Vacanța țăranilor: „Ne odihnim muncind”
Odată, demult, conducerea colhozurilor i-a trimis pe oameni la casa de odihnă. Venise și rândul unei mătușe din satul Nădușita să se hodinească, însă o femeie care a muncit toată viața nu poate sta să nu facă nimic. Ajunsă la casa de odihnă, mătușa își căuta în permanență o ocupație: mătură ograda, udă florile, curăță cartofi. Mătușa nu putea sta fără lucru și nu înțelegea de ce o certau lucrătorii de la casa de odihnă că plivește, de exemplu, florile. Lucrătorii au prins a-i lămuri cu toții mătușii pentru ce a venit ea la casa de odihnă, dar mătușa nu putea pricepe cum se face că în viața ei, orișicui i-ar fi propus munca, toți o primeau, căci a muncit cum se cuvinte, din toată inima, iar aici…
– Te credem, mătușă, dar… mata ai venit încoace la odihnă. Vasăzică, trebuie să te odihnești!
– Maica Domnului, d-apoi ce făceam eu curățând cartofi?! Ce, adică, nu mă odihneam stând pe scăunaș?!
E un fragment din nuvela „Odihna” scrisă de Ion Druță, în 1953.
Au trecut ani, dar „nuvela timpurilor noastre” arată la fel – oamenii de la sate muncind din zori, convinși că munca înseamnă viață și tot munca înseamnă odihnă. De faptul cum sătenii își respectă această deviză ne-am convins la fața locului, în satul Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni.
Dubăsarii Vechi, situat la sud-est de orașul Criuleni, pe malul drept al Nistrului, se află la 35 km de orașul Criuleni și la 36 km de Chișinău. Cu o populație de peste șase mii de oameni, Dubăsarii Vechi este cel mai mare sat de pe malul Nistrului. Aici poți să te scalzi, să pescuiești, dar și să vizitezi unele elemente turistice: o stâncă mare deasupra apelor Nistrului, vărăriile (locul unde altădată se ardea piatra de var), rariști de păduri și toloaca satului.
Am ajuns la Dubăsării Vechi să vedem cum se odihnesc sătenii de aici în luna vacanțelor.
La intrare în sat, am întâlnit-o pe mătușa Olga. Cu o sacoșă într-o mână și cu două cutii goale în cealaltă mână, femeia ținea calea spre celălalt capăt al satului, unde îngrijește de o gospodărie.
„Tinerii sunt plecați peste hotare, iar eu cu mama lor de 71 de ani avem grijă de casă și grădină. Iată mă duc să culeg „pătlăgelele”, să umplu cutiile, pentru ca femeia cealaltă să le ducă la piață”, povestește mătușa Olga.
„Am 70 de ani, și nu m-am hodinit nicio zi”
Ne-a poftit să-i vedem bogăția. Ajunși la gospodărie, mătușa Olga ne-a făcut excursie prin grădină: sere cu legume, pomi fructiferi, harbuji ce stau cu fața la soare.
În seră – roșii de două soiuri, mășcate și intens nuanțate.
„Noi le-am semănat, noi am crescut răsadul, noi le-am sădit, noi le-am prășit, noi le culegem. Acum eu le culeg și cealaltă femeie de 71 de ani se duce la piață, la vânzare”, ne povestește mătușa.
Dincolo de roșii, se întind păstăile, vânăta, ardeii…
„Iată aici niște pătrunjel, olecuță de ceapă, vreo două floricele să fie frumos”.
„Păstările” (păstăi, n.r.), iată, înfloresc, sunt la a doua roadă. Uitați-vă ce „frumusață” (frumusețe, n.r.). Aici e muncă, oameni buni, e muncă.
De unde putere?, întreb cu uimire.
De la Dumnezeu putere.
Am întrebat-o cum se odihnește după atâta muncă. „Tot muncind”, vine răspunsul.
ZdG: Cum și când reușiți să vă odihniți?
Mătușa Olga: E, dap țăranul de la sat nu se mai odihnește. Nu se odihnește, că iaca de prășit, de crescut vreo două patlagele, de le vândut și de cumpărat lemne pentru iarnă. Se anunță o iarnă grea, muncim să ne putem încălzi, facem conserve să avem ce mânca. Nu știu cum o fi cu gazul, cu lumina. O să fie greu și la sat, și la oraș, măi băieți.
ZdG: Când ați fost ultima oară la un sanatoriu, la mare, la Nistru?
Mătușa Olga: Niciodată în viața mea. Am 70 de ani, și nu m-am hodinit nicio zi.
Are ceva mătușa Olga de nu se mai poate opri. Zice că o poartă mâinile, căutându-și singure de lucru.
„Țăranii se odihnesc muncind”
Așa cum satul are ieșire directă la Nistru, Dubăsarii Vechi e un sat agricol, serele cu legume și viile se întâlnesc aproape în fiecare gospodărie.
Alexei împreună cu soția se laudă cu nouă sere cu legume. Deja nu ne mai uimește nici „hodina acestuia”.
ZdG: Cum se odihnesc țăranii?
Alexei: Muncind. Toată lumea știe că așa ne hodinim. Avem nouă sere cu legume. Iată asta-i toată odihna noastră.
ZdG: Dvs vă ocupați de tot?
Alexei: Da, noi semănăm roșiile în ianuarie. Le creștem, le răsădim, le udăm, le culegem și tot noi le vindem. Eu și soția. Ni-i jale să le ducem la piață și să le dăm cu patru lei, dar trebuie lemne de iarnă. Suntem pensionari, cu 2000 de lei nu ieșim din iarnă.
ZdG: Dar la iarnă o să vă odihniți?
Alexei: Mai întâi trebuie să avem lemne pentru a intra în iarnă. Apoi aici serele trebuie descoperite, pământul trebuie arat, multe lucrări mai avem de făcut chiar dacă terminăm de cules roșiile. Ne odihnim în perioada ceea de Anul nou și Crăciun, dacă ninge. Dacă ninge, astupă tot și nu vedem câte avem de făcut – iată toată odihna noastră”.
„Din banii pentru sanatoriu, am mai construit o seră”
Întrebat când a fost ultima dată la mare sau la sanatoriu, Alexei spune că nu-și permite. Dacă lipsește două zile din seră și nu culege roșiile, legumele se înmoaie și nu mai sunt bune de vândut la piață.
La ieșire, bărbatul își amintește de o „pățanie”. Într-un an, una dintre fiice îi trimisese bani să meargă cu soția la sanatoriu. Găsise și unde anume să se odihnească, dar dimineața îl prinse cu alte planuri.
„Am venit aici în grădină și zic: ei, dap aici mai este loc pentru o seră. Și așa și am făcut, am mai construit o seră. Peste câteva zile mă telefonează fiica cu gândul că eu sunt la sanatoriu, dar eu munceam la seră. S-a supărat și nu a vorbit jumătate de an cu mine”, își amintește acum Alexei cu veselie.
„Facem conserve din vinete, roșii, ardei”
Pe Maria și Nina le-am întâlnit în centrul satului. Femeile își așteptau rândul să intre la medicul de familie.
ZdG: August e ultima lună de vară, considerată luna vacanțelor, luna destinată odihnei, cum vă odihniți dvs?
Nina: Cum? Prin jurul casei, cu animale, cu grădina. Noi nu ne ducem în vacanțe, în croazieră, mai mult pe loc stăm. Chiar deloc nu ne permitem.
Maria: Daʼ nu te hodinești la țară. Cum ieși din casă, trebuie să ai grijă de ogradă, de grădină, de păsări… Nu ai timp să te odihnești. Noi așa suntem deprinși cu munca.
ZdG: La mare, la sanatoriu, la teatru, la concert, la Nistru, nu mergeți?
Maria: La sanatoriu nu am fost deloc, dar la mare am fost când erau copiii mici.
Nina: Exact așa și eu, am fost la mare când copiii erau mici, dar acum, de când copiii sunt stabiliți peste hotare, am ajuns și în America, și în Canada. Datorită copiilor.
ZdG: Cum vă trece vara?
Nina: Iată ne pregătim de iarnă, mai facem borcane. Le luăm pe rând, mai întâi conservăm vinete, apoi roșii, apoi ardei. Ne mai mutăm din casa mare în casa mică. Casa mare consumă multă căldură. Vara eu stau acolo, că-i răcoare, iarna mă mut în hambar, ca să economisesc lumină, gaz.
Maria: Daʼ la Nistru deam nu ne mai ducem. Nu mai suntem tinere.
O altă localnică rupe și așază grămăjoară crengile dintr-un copac uscat, tăiat.
Și pentru că „o zi de vară hrănește un an”, femeia ne povestește că, de azi înainte, augustul o va tot găsi adunând crengi pentru foc.
„Tăiem copacii uscați și ne pregătim de iarnă. Azi am luat copacii uscați de la poartă. De mâine, mergem prin pădurici să căutăm uscături”, ne spune aceasta.
„M-aș odihni cu văcuțele pe toloacă”
Femeia are în grija sa șase vaci ale vecinilor și, când atingem subiectul odihnei, răspunde: „Cu văcuțele astea m-aș odihni pe toloacă dacă ar avea ce paște”.
Pe Victor l-am întâlnit pe câmp la ieșirea din sat. Prășea într-un lan de porumb, unde a mai cultivat și fasole. Este singurul om dintre cei abordați în Dubăsarii Vechi care a spus că reușește și să se odihnească: în zilele de lucru pe câmp, duminica – la Nistru.
ZdG: Bună ziua și Doamne ajută!
Victor: Bună ziua. Poftim la ajutor de doriți.
ZdG: Cum trece ziua? Ce faceți?
Victor: Daʼ cum, oleacă lucrăm, oleacă ne odihnim, oleacă ne scăldăm.
ZdG: Vă odihniți cu sapa în mână?
Victor: Da, aceasta tot e odihnă. Greutăți sunt multe în cap, dar apuci sapa de coadă și te relaxezi. Totuși, acela care a inventat munca fizică a fost mai deștept decât noi. S-a dovedit că mișcarea e viață. Cât e vreme bună, muncim în câmp.
ZdG: Cum vă odihniți în zilele de odihnă?
Victor: Ieri, duminică, am fost la scăldat. Din ecluza din deal de la stadion, am venit în vale și am înotat vreo 5 km. Pe unde m-a dus apa repede, pe unde mai încetișor, pe unde mai dai din mâini. Și frumos, și sănătos.
ZdG: Cum se mai odihnește lumea în sat?
Victor: Cândva, se adunau cu neamurile la Nistru, sărbătoreau, dar acum multă lume e plecată după bani, dar e și ocupată. Lumea la țară are de muncă, măi băieți.
***
„Cam la o săptămână, mătușa s-a trezit în zori, a udat florile, a măturat ograda, apoi s-a spălat și i-a declarat directorului că se duce acasă. Nu mai poate sta. I-i dor de sat, și apoi nepoții, uite, încep mâine-poimâine să umble la școală și n-au să-și poată aminti unde li-s cărțile. Afară de asta, nu mai poate dormi nopțile, că prea s-a odihnit – ea doarme bine numai când îi trudită”, își încheie Ion Druță nuvela.
