Curajul, în ochii cititorilor ZdG: „Prin ceea ce faceți, ne dați o lecție de curaj și rezistență”

La 29 iulie 2023 Ziarul de Gardă împlinește 19 ani. În această perioadă a fost nevoie de mult curaj pentru a face față tuturor greutăților. ZdG și-a propus să cunoască, prin intermediul cititorilor, istorii ale oamenilor care au dat dovadă de curaj. Astfel, prezentăm câteva dintre scrisorile venite pe adresa redacției.

Ștefan Onofrei din Durlești, în vârstă de aproape 90 de ani, a venit în vizită la redacția ZdG pentru a face o donație și a aduce o scrisoare despre curaj. În schimbul banilor, l-am rugat să ne vorbească despre viața sa, despre el, ca cititor al ziarului. Ștefan Onofrei a povestit că a lucrat 50 de ani felcer veterinar, iar acum se deplasează cu dificultate „din cauza unor plăci de metal implantate în picioare”. Bărbatul spune că este „un cititor și susținător din toată inima al ziarului” și că se „închină curajului, devotamentului, insistenței cu care colaboratorii ziarului activează pentru idealurile țării, pentru bine, adevăr și dreptate”.

„Curajul a învins durerea, frica și disperarea”

Cu ocazia împlinirii celor 19 ani de activitate a Ziarului de Gardă, Ștefan Onofrei a avut un mesaj de felicitare.

„Sunt emoționat și totodată fericit să mă aflu la redacția Ziarului de Gardă. Acest ziar eu cu mare simpatie îl citesc de mulți-mulți ani. Ziua de joi o aștept cu mare nerăbdare. Ziarul îl citesc în 2-3 zile, apoi iarăși aștept joia următoare. Citesc cu mare interes toate articolele și mi-e greu să zic care ar fi mai interesante. Din toată inima mea vă urez să trăiți mulți ani și acești ani să fie încununați de succese, bucurii, fericire, armonie în familii, viitor senin și la mai mult și la mai mare în misiunea dumneavoastră nobilă. Fie ca tot ce faceți să dea roadă bogată”, ne-a urat cititorul.

Pentru Ștefan Onofrei, curajul înseamnă să-ți depășești propriile frici.

„Curajul învinge frica și disperarea. Era anul 2008, aveam 75 de ani, dar încă activam în Serviciul Veterinar de Stat în municipiul Chișinău, în calitate de felcer. M-am pomenit cu mari dureri la ambele picioare și mai ales la genunchi. Am trecut la baston, iar specialiștii din domeniu mi-au prescris diclofenac sub diferite forme de administrare. Ameliorarea venea cu greu și nu stabilă, iar medicamentul avea acțiuni secundare asupra organelor vitale și mai ales asupra ficatului. Ajungând la Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie, medicii au constatat și recomandat protezarea ambilor genunchi. Din cauza vârstei, m-am pus pe gânduri și m-am întristat, mai ales că unele rude, prieteni, mă îndemnau să nu merg la operație. Regretata și incomparabila soție – Maria, Dumnezeu s-o ierte, zi și noapte mă liniștea, mă încuraja să merg la operație, să nu mă chinui. În 2010 a fost protezat genunchiul drept, iar în 2011 – cel stâng. Ambele operații le-a efectuat iscusitul medic chirurg – Nicolae Erhan, Dumnezeu să-i dea sănătate. Felul de încurajare al soției și al lui Nicolae Erhan m-au făcut ca la 77 de ani să merg la așa operație, după care am putut lăsa bastonul. M-am simțit născut a doua oară. Curajul a învins durerea, frica și disperarea”, ne-a scris Ștefan Onofrei.

„Trebuia să-i ajut și slavă Domnului că am reușit”

Liubovi Golub din satul Cinișeuți, raionul Rezina, a trimis o scrisoare în adresa redacției, în care relatează despre curajul pe care l-a avut socrul ei cu mai mulți ani în urmă, atunci când a salvat o familie de evrei.

„Istoria povestită de tatăl meu socru, Golub Tudor, s-a întâmplat în familia acestuia în timpul prigonirii evreilor din Moldova. În Ghidirim, sat aflat peste Nistru de Saharna Veche, raionul Rezina, trăiau mai mulți evrei. Pe atunci, ei fugeau, se ascundeau care și cum putea. Pe malul Nistrului, la Ghidirim, era o piatră foarte mare. Unor evrei li s-a propus să o împingă în Nistru și nu vor fi împușcați. Ei au înconjurat piatra și au forțat-o s-o miște, însă în acel moment au fost împușcați.

Pe atunci Nistrul era îngust și oamenii, mai ales cei tineri, înotau de la un mal la altul. Casa socrului era aproape de mal, în Saharna. Seara, după întâmplarea de la Ghidirim, cineva a bătut la poartă. Erau un bărbat și o femeie, uzi. Tremurau de frig și de spaimă. Au cerut adăpost. Au fost duși în casă, li s-au schimbat hainele, au fost hrăniți. Pe bărbat îl chema Leiba. A povestit ce s-a întâmplat, cum el și cu soția au trecut Nistrul și au ajuns la Saharna. Soția sa, nume al cărei nu l-am memorizat, nu putea vorbi de frică. El a rugat ca soția sa să rămână la socri până va hotărî ce vor face. Leiba pleca și venea noaptea ca să nu-l vadă nimeni. Așa au stat până s-a ameliorat situația.

Într-o bună zi Leiba a venit fără frică, și-a luat soția și au plecat la Chișinău. Socrilor mei le ziceau tată și mamă, iar prin anii 1957-1958, când soțul învăța la Tehnicumul de Construcții, deseori îl luau la ei. Veneau foarte des și la „părinții” din Saharna. Prin 1960 a decedat Leiba, apoi și soția acestuia.

La întrebarea mea dacă nu-i era frică, socrul, zâmbind, mi-a spus: „La așa ceva, pe timpul acela nu m-am gândit. Trebuia să-i ajut și slavă Domnului că am reușit”. Pe atunci era periculos să faci asemenea lucru. Trebuia să ai credință și curaj”, ne scrie Liubovi Golub.

„Scriu și plâng. Au trecut 78 de ani, dar nu pot uita”

Maria Cojocari-Chistruga ne-a scris despre tatăl ei, care în timpul foametei din 1947 a reușit să-și salveze familia. „Sunt una dintre cititoarele dumneavoastră, care aștept cu nerăbdare fiecare număr, îl citesc și recitesc cu deosebită plăcere! Prin ceea ce faceți Dumneavoastră, ne dați nouă o lecție de curaj și rezistență”, ne scrie cititoarea.

„Tragismul familiei mele a început la sfârșitul războiului, în toamna anului 1945, când l-au adus pe tata de pe front doi soldați, însoțiți de un împuternicit de la Sovietul Sătesc. Tata era contuzionat și fără piciorul stâng. S-a adunat tot satul. Pe noi, cinci copii, ne-au adus de pe imaș, de la păscutul oilor. Fratele mai mare, Victor, avea 13 ani, cel mai mic, Toderică – un an, iar eu (unica fată) – 7 ani. Îl văd și azi, foarte clar, îmbrăcat în haine dungate, murdare, de spital, foarte slab și galben, cu o punguță din stofă, din care scotea, cu mâinile uscate și tremurânde, câte o bucățică de zahăr (porția zilnică pentru ceaiul din spital) și ne dădea nouă, copiilor. Militarii ceia i-au spus mamei că-l poate refuza, că oricum e un invalid și mare treabă din el nu va fi… Mama nici nu a vrut să-i asculte. Copiii vor avea tată, asta era important. L-au descărcat.

Scriu și plâng. Au trecut 78 de ani, dar nu pot uita…

A mai trecut ceva timp și tata și-a revenit puțin. Își meșterise un picior de lemn dintr-o buturugă veche, pe care îl fixa la început de mijlocul corpului cu lăstari de răchită, iar mai târziu, și-a cusut niște curele din piele. ,,Îmbrăcarea” piciorului era un mare eveniment și noi, cei mici, îl urmăream cu gura căscată, dar eram fericiți că tata avea „picior”. A lăsat cârjele, trebăluia prin ogradă și avea grijă de cele șapte hectare de pământ. Cu pământul era complicat, lucrau toți: tata cum putea el, sărmana mamă, care la sfârșitul verii era și ea neagră ca țărâna, băieții mai mari, un frate de-al mamei și vecinii cu care ne ajutam reciproc la ,,clacă”. Viața curgea încetișor. Primăvara semănam, toamna strângeam roada: grâu, porumb, secară, ovăz pentru cai, nutreț pentru vite… Obligatoriu dădeam ,,postăvcile” (impozite pentru pământ, casă, vite) din roada care se obținea, plus lână, ouă, lapte. Bani nu erau.

Dar n-a fost să fie mult timp așa. Anul foametei, 1947, s-a dovedit a fi un an destul de secetos, roadă nu s-a făcut, iar ,,postăvcile” au crescut peste noapte considerabil, cică așa cerea conducerea de sus. Brusc, prin sat, aproape simultan, în mahalale au apărut mașini cu șefi din raion și ,,împuterniciți” din sat cu căruțe, care au ridicat toată roada sătenilor din case, șoproane, beciuri și poduri, măturând ultimele boabe…

Pe la amiază a tras și la poarta noastră o căruță, din care au coborât trei ,,nacealnici” vajnici, cu saci goi subsuoară. Noi mai aveam ceva în pod după ,,postăvcile” de bază și tata, când i-a văzut că se îndreaptă spre șopron, a înșfăcat aprig un topor mare, s-a așezat pe scară în gura podului și ne-a chemat pe noi toți în jurul lui. Era furios, nu l-am mai văzut în așa stare nici până, nici după asta. A ridicat sus toporul și a strigat:

— Veniți, veniți! Încercați să vă suiți în pod! Primului îi tai capul! Am luptat pe front pentru voi toți, m-am întors calic la copii și nevastă, nu-s de mare folos în familie, iar acum să-i las și flămânzi?! Vreți să luați pâinea din gura copiilor?! Hai, încercați! Vă tai!!!

N-a îndrăznit nimeni… Au plecat supărați, dar au avertizat că se vor întoarce cu miliția. Toată noaptea tata a săpat gropi în grajdul animalelor și a ascuns saci cu grâu. Dimineața următoare au venit milițienii, care au scotocit toate podurile, dar puțin ce au găsit. Să scoată animalele și să sape în grajd nu le-a venit în minte. Tata ne-a salvat… Cu puțina pâine ce ne-a rămas am supraviețuit noi, două nepoate orfane din partea rudelor tatălui, Dunea și Sașa, bunelul Ion și fratele mamei, Ștefan Rusu. Erau vremuri grele…

Așa a fost tata curajos și puternic – Ion Cojocari din satul Chetroșica Nouă, raionul Edineț”, a povestit în scrisoarea sa Maria Cojocari-Chistruga.

Continuare, în numărul următor