INTERVIU: „Dacă te opui, dacă rezişti, dacă ripostezi – şi duşmanii te respectă”

Interviu cu generalul-maior de poliţie Anton Gămurar, ex-comandant al Brigăzii cu destinaţie specială „Fulger”

— Dle general, cu ce vă ocupaţi în prezent, pe timp de pace în R. Moldova? De fapt, cu ce se ocupă un militar pe timp de pace?

— (Râde) Se pregăteşte de război. Militarii sunt conştienţi de faptul că trebuie să fie pregătiţi întotdeauna de evenimente mai dure. Aşa este viaţa lor. Ei sunt obişnuiţi să trăiască în stil spartan. Adevăraţii militari sunt luptători pe viaţă.

— În cazul militarilor din R. Moldova, credeţi că războiul din Ucraina ar fi un prilej de mobilizare interioară pentru ei?

— Cred că lucrurile ar trebui privite mai amplu. Când vorbim despre războiul din Ucraina, nu trebuie să uităm nici pentru o clipă de calităţile, capacităţile şi de strategiile lui Vladimir Putin. Dacă vă amintiţi, acesta a promis, încă în anul 2000, pe când era prim-ministru al Federaţiei Ruse, că, până în 2017, va restabili URSS, către cea de-a 100-a aniversare a revoluţiei bolşevice. Deşi realităţile sunt astăzi de altă natură, nu putem exclude ipoteza că, dacă unora ca şi Putin le-a intrat în cap ceva, atunci e cam complicat să-i opreşti din planurile lor, oricât de bizare sau periculoase ar fi acestea. Putin face parte dintr-o categorie de oameni mai specifici, cu o pregătire specială. Nu mai rupe el stele din cer, dar, cu duritatea sa, cu echipa pe care a reuşit să şi-o consolideze, a făcut mai multe schimbări în Rusia, social-politice, economice, dar şi pe arena internaţională. Chiar dacă Elţin nu a fost în stare, Putin a reuşit să readucă o bună parte din banii transferaţi peste hotare în ultimii ani ai URSS. Anume din aceste fonduri, readuse în Rusia, Putin a majorat salariile militarilor, ale angajaţilor din sfera Securităţii, ale celor din structurile de Interne. A mai majorat şi pensiile unor categorii de persoane. Astfel, el şi-a creat un cerc de oameni de încredere, pe care poate conta oricând.

— Credeţi că pe aceste categorii mizează atunci când promite restabilirea URSS?

— Pe o parte din ei. Pe cei care mai au influenţă şi care mai posedă mecanisme decizionale. Pe de altă parte, să nu uităm că, pentru Rusia, nu prea contează omul simplu sau ostaşul de rând. Cel de-al Doilea Război Mondial e un exemplu viu în acest sens. Forţele germane preţuiau fiecare ostaş, iar ruşii îi trimiteau fără ezitare la moarte. Citeam undeva că nemţii erau şocaţi de această iresponsabilitate a comandanţilor ruşi, care trimiteau mii de tineri la moarte sigură.

— Această idee bizară a preşedintelui Putin, de a restabili URSS-ul, ar putea provoca mai multe conflicte în zonele adiacente Federaţiei Ruse?

— Deja avem destule zone de conflict. Să nu uităm de războiul din Georgia. Dacă cineva crede că a fost o simplă aplicaţie militară, greşeşte. Acela a fost un război adevărat, planificat din timp. Îl acuzau pe Saakaşvili că a declanşat războiul. Fals. Saakaşvili a fost nevoit să intre în război. Şi evenimentele mai recente, acapararea Crimeii, intrarea armatelor ruse în Donbas sau Luhanck, fac parte din acelaşi scenariu rusesc, conceput din timp. Sau provocările iniţiate contra ţărilor baltice, avioanele care survolează spaţiul aerian al altor state nordice, submarinele ruseşti, toate fac parte din acelaşi scenariu. Chiar dacă spun că nu au militari în Ucraina, ei nu ar trebui crezuţi, deoarece există date şi martori care susţin că sute de victime sunt înhumate pe ascuns, iar rudelor acestora nu li se permite să spună niciun cuvânt despre aceste victime. Şi oamenii tac, deoarece securitatea rusă e dură, iar lumea încă nu a uitat de Stalin. În Rusia, mai multe probleme se rezolvă cu această bâtă: frica de Stalin. De altfel, tot prin frica inoculată ruşilor, Putin încearcă să-şi ridice autoritatea sau chiar să provoace compasiunea mulţimii. Pe de altă parte, Rusia încearcă să utilizeze poziţia ruşilor stabiliţi în republicile învecinate, cum ar fi, în prezent, Ucraina. Doar în ţările baltice nu le-a mers, deoarece acolo nivelul de trai este altul, iar acest fapt îi determină inclusiv pe cetăţenii de origine rusă să respecte ţara care i-a găzduit şi care le oferă condiţii mai bune de viaţă decât ţara lor de origine.

— Cum ne poate afecta pe noi acest scenariu?

— Prin Mariupol, prin regiunea Odesa, ruşii încearcă să ajungă la Dunăre, or, restabilirea URSS ar însemna ca ei să ajungă la Dunăre. Odesa nu-i apărată de pe mare şi nici din spate, adică dinspre Transnistria. Indirect, Chişinăul îi ajută în acest sens, permiţând ca, în sud, în special în zona găgăuză, să fie iniţiate diverse uniuni, asociaţii, care încearcă să distrugă din interior R. Moldova, raportând Moscovei despre aceste „eforturi” ale lor. Cel mai mare pericol, însă, vine de la faptul că în Transnistria este extrem de mult armament. Tot acolo sunt circa 13 mii de militari, în miliţia, securitatea şi armata transnistreană. În ultimii 2 ani, au venit încă 7 mii de militari ruşi, foarte bine pregătiţi. În această poveste ştiţi ce e mai interesant? Că ei nu au venit la Tiraspol prin Kiev, Odesa sau prin alte oraşe, ci prin Chişinău. Aceştia nu sunt mercenari, ci specialişti pregătiţi de război. De altfel, Putin anunţase că va consolida forţele care ar apăra ruşii din toată lumea. Pentru bani, aceştia se pot implica oriunde.

— Care-i cea mai grea amintire din războiul de la Nistru, război pe care R. Moldova l-a purtat cu Federaţia Rusă?

— De neuitat e ziua de 13 decembrie 1991, când a avut loc un dur atac transnistrean asupra Comisariatului de poliţie din Dubăsari. Brigada „Fulger”, pe care o conduceam, a intervenit. În urma luptelor, patru poliţişti moldoveni au fost ucişi. În martie 1992, situaţia a devenit mai încordată, iar Brigada cu destinaţie specială „Fulger” a trecut Nistrul şi a acordat ajutor Comisariatului de poliţie din Dubăsari, populaţiei din satele Cocieri şi Corjova. Despre război, nu pot fi amintiri mai grele sau mai uşoare. Pe parcursul războiului, m-am aflat mai mult în stânga Nistrului, pe traseele de acolo, prin zonele fierbinţi de acolo. Vreau să vă spun un lucru: dacă se intervenea atunci, dacă politicienii de la noi ar fi avut mai multă duritate, dacă ar fi fost adevăraţi patrioţi, dacă i-ar fi durut cu-adevărat sufletul pentru moldovenii din stânga Nistrului, or, din numărul total de populaţie de acolo, de circa 780 de mii, mai mult de jumătate, mai exact 420 de mii, erau moldoveni, atunci lucrurile ar fi evoluat altfel. Aşa, însă, noi i-am lăsat în voia sorţii şi mulţi dintre ei au fost omorâţi mişeleşte de către nişte venetici. I-au nimicit, pur şi simplu. Dacă i-am fi ajutat, dacă i-am fi susţinut, credeţi că veneticii şi-ar fi făcut mendrele acolo? Chiar dacă ar fi îndrăznit, ar fi existat altă ripostă. Ei au venit mai întâi cu pumnale în buzunare, cu cuţitele ascunse, după care au pus mâna pe arme, maltratând populaţia locală. Îmi amintesc, o ucraineancă dintr-un sat din stânga Nistrului îmi spunea, în ucraineană: „Fiilor, nu plecaţi, nu ne lăsaţi fără apărare, că, altfel, ne vor nimici cazacii”. Teroarea era groaznică. Îmi amintesc, la Dubăsari, mama unui coleg de-al nostru a fost strangulată la poarta gospodăriei sale, iar aşa-zişii cazaci s-au aciuat în casa ei. Ei trăiesc până în ziua de azi în acea casă. În realitate, cei despre care se zicea că sunt cazaci erau deţinuţi din penitenciarele ruseşti, eliberaţi din detenţie şi trimişi în Transnistria să terorizeze lumea.

— De altfel, şi acum Putin graţiază deţinuţii, trimiţându-i să lupte în Ucraina. Suntem la un pas de Ucraina. Ne-ar paşte şi pe noi acest pericol? Pericolul unui nou val de deţinuţi din Rusia ar putea afecta şi R. Moldova?

— Rusia are, pentru diferite situaţii, scenarii gândite din timp. Nu ar fi o problemă ca aceşti puşcăriaşi să ajungă şi la Chişinău. Cred că nu ar fi o problemă ca şi războiul să se extindă, deoarece ruşii au tancuri, elicoptere, au tot felul de arme, iar noi nu avem aproape nimic.

— Dar cum vi se par întrevederile, tot mai frecvente, ale autorităţilor de la Chişinău cu autoproclamatele autorităţi din stânga Nistrului?

— În viziunea mea, e un exemplu de infantilism politic. Totul se face de dragul politicii, şi nu în scopul soluţionării conflictului. În prezent, graţie autorităţilor de la Chişinău, autoproclamaţii lideri de la Tiraspol călătoresc prin Europa, sunt invitaţi foarte frecvent la Viena… Peste 20 de ani de întâlniri inutile. Acolo se schimbă conducerea, aici se schimbă guvernările, dar întâlnirile nu mai încetează, deşi par cu totul fără rost. Dacă suntem un stat independent, dacă a existat înţelegerea că pe fosta linie a frontului se instalează forţele pacificatoare, deşi ar fi trebuit stabilit un termen, iar, periodic, pacificatorii ar fi trebuit schimbaţi, fiind instalate, poate, alte structuri, bunăoară civile… În realitate, cine îmi poate răspunde astăzi de ce, după un război sângeros, după două decenii de probleme, noi, practic, am cedat tot ce cuceriserăm în acel război? Mă refer aici la terenurile ţăranilor din stânga Nistrului, la localităţile aflate în jurisdicţia Chişinăului, dar terorizate de separatişti, la şcolile cu studiere în limba română, unde învaţă adevăraţi martiri, la oamenii arestaţi fără de vină şi ţinuţi, fără dreptul la apărare, în temniţele de la Tiraspol… De altfel, forţele de acolo fac legea şi în localităţile din dreapta Nistrului, cum ar fi Chiţcani, Gâsca sau chiar Tighina, partea cea mai mare a oraşului fiind situată în dreapta Nistrului… Dacă ne considerăm stat, ar trebui să ne promovăm interesele, dar să nu admitem să vină cazacii şi să facă legea la noi acasă. Recent chiar au sechestrat două persoane dintr-un sat din dreapta Nistrului şi le-au dus la ei, de parcă noi nici nu am exista. Sau, chiar în centrul satului Varniţa, şi-au instalat un post de control. E curată provocare, iar provocările se fac pentru că Chişinăul permite acest lucru. În CUC, de exemplu, noi nu avem un cuvânt de spus. Să amintim aici şi despre omorul lui Vadim Pisari. Parcă acest tânăr nu traversa acel pod zi de zi, prin faţa lor? Toţi îl cunoşteau. De ce a trebuit să-l împuşte? Au vrut să demonstreze că ei sunt mari şi tari? Dar cine a permis ca podul de la Vadul lui Vodă să fie reîntors sub controlul lor? Hai că avem şi noi acolo câteva persoane, dar ce pot face ele? Practic, trecerea peste Nistru e controlată de ei.

— Aţi spus că autorităţile ar fi trebuit să fie mai dure. Cum anume?

— Trebuiau să respecte legile statului R. Moldova şi să nu ţină cont de legile unui stat banditesc. Nu înţeleg din ce considerente Chişinăul a făcut şi mai face sluj în faţa autorităţilor separatiste de la Tiraspol. Dacă nu pot altfel – să-i recunoască…

— Credeţi că negocierile, asupra cărora insistă şi instituţiile internaţionale, sunt inutile?

— Dar de ce nimeni nu-i cere Federaţiei Ruse îndeplinirea tuturor convenţiilor? De ce nu i se cere îndeplinirea tuturor prevederilor adoptate de ONU? De ce îşi permite să intervină oriunde le trece prin cap? Chiar la noi, separatiştii îşi instalează posturi de control până şi în satele din dreapta Nistrului, iar poliţiştii R. Moldova nu au dreptul să poarte nici cel puţin pistoale acolo. Cum să se apere?

— Regretaţi că aţi participat la acel război?

— Nu mai regret nimic. Eu ştiu una: împreună cu camarazii mei de arme am putut să le dăm riposta cuvenită. Să vă mai spun că, dacă te opui, dacă rezişti, dacă ripostezi, până la urmă, şi duşmanii te respectă. După război, mulţi ani mai târziu, când lucram la Situaţii Excepţionale, am avut nişte întâlniri cu ruşii împotriva cărora am luptat. Îmi amintesc, un general rus mi-a strâns mâna şi mi-a spus, în rusă, că are tot respectul pentru mine, deoarece luptam ca un ofiţer adevărat. Tot atunci, de la acel general, am aflat că, de la Chişinău, au existat mai multe scurgeri de informaţii în favoarea separatiştilor. El îmi spunea că deseori strategiile abia erau puse la cale, iar separatiştii aflau deja despre ele.

— Din cadrul Brigăzii de poliţie cu destinaţie specială „Fulger”, pe care aţi condus-o în timpul războiului, câte victime au fost?

— Am pierdut 33 de luptători din 482 de sergenţi, ofiţeri, câţi erau în Brigadă. Au fost foarte mulţi răniţi, care, după tratament, nu mai reveneau, fiind înlocuiţi cu alţii. De altfel, dacă Brigada ar fi fost completă, nu am fi avut atâtea victime. Într-o astfel de Brigadă, ar fi trebuit să fie încadrate 2500 de persoane. Dacă am fi fost atâţia, i-am fi învins, fără a mai privi în direcţia lor. Şi lipsa armamentului ne-a jucat festa. În total, la luptele pentru integritatea R. Moldova au participat peste 10 mii de oameni. Toţi şi-au riscat viaţa. În acel război, şi-au pierdut viaţa circa 300 de persoane. Aproximativ tot atâţia au rămas invalizi. Nu ştiu din vina cui am intrat atât de nepregătiţi în război. Astăzi nici nu mai vreau să mă gândesc la asta. Este cert, însă, că majoritatea celor care se aflau pe atunci la conducerea tânărului stat erau foşti lideri ai PCRM, foşti angajaţi ai serviciilor sovietice, care nu aveau cum fi mari patrioţi ai R. Moldova. Cum puteau cei care, până mai ieri, au fost comunişti, rupând cămaşa de pe ei, peste noapte să se transforme în patrioţii acestui neam?

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu