Principală  —  IMPORTANTE   —   Căsătoriile la 13 ani, copiii…

Căsătoriile la 13 ani, copiii romi din ultima bancă şi ruşinea de a merge la şcoală

Interviu cu Natalia Duminică, Coordonatoarea Naţională pentru Programul de Burse Universitare în Drept şi Ştiinţe Umaniste al Fondului de Educaţie pentru Romi

— Cu ce se ocupă Natalia Duminică?

— Sunt originară din satul Carabetovca, raionul Basarabeasca. M-am născut într-o familie mixtă – tatăl meu este rom, mama este non-romă. La 18 ani am mers la facultate. Am urmat, după liceu, Facultatea de Ştiinţe Economice, apoi am început să lucrez în domeniul drepturilor omului. Din 2011, activez în acest domeniu.

— Cum a fost să creşteţi într-o familie mixtă?

— Cred că persoanele care provin din familii mixte se confruntă deseori cu mai multe dificultăţi, atât în interiorul comunităţii, cât şi în afara acesteia. În interior, membrii comunităţii nu te acceptă în totalitate, dat fiind faptul că eşti „mixt”, iar în exterior, tu eşti la limita dintre romi şi non-romi. Totodată, persoanele din exterior te percep deseori ca rom şi, iarăşi, cazi sub acelaşi flux de stereotipuri şi prejudecăţi cu care se confruntă, de obicei, romii.

— Cum aţi reuşit să depăşiţi aceste prejudecăţi?

— Situaţia mea cred că a fost puţin diferită de cea a altor familii. Deşi provin dintr-o familie mixtă, satul în care m-am născut şi am locuit este unul în care doar familia noastră lărgită era de etnie romă. Aici e vorba despre patru familii maximum – familia noastră, familia fratelui şi a surorii tatălui şi familia buneilor. Deci, în interiorul familiei eu şi fratele meu nu eram percepuţi ca romi, iar în exterior ne confruntam cu acele stereotipuri şi prejudecăţi cu care se confruntă, de obicei, romii. Şi aici mă refer mai mult la educaţie. Fiind copil, atât din partea profesorilor, cât şi a colegilor, întâlneam anumite stereotipuri. Chiar şi acum îmi amintesc că, în clasa întâi (am mers direct la şcoală, nu am frecventat grădiniţa), eu eram copilul din ultima bancă. Dacă nu greşesc, până în clasa a treia am stat în ultima bancă. Ştiu foarte bine ce înseamnă a fi copilul din ultima bancă şi ştiu foarte bine care e atitudinea profesorilor atunci când stai în ultima bancă – una foarte distantă. De obicei, aşteptările profesorilor faţă de copiii romi sunt foarte joase. Eu am avut aceeaşi situaţie. Cum am trecut peste aceste atitudini? Scopul meu era să învăţ şi mama a fost cea care m-a susţinut întotdeauna şi m-a motivat, şi a făcut tot posibilul ca eu să merg la facultate. Ea a dorit ca eu şi fratele meu să avem studii superioare, deoarece ea a urmat doar un colegiu, tatăl meu la fel. Părinţii mei ştiu foarte bine ce înseamnă a avea acces la piaţa muncii atunci când eşti doar cu studii colegiale. Ideea de a merge mai departe la facultate demonstra că, uite, şi romii pot ceva. Cred că asta m-a motivat să trec peste toate barierele şi dificultăţile.

— Asta v-a motivat să alegeţi să lucraţi mai departe în domeniul drepturilor omului?

— Da, inclusiv. Ceea ce ţine de domeniul drepturilor omului e un capitol aparte. Pe parcursul a trei ani de facultate dorinţa mea era să plec din localitate, să plec undeva unde nimeni să nu ştie că sunt de etnie romă şi unde niciodată în viaţă să nu spun acest lucru, ca să nu suport iarăşi acel val de atitudine negativă faţă de mine. Fiind la facultate, profesorii şi colegii nu ştiau că sunt de etnie romă şi mai erau pe alocuri din partea profesorilor glume sau proverbe de genul „se îneacă ca ţiganul la mal”, sau alte proverbe cu referire la romi. Eu tăceam, nu spuneam nimic, pentru că nu voiam să intru în dezbateri cu profesorii. Ştiţi care este statutul profesorului la noi, în Moldova. Încercam să-mi ascund, într-un anume fel, etnia. Când am început să fac voluntariat, după facultate, la Centrul Naţional al Romilor, am întâlnit foarte multe persoane de etnie romă care fie sunt jurişti, fie avocaţi, medici, artişti, adică vin din foarte multe domenii. Cred că la momentul dat am încercat să identific nişte modele pentru mine, care să mă facă să vreau să lupt pentru drepturile omului şi să fac ceva în folosul comunităţii.

— Aţi observat o evoluţie între atitudinea care exista în copilăria dvs. faţă de romi şi cea care există acum?

— Cred că atitudinea faţă de romi poate fi descrisă în felul următor. Experienţa de a te naşte într-o familie mixtă şi comunitatea în care locuieşte familia ta sunt diferite faţă de experienţa şi comunitatea în care locuiesc persoanele de etnie romă care se nasc în localităţi dens populate de către romi. La noi, în R. Moldova, există doar o localitate compact populată de către romi şi, ca experienţă, este puţin diferită de viaţa romilor din alte ţări, de exemplu. Eu încerc să observ schimbarea atitudinii prin cifre, şi cifrele spun că atunci când eu eram mică doar 20% din copiii romi mergeau la şcoală, iar acum merg 80%. Deci, există o diferenţă. Iar dacă merg la şcoală, sunt fie mai puţine atitudini discriminatorii faţă de copii, fie profesorii deja îi încurajează să meargă la şcoală. Fără a avea la mână nişte date concrete, şi fiind vorba de o perioadă destul de lungă, cred totuşi că percepţiile, din păcate, nu prea s-au schimbat. Ba au rămas chiar aceleaşi. Dacă ar fi să privim în trecut şi să analizăm o perioadă mult mai mare, ca de exemplu 600 de ani de când romii locuiesc pe acest teritoriu – nu. Romii se confruntă cu aceleaşi atitudini negative, marginalizare, stereotipuri, prejudecăţi. Dar, asta e părerea mea pur subiectivă, ca persoană de etnie romă. Pe viitor, situaţia s-ar putea schimba, în cazul în care fiecare persoană ar încerca să fie mai tolerantă, şi aici mă refer la orice persoană, pe orice criteriu. Mă refer la atitudini discriminatorii nu doar faţă de romi, mă refer la persoanele LGBT, la persoanele cu dizabilităţi, la persoanele care trăiesc cu HIV. Ar trebui să încercăm să acceptăm lumea din jurul nostru. Asta este, după părerea mea, unica soluţie pentru a trăi într-o societate mai incluzivă.

— În opinia dvs., de ce există atitudini negative faţă de categoriile de persoane pe care le-aţi menţionat mai sus?

— Eu cred că intoleranţa aceasta faţă de anumite grupuri de oameni, inclusiv faţă de romi, vine din necunoaşterea acestor persoane. Asta este psihologia umană, nouă întotdeauna ne este frică de cel pe care nu-l cunoaştem şi-l ţinem la distanţă, suntem puţin mai reticenţi în dorinţa noastră de a cunoaşte acea persoană. Eu cred că necunoaşterea membrilor comunităţii rome face lumea să fie mai distantă, atunci când vine vorba de ei. Un alt motiv ar fi, poate, educaţia. Dacă deschidem curricula noastră şcolară, manualele, de la clasa întâi până la a unsprezecea, nu găsim niciun cuvânt despre etnia romă. Vorbesc şi despre cărţile de istorie, unde ar trebui să fie date cu privire la câţi romi au suferit în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Noi, când deschidem cartea, vedem doar numărul evreilor. Cu părere de rău, nu este menţionat numărul romilor, numărul persoanelor LGBT, persoanelor cu dizabilităţi care au avut de suferit. În cărţile de educaţie civică nu avem nimic despre minorităţile etnice, lingvistice şi religioase care locuiesc în R. Moldova. În general, noi nu avem nimic scris despre minorităţi, şi e vorba despre o pătrime din populaţia R. Moldova. Noi trăim într-un stat multietnic, lucru cu care autorităţile noastre se mândresc atunci când pleacă la nişte evenimente peste hotare, dar atunci când vine vorba despre cine sunt, ce fac aceste minorităţi, care e cultura lor, nimeni nu ştie nimic.

— Credeţi că statul se implică suficient pentru a îmbunătăţi situaţia minorităţilor?

— Nu. Avem o legislaţie foarte bună în multe domenii, inclusiv în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale. Dar, întrebarea este cum sunt implementate aceste politici publice. De obicei, cel mai răspândit argument pe care-l folosesc autorităţile e că nu sunt bani. Atunci, pentru ce mai sunt bani, dacă nu pentru o pătrime din populaţia ţării? Adică, pentru mine, asta e întrebarea. Unu la mână. Şi, doi la mână, pentru perioada 2016-2020 a fost aprobat cel de-al treilea plan de acţiuni pentru susţinerea populaţiei de etnie romă, dacă ar fi să ne referim la populaţia romă. Deci, deja de mai bine de zece ani, noi repetăm aceleaşi greşeli. Şi aici mă refer inclusiv la autorităţile noastre. Se adoptă un plan foarte frumos, cu o sută şi ceva de acţiuni, cu mulţi actori implicaţi şi persoane responsabile. Dar, când vine vorba de implementare, nu sunt bani. Atunci, organizaţiile internaţionale decid să finanţeze unele activităţi din plan, după care apare o altă problemă – cum au fost implementate aceste politici. Din păcate, ele arată foarte bine pe hârtie, dar nu sunt implementate în viaţa reală. Şi dacă întrebaţi de beneficiari, ei nu au idee că în R. Moldova sunt asemenea politici pentru ei. Autorităţile le elaborează şi le ţin pe rafturile ministerelor, nu merg prin localităţi să vorbească despre aceste acţiuni. Eu am fost foarte surprinsă anul trecut când am mers prin câteva localităţi şi am văzut că autorităţile publice locale nu au idee că există un plan de acţiuni pentru romi, lucru pe care ar trebui să-l cunoască.

— Cum vedeţi dvs. faptul că anumite categorii de persoane despre care aţi menţionat sunt folosite de către politicieni în campaniile electorale?

— Eu aş încerca să privesc această problemă în ansamblu şi să mă refer chiar la ţări ale Uniunii Europene. Aceasta nu se întâmplă doar în R. Moldova. Este o tactică folosită pe larg nu doar de politicienii noştri, ci şi de politicieni din alte state. În campania electorală, întotdeauna un politician trebuie să găsească un ţap ispăşitor. Cine e acesta? Cele mai vulnerabile grupuri de persoane.

— Revenind la R. Moldova, de unde credeţi că provin unele preconcepţii legate de romi?

— Şi eu mă întreb adesea de unde provin aceste atitudini şi aceste percepţii discriminatorii faţă de romi. Cred că se trag din trecut. În trecut, romii au fost sclavi în România. Din păcate, noi nu cunoaştem aceste date, şi eu am aflat recent despre asta. Se pune întrebarea: de ce au fost ei sclavi? Ideea de sclav era asociată cu cuvântul ţigan, în acea perioadă. Ei au ajuns sclavi din cauza faptului că reprezentau un grup de persoane diferit de majoritate – altă culoare a pielii, alt stil de viaţă, alt fel de a se îmbrăca, de a mânca şi de a fi, per general. În funcţie de statutul tău social, tu decizi ce să faci cu acel grup de persoane. Fie îl marginalizezi, fie îl excluzi. În acest sens, romii au ajuns a fi sclavi, şi pe o perioadă de mai bine de 100 de ani au fost sclavi pe teritoriul României. După abolirea sclaviei, situaţia lor nu s-a schimbat – ei au avut parte de aceleaşi atitudini din partea societăţii. Dacă ar fi să revin la întrebare, cred că atitudinile actuale sunt legate de necunoaştere. Un alt factor ar fi, că tot ziceam de politicieni, discursul de ură, pentru că da, în campaniile electorale, de multe ori, se foloseşte discursul de ură, şi acest discurs, de obicei, catalizează atitudinea negativă faţă de romi.

— Spuneam de educaţie. Cât de mulţi din copiii romi au acces la educaţie şi cât de mulţi vor să înveţe? Cât de accesibilă este educaţia pentru fete în comunităţile rome?

— Eu cred că, în momentul de faţă, copiii romi încă au bariere şi dificultăţi atunci când vor să meargă la şcoală, şi acesta nu este un mit, ci o realitate. Am dedus această realitate din experienţa pe care o am de jumătate de an, de când lucrez cu studenţii romi. Noi le oferim suport sub formă de burse. Însă, cu părere cu rău, avem foarte puţini studenţi care aplică la bursă. Aici apare întrebarea: de ce sunt atât de puţini studenţi, dacă sunt oportunităţi pentru ei? Răspunsul ar fi că nu sunt copii romi care să finalizeze studiile liceale şi apoi să meargă la o facultate. Numărul lor este foarte mic. Toate aceste cicluri de educaţie sunt interconectate, bineînţeles, şi dacă ar fi să vorbim de prima treaptă – de ce copiii romi nu merg la grădiniţă, atunci am spune că sunt o multitudine de factori, despre care putem discuta la infinit. Ar fi, pentru început, situaţia financiară. Cunoaştem foarte bine că rata de sărăcie în comunităţile de romi este foarte mare, iar pentru a merge la grădiniţă, e nevoie de acea sumă minimă de bani pentru alimente, materiale şcolare, îmbrăcăminte, încălţăminte. Mai sunt copiii care trebuie să meargă la grădiniţă într-o altă localitate. Dacă ar fi să vorbim despre atitudini şi percepţii ale educatorilor de la grădiniţă faţă de copiii romi, ele nu diferă de cele de la şcoală. Aşa cum copilul rom s-a dus la şcoală şi a nimerit în ultima bancă, tot aşa e şi la grădiniţă. De obicei, copiilor romi li se dedică mai puţin timp. În ceea ce priveşte copiii, ei nu se nasc cu atitudini rasiste sau discriminatorii, ei vin de acasă cu acestea. Şi dacă la noi populaţia are o atitudine negativă faţă de romi, se produce efectul domino, iar ca rezultat copilul rom nu mai vrea să meargă la grădiniţă, pentru că nimeni nu se joacă cu el. La etapa primară de educaţie sunt aceleaşi greutăţi şi bariere. Dacă ar fi să ne referim la fetele rome, apare un subiect considerat, de obicei, tabu în societatea romă, pe care mulţi reprezentanţi ai autorităţilor sau activişti încearcă să-l treacă cu vederea. Este vorba despre mariajul timpuriu şi sarcina timpurie. Cu părere de rău, în comunităţile de romi încă au loc căsătoriile timpurii, astfel încât au loc şi naşterile timpurii. Aici e vorba de vârsta de 13-14, până la 16 ani. În cazul în care doi copii s-au căsătorit, este o ruşine pentru ei de a merge ulterior la şcoală, mai ales pentru fete, deoarece odată săvârşită căsătoria, aranjată, să spunem, neoficială, fata trebuie să înveţe deja nişte roluri, pe care să le execute – cum să facă mâncare, cum să aibă grijă de copil, cum să-şi ajute mama. Dacă ar fi să comparăm băieţii cu fetele, de obicei, ei merg la şcoală încă un an, sau jumătate. Fetiţele, judecând după cazurile pe care le cunosc eu, lasă şcoala, nu vor să meargă mai departe.

— Sunt gata fetele să-şi asume asemenea responsabilităţi la o vârstă atât de fragedă?

— Sigur că nu. Eu consider că, până la 18 ani, copiii trebuie să se bucure de copilărie şi adolescenţă. Cu părere de rău, mariajul timpuriu mai este practicat în comunităţi, şi este o practică care încalcă drepturile copilului şi cu care eu încerc să lupt. Dacă ar fi să ne întoarcem în trecut, deseori, fetele erau violate de boieri şi, pentru a-şi proteja comunitatea şi fetele, părinţii aranjau nişte căsătorii între copiii lor. În acest sens, odată aranjate căsătoriile, fetele nu puteau fi atinse. Era o măsură pozitivă, dar, deşi nu mai este valabilă, aceasta s-a păstrat până în zilele noastre.

— Ce tradiţii pozitive din cultura romilor cunoaşteţi?

— Despre acest aspect mi-ar fi mai greu să vorbesc, deoarece m-am născut într-o familie mixtă, unde fie se respectă parţial tradiţiile, fie deloc. În cazul părinţilor mei, atunci când s-au căsătorit, au fost percepţii negative din ambele părţi, respectiv, din partea tatălui, părinţii i-au interzis să ne înveţe limba romani pe mine şi pe fratele meu, precum şi alte tradiţii, cum ar fi dansul sau cântecul. Nu ne-au explicat de ce, noi ştiam doar că nu se poate.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă