războiului de la Nistru?

— Amintiri sunt multe, dar deloc plăcute. De-a lungul acestor ani grei, mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui tânăr pe care l-am salvat de la moarte. Era voluntar, din Rezina. Aşa s-a întâmplat că l-am cărat 2 km până la maşina de salvare, el fiind rănit. Era tânăr, avea vreo 17-18 ani. Plângea de durere… Gândindu-mă la el, parcă aud şi acum strigătele lui de durere. În timp ce îl căram, o mină a explodat alături de noi, în consecinţă m-am ales cu o contuzie la cap. Medicii mi-au acordat primul ajutor, iar eu m-am întors în tranşee.

— Dar ce s-a întâmplat cu acel tânăr?

— Băiatul a fost dus la spital şi, după cum am aflat mai târziu, a supravieţuit. Cât mă priveşte, atunci nu am dat mare atenţie rănilor de la război, eram tânăr şi plin de puteri. Însă, zece ani mai târziu, când jumătate de corp mi-a fost paralizat, medicii au constatat că am nevoie de intervenţie chirurgicală pe creier. Toate din cauza acelei contuzii ignorate.

— Eraţi foarte tânăr, aveaţi o viaţă în faţă. De ce aţi decis să mergeţi la război?

— Voiam să-mi apăr ţara. Atunci, veniseră în Moldova mulţi cazaci, care-şi băteau joc de oameni neputincioşi şi de fete tinere. În oraşul Bender, unde învăţam pe atunci, au fost cazuri când cazaci venetici aruncau fetele de la etaj pe fereastră. Urmărind aceste nenorociri, mulţi băieţi de la Căuşeni s-au răsculat. Eu am fost unul dintre ei. Aveam atunci 29 de ani, aveam soţie, un copil. La urma urmei, am mers la război ca să-i apăr. Nu m-am dus să câştig sau să pierd, m-am dus să mă apăr, să-mi apăr familia, să-mi apăr ţara.

— Cine a avut de câştigat de pe urma acestui război?

— Aşa cum s-a constatat mai târziu, mulţi lideri de atunci, după război, când în Moldova era multă sărăcie, şi-au cumpărat case mari şi luxoase.

— Ca participant la război, ce indemnizaţii primiţi?

— Până în anul 2012, am primit 9 lei pe lună, compensaţie de la Ministerul Apărării pentru că am luptat pentru integritatea şi independenţa R. Moldova. Însă, din 2012, primesc câte 100 de lei, bani care nu-mi ajung nici măcar pentru medicamente.

— De ce, chiar şi după războiul din `92, armata rusă nu acceptă să părăsească teritoriul R. Moldova?

— Nu vor să plece. Ruşilor le place aici, pentru că au locuri de muncă bine plătite. Aproape toţi au ocupat posturi importante, au primit apartamente, în timp ce moldovenii stau în stradă sau încearcă să supravieţuiască, trăind de pe o zi pe alta. Arătaţi-mi vreun rus în Moldova care să lucreze pe câmp, la prăşit sau la cules poamă. Iar eu, cetăţean al acestui stat, nu am loc în ţara asta, la mine acasă. Coliba pe care o vedeţi este tot ce merit, chiar dacă am luptat pentru independenţa şi liniştea noastră, a tuturor.

582-tudor-panzari4— Cum aţi fost deposedat de casă?

— Am lucrat în sovhoz (gospodărie agricolă de stat în fosta URSS, n.r.) şi am primit un apartament cu două camere într-un bloc cu 3 etaje. În 2002, aveam probleme grave de sănătate şi am fost spitalizat. Cât timp am stat în spital, casa în care locuiam a fost demolată, iar eu, dintr-o dată, am ajuns pe drumuri. Aşa a început marea mea luptă cu morile de vânt. În loc să stau acasă şi să mă recuperez după intervenţia chirurgicală pe care am suportat-o, am fost nevoit să alerg pe drumuri şi să bat pe la zeci de uşi ale demnitarilor. Ceilalţi proprietari au primit alte case în schimbul celor demolate, iar mie nu mi-au dat nimic. Primarul de atunci mi-a dat asigurări că voi primi o casă nouă, dar nu am primit absolut nimic. Astfel au trecut opt ani.

— Cum v-aţi decis pentru prima dată să ieşiţi la protest?

— Nu mai aveam puteri, primeam o pensie de invaliditate de 230 de lei, iar gazda mă costa 100 de lei. Astfel, în 2010, am ieşit la proteste în stradă. Dacă aş fi primit casă atunci, aş fi trăit ca toată lumea – rău, dar măcar cu un acoperiş deasupra capului.

— Cum e să trăieşti într-o colibă în centrul Chişinăului?

— De şase ani nu mai dorm liniştit. În timpul nopţii, ies de mai multe ori afară, să văd de unde vin sunetele. Vin tineri în parc, stau acolo până la miezul nopţii şi fac gălăgie. Timp de şase ani nu am mai avut o noapte liniştită. Am protestat şi în faţa Guvernului, şi în faţa Parlamentului. În şase ani mi-am pierdut sănătatea poate chiar mai mult decât la război.

— Cum arată viaţa din căsuţa de lemn de lângă Palatul Republicii?

— Un timp, am urmărit cum veneau deputaţii la şedinţele Parlamentului, atunci când sediul Legislativului era în reconstrucţie după evenimentele din aprilie 2009. Ce să zic? Toţi umblă cu maşini scumpe, sunt îmbrăcaţi în straie scumpe, iar între timp, lucrurile, situaţia politică, economică şi socială din ţară se agravează. Totul este rău şi devine şi mai rău. Uneori stau şi mă gândesc, încerc să găsesc şi ceva bun în ceea ce se întâmplă aici, dar nu pot, chiar nu pot.

582-tudor-panzari2— Cum aţi construit această casă?

— Asta e a treia, două, cele din faţa Guvernului, mi le-au dat jos. Pe 26 martie 2012, am venit aici, lângă Parlament. Cu greu am construit-o… Era frig, timp urât. Cu mâinile de lut, îngheţând, aşa am făcut-o. Adunam toate scândurile şi materialele aruncate de oameni. Nici acum nu e gata, dar aşa am trăit şase ierni.

— N-aţi avut probleme pentru că aţi instalat-o într-un spaţiu public?

— Am avut probleme prin 2012, când a fost Angela Merkel, chiar aici, la Palatul Republicii. Căsuţa era făcută, dar aşa – aici o scândură, dincolo alta. Atunci a şi fost o hotărâre de judecată ca să o demoleze şi să-mi schimb locul. Dar nu s-au mai apucat să o distrugă, pentru că era aici toată presa. Aşa s-a trecut.

— Dacă acum aţi primi o casă, care ar fi a dvs., ce aţi face cu ea?

— Aş ruga pe cineva să mă ajute să o duc drept la Consiliul raional Căuşeni, să-şi dea toţi demisia, atât preşedintele, cât şi întreg Consiliul. Toţi ar trebui măturaţi din funcţii, inclusiv specialiştii de la asistenţa socială, care, în loc să ajute, pun piedici. Timp de şase ani, n-am primit niciun ajutor social, chiar dacă am prezentat legitimaţia de invalid de gradul II pe viaţă. În şase ani, abia acum o lună, mi-au dat o mie de lei, deşi am depus cerere în aprilie.

— Cum este viaţa dvs. de când protestaţi?

— Au fost multe incidente, pe unele nici nu le mai ţin minte. Au fost cazuri când, la miezul nopţii, încercau să dea foc acestei case. Bine că a plouat în acea noapte. Anul trecut, un tânăr a intrat în noaptea de Paşti în colibă, a spart uşa, în timp ce dormeam, şi m-a atacat. Avea un cuţit şi m-a tăiat la mână, mi-a furat o cameră video pe care o aveam de la Oleg Brega. Am fugit să chem poliţia, care a făcut un proces-verbal. Totuşi, până la urmă, nimeni nu a fost tras la răspundere. Cât despre viaţa mea… Starea sănătăţii s-a agravat. Totul mă doare. Şi în ţară este la fel, e tot mai rău şi mai rău.

— Dacă aţi fi şef de stat, ce aţi schimba? Ce aşteptări aveţi de la un nou preşedinte?

— Nu voi fi niciodată preşedinte de ţară… Eu m-am deprins că ai noştri nu fac nimic şi nu pot spune, de unde să ştiu ce poate să facă el? Adică, reiese că el nici nu trebuie să facă nimic, asta e datoria lui. Cred că aşa e legea, să nu facă nimic, să tacă, să nu iasă în public, să se ascundă de oameni, să nu raporteze nimănui despre ce şi cum face. Un preşedinte bun ar avea tare multe de făcut în Moldova, pentru că nu avem justiţie, nu avem locuri de muncă, nu avem bani…

582-tudor-panzari-placat— Dar dacă aţi fi din nou copil, ce aţi face?

— Aş ieşi din nou la protest (râde).

— Cum a fost copilăria dvs.?

— Eu am învăţat la internatul din oraşul Tiraspol până în clasa a VII-a. Clasa a VIII-a am făcut-o la Bender. Ce amintiri pot să am? Fiind singur, nu avea cine să-mi poarte de grijă, nu aveam cu ce mă îmbrăca, nu aveam unde trage, nu aveam la cine mă duce. Asta e.

— Credeţi că destinul dvs. poate fi comparat cu cel al R. Moldova?

— Da. E la fel de greu, copiii nu au ce mânca, nu au cu ce se îmbrăca. Statul îşi bate joc de veteranii care au luptat în 1992, de mine personal. Uneori mă gândesc că această atitudine poate e o răzbunare pentru că am luptat în `92.

— Ştim că a trebuit să bateţi pragurile mai multor instituţii până v-au acordat grad de invaliditate…

— Da, încă în 2002 am fost operat. Însă abia în 2012 mi-au acordat grad de invaliditate. Vă imaginaţi? Mie chiar îmi dau lacrimile, că mi-aţi amintit acum de asta. Peste zece ani de când ai devenit inapt de muncă să primeşti grad de invaliditate? Îmi tot ziceau să mă duc la Chişinău, de aici mi se spunea să merg înapoi la Căuşeni, şi tot aşa băteam drumurile, făcând cheful birocraţilor. Zece ani au încercat să facă în fel şi chip, doar să nu-mi plătească acea pensie.

— În aceşti şase ani, de când protestaţi, cum aţi supravieţuit, aţi lucrat?

— N-am lucrat, nu am avut cum lucra. Am acolo, în faţă, o cutie pentru donaţii. Cine poate mă ajută să am ceva bani pentru medicamente şi hrană.

— Dar cât reuşiţi să strângeţi din donaţii?

— Se întâmplă să fac pe săptămână trei lei, odată am cerut de la un om de pe aici zece lei ca să mănânc ceva. Pot să vă arăt cutia. E goală. Această cărămidă o pun deasupra ca să nu o ia vântul. Se întâmplă să mai treacă cineva pe drum şi să-mi dea zece lei de-o pâine. Cu asta trăiesc.

— Spuneaţi, într-o perioadă, că nu mai vreţi să fiţi cetăţean al R. Moldova…

— Spuneam, pentru că nici până acum nu înţeleg: cum e posibil ca statul să-ţi demoleze casa şi să nu-ţi dea alta în loc? Ce-ţi mai vine să faci, decât să renunţi la un asemenea stat?

— Atunci aţi protestat la Ambasada SUA…

— Da, am cerut azil politic.

Timp de șase ani, veteranul protestează împotriva guvernanților
Timp de șase ani, veteranul protestează împotriva guvernanților

— Ce v-au răspuns?

— Mi-au răspuns peste o lună şi jumătate că lor le trebuie cetăţeni tineri şi sănătoşi, iar eu sunt bătrân şi bolnav. Asta a fost în 2010. Şi atunci am trecut în faţa Guvernului, pe 9 septembrie.

— Ce vă lipseşte azi din casa pe care v-au demolat-o?

— M-am dezobişnuit de tot. Cum să-mi mai fie dor de lucrurile, de viaţa de atunci? Eu de mult nu am bucătărie, nici electricitate, stau cu lumânări de şase ani de zile. Şi nepoţica a crescut cu lumânări. Când am început protestul, în 2010, am depus o cerere la Primăria Chişinău să mi se dea lumină, o priză, o lampă măcar. Au refuzat. Atunci, iarna, eu şi soţia ne încălzeam de la lumânări. Nu aveam nici sobă atunci, nici plită, ne duceam la biserici şi ceream lumânări. Nu voiau să ne dea şi atunci ceream măcar bucăţi de lumânări, dar deseori tot ne refuzau. Spuneau că le topesc şi apoi le vând iar.

— Cu mâncarea cum vă descurcaţi?

— Atunci când protestam în faţa Guvernului, mai venea cineva şi ne aducea câte un borcan de borş şi, cum v-am spus, atunci ne donau bani şi cumpăram câte ceva de mâncare, acum e mai greu, mult mai greu. Şi lumea s-a obişnuit cu noi, iar cei mărinimoşi nu prea au bani, ca să ne dea şi nouă.

— Când faceţi focul iarna, nu vă sufocaţi din cauza fumului?

— Deschidem un pic uşa să iasă fumul. Dar primul an ne-am încălzit doar cu lumânări. Asta ştie toată poliţia, ei când veneau la schimb, din patru în patru ore, întâi intrau la noi, să vadă dacă suntem vii. Cum ne trezeam, aprindeam şase lumânări şi se încălzea repede. Era o colibă mică, ca o cuşcă de câine.

— Nu s-a apropiat niciun politician să vă întrebe de ce protestaţi?

— Toţi au trecut pe alături. Spuneau că problema mea nu ţine de atribuţiile lor. Ei nu vor să-mi rezolve problema. Cred că mai degrabă aşteaptă să mor. Se gândesc că poate voi muri, voi îngheţa, voi face ceva şi m-or duce la puşcărie, numai să nu-mi dea locuinţa care mi se cuvine după lege. Eu doar nu cer casă pentru că am luptat în `92, ci pentru că mi-a fost demolată ilegal.

— Credeţi că lucrurile la noi în ţară merg spre bine, că politicienii într-adevăr tind să se ţină de parcursul european pentru R. Moldova, sau doar mimează?

— Dacă ar fi vrut, eram de mult în UE, dar, din câte înţeleg eu, guvernaţii vor doar să smulgă bani de acolo. Cred că ei tind să se apropie mai mult de Rusia şi doar se folosesc de steagul Europei, îşi fac faţă şi profită de banii europeni. Păi ce, în Rusia au justiţie? E aşa cum a rămas de pe timpul comuniştilor, ei habar nu au de justiţie. Aşa şi ai noştri.

— Ce aţi făcut în ziua de 27 august 2016?

— Am ieşit la proteste, pentru că sunt împotriva actualei guvernări, deşi parcă se schimbă, tot face aceleaşi greşeli şi este cam aceeaşi. Oare putem să sărbătorim 25 de ani de independenţă, pe când, de fapt, sunt 25 de ani de genocid?

Pentru conformitate, A. C. şi T. B.