REPORTAJ Viaţa printre gloanţe

Este ora 6:00 dimineaţa. Încă dorm, când sunt sunat şi mi se spune că s-a declanşat alarma. Mă îmbrac într-un minut, iar în următorul sunt la destinaţie. Îmi pun uniforma neagră pe care mi-am dorit-o din copilărie. De trei ani deja, o port cu mândrie. Încalţ bocancii – mărimea 41, vesta anti-glonţ – mărimea 50 şi casca de protecţie. Lipesc cu bandă adezivă papucii, ca să se ţină legate şireturile. Repet acelaşi lucru şi cu vesta anti-glonţ.

Iau arma AKS 74U. Automatul Kalaşnicov este diferit de arma din lemn pe care o construiam cu tata pe când aveam vreo trei ani. Îmi prind la brâu geanta cu mască anti-gaz. Acum cântăresc 108 kg, dintre care 30 nu sunt ale mele.

Se apropie de mine un bărbat în uniformă. Îmi pune în palmă un singur glonte şi îmi spune că este decisiv. Şi glontele ăsta, de calibru 5×45mm, e diferit de gloanţele imaginare din copilărie, care mă „ucideau” ba pe mine – la poarta vecinului, ba pe camaradul de joacă – la poarta mea.

I. Gloanţele din stomac

Trebuie să păstrez arma şi glontele intacte până la sfârşit. Dacă nu – sunt eliminat. În acest moment, parcă simt zeci de gloanţe în stomac. Între timp, două maşini de intervenţii speciale sunt deja pregătite. Maşina blindată e pe drum. Alerg. Dacă rămân 50 de metri în spatele lor, sunt eliminat după trei avertismente. Nu ştiu unde merg. E un traseu necunoscut. Doar execut ordine.

Ajung la un pod. Aud împuşcături. Mă arunc la pământ şi merg târâş pe coate vreo 20 de metri. Simt coatele şi genunchii roşi de lespezile din piatră. Mă ridic. Mi se strigă să alerg în continuare. Nu mă dezmeticesc bine. Sunt nevoit să parcurg zeci de metri cu mers semi-aşezat. Nicicând nu mi-a plăcut să fac asta. Fac febră musculară şi nu pot îndoi sau dezdoi picioarele. Dacă rămân în urmă, mă ridic sau rămân nemişcat – sunt eliminat.

Ajung la o carieră de piatră. O maşină blindată este în faţa mea. De undeva, se aruncă o grenadă. Bubuitura mă asurzeşte preţ de câteva secunde. Anvelope zboară în aer la zeci de metri deasupra capului. Văd doar cum sunt aruncate grenade fumigene. Îmi fixez repede pe faţă masca anti-gaz. Unul dintre ai noştri are masca pusă, dar cade la pământ. Nu poate respira – e o problemă cu echipamentul. În câteva secunde este eliminat.

II. Încăpăţânarea de atunci şi cea de acum

Când aveam 7-8 ani, operaţiunile de salvare de la TVC-urile din şcoală, unde eram tot timpul poliţist, erau diferite de astea. Jocul de-a războiul este acum real – доигрался (n.r. din rusă: iată că am ajuns să trăiesc asta).

Acum trei ani, puteam rămâne la Facultatea de Matematică şi Informatică din Cahul, la doar 40 de km distanţă de satul Câşliţa-Prut, în care m-am născut. Dar nu… Trebuia să mă încăpăţânez. Să depun actele la Academia de Poliţie, să le retrag de la mate, să nu fiu admis aici, dintr-un verdict al comisiei medicale şi să fac un an de serviciu militar. Acum sunt în faţa unei ţinte cu un pistol Makarov în mână şi trei gloanţe. Ori ţintesc eu, ori mă elimină ei. Împuşc de trei ori şi nimeresc. Fug.

Escaladez un deal abrupt în 5 minute şi cad jos mort de oboseală. Trebuie să mă mişc încontinuu. Cu arma la cap, fac flotări.

Cobor, alerg, ajung la un râu. Aveam experienţa de a merge prin apă de la antrenamente, dar atunci era vara, lunile iulie-august. Şi era super tare după câţiva kilometri alergaţi să intri în apa caldă. Azi, sunt 10 grade Celsius. Prima dată merg prin apă în această perioadă a anului şi simt cum apa rece îmi străpunge muşchii. Mă mişc repede. Ies printre primii din apă, ca să am câteva minute rezervă de odihnă până apar ceilalţi. Întorc capul, văd un camarad rămas în spate.

„Ajută-l, ridică-te, ţine arma. Hai că o mai rămas puţin. Încă un avertisment. Număr până la zece: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8…”, se aude un ordin.

Mă uit. El rămâne nemişcat şi obosit în braţele altui camarad. Se face panică. Este chemat medicul. Instructorul aleargă, îl apucă, îl ridică în picioare. I se ia arma. Este scos din apă. Cade la pământ. Este ud leoarcă şi plin de noroi. Stă mai puţin de un minut. Văd cum este eliminat.

„Hai, hai. Pas alergător. Fuga, marş.”, se aude alt ordin. Aud tropăit, apoi mă trezesc aruncat în nisip. Acopăr ţeava armei cu dosul palmei.
Împuşcături. Explozie. Retragerea.

III. Un pas în faţă

Acum alerg prin pădure. Ajung la o pistă cu obstacole: tunel, foc şi sârmă ghimpată.

„Arma sus! Capul jos!”, răsună strigăte. Trec pe sub sârma ghimpată. Un glonte ajunge lângă capul meu, dar reacţionez la timp. Alerg. Aud sunetul maşinii blindate. Brusc, se opreşte. Este în zonă de pericol. Trebuie evacuată. Împreună cu alţi 35 de camarazi ne trezim că mişcăm cu viteza melcului o maşină de 13 tone vreo 30 de metri.

Nu reuşesc să-mi trag sufletul, când sunt atacat. Trei minute încontinuu se loveşte în mine. Reuşesc să disting doar trei feţe diferite. Încerc să lovesc şi eu la rându-mi. Forţele mă dau de gol. Mai bine mă apăr. După trei minute, sunt aruncat de pe teren.

Observ că unul dintre camarazi a fost lovit la ochi în timpul luptei corp la corp. Alţi doi îl ţin de mâini şi îl conduc la vreo 15 metri distanţă, spre ambulanţă. Medicul îi deschide ochii. Îl întreabă ce vede. Din spate se aud strigăte. Este chemat. „Lasă-l, nu este timp”, îi spun însoţitorii medicului. Îl înşfacă de subsuori şi merg spre direcţia de unde sunt chemaţi, în timp ce medicul zice că organele vitale şi parametrii vitali cardiaci se restabilesc în 15-20 de minute, după toate obstacolele prin care am trecut. 7-8 ore de odihnă sunt suficiente pentru restabilirea forţelor fizice.

Ni se spune să ne aliniem. Camaradul de alături a trecut de toate etapele. Trebuie doar să împuşte glontele. Ridică arma, apasă trăgaciul. Zero, nu merge, s-a blocat arma. Mai încearcă o dată. Nimic. Se aproprie de el doi. Verifică şi ei arma. Verifică glontele. Glontele şi arma sunt intacte. În ţeava armei nu a pătruns nici un obiect străin. Încearcă să mai tragă o dată. Nu merge. Între timp, eu devin nervos. El a reuşit să parcurgă tot traseul, dar poate fi eliminat dacă nu împuşcă acest glonte. Scoate cartuşul, încarcă. Apasă trăgaciul. Se aude un sunet stins. A împuşcat, totuşi.

Este rândul meu. Fac un pas în faţă. Mă prezint: agent superior Vadim Chiriţă – Pentru Fulger! Şi împuşc.

IV. Singurul gând

Ăsta a fost finalul testului „Bereta Neagră”, un test care a durat 6 ore cu pauze de 1-2 minute, în care nu mai simţeam nici buza ruptă, nici piciorul drept cu care începusem să şchiopătez. Singurul gând era că mai am doar câţiva metri şi gata. Da, aceste 6 ore au fost un examen pentru a ne demonstra că suntem pregătiţi fizic şi putem rezista oricăror obstacole.

Aceste antrenamente fac parte din rutina mea zilnică. Trebuie să fim prezenţi aici la ora 7:45 în fiecare dimineaţă. La ora 8 avem alinierea şi trasarea sarcinilor. Putem merge să reţinem infractori periculoşi, să eliberăm ostatici sau orice ne cere R. Moldova. Putem face practic totul pentru securitatea cetăţenilor. Totuşi, nu putem schimba mentalitatea oamenilor care nu respectă legea. Aceasta trebuie educată de la o vârstă fragedă.

Urmăresc cum alţi 35 de poliţişti primesc de la comandant o beretă nouă şi o insignă gravată cu numele brigăzii din care fac parte. Simbolul distinctiv este ataşat la beretă şi poate fi purtat doar de cei care au susţinut astăzi testul, fără remunerări salariale suplimentare. Sunt mândru că l-am susţinut din primul an de participare. Ceilalţi opt care au cedat, o vor face la anul.

V. Ce a rămas în urmă

Privesc în urmă. Au rămas trei ani în care am învăţat să mă apăr cu un cuţit, am împuşcat din tot felul de arme, m-am căţărat pe bare la înălţime, am mers pe sfori de 3 cm lăţime la vreo 5 metri distanţă de pământ, am alergat prin tufişuri, copaci şi prin apă, am învăţat să pun la pământ oameni de două ori mai grei decât mine şi sigur mai înalţi decât 1.80.

La început, pentru cele 335 de zile din an, 24 din 24 de ore gata de luptă, eram răsplătit cu 5 mii de lei. Acum am ajuns la 10 mii. Din august 2018, luptătorii „Fulger” sunt remuneraţi lunar cu până la 6 500 de lei pentru activităţi speciale de combatere a terorismului.

VI. Aceiaşi fiori

Stau în picioare, cu mâinile lipite de corp, capul ridicat sus, privirea înainte. Urechile – ciulite la discursul comandantului cu grad de comisar şef , Vasile Ivas: „Sunt mândru că colegii noştri au dat dovadă de acea rezistenţă, de acea pregătire fizică, pregătire psihologică ca să reziste la toate impedimentele pe care le-au trecut”. Mă gândesc că nu există o mândrie mai mare decât să fii comandantul acestei brigăzi. Încep să număr în minte cam câte grade mai am de la agent superior până la cel de chestor general.

Ce spune art. 11 din Legea cu privire la angajaţii cu statut special? Urmează agent principal, agent şef-adjunct, agent-şef, agent-şef principal, inspector, inspector superior, inspector principal, comisar, comisar principal, comisar şef, chestor, chestor-şef, chestor general. Nu mi-a rămas mult.

Îmi amintesc când locotenentul-colonel de poliţie Arcadie Savciuc, bărbatul care a luptat aici timp de 17 ani, ne spunea despre cel mai important examen la care participare vreodată – testul războiului din 1991, atunci când R. Moldova abia se născuse ca stat independent. Zeci de luptători şi-au dat viaţa pentru R. Moldova. Şi eu mi-aş da-o.

Răsună versurile imnului „Fulger” pe care obişnuiesc să-l ascult de cel puţin trei ori pe săptămână: „Slăvim pământul nostru/ Cu cinste îl păzim/ Şi în apărarea legii mereu venim/ Zi şi noapte bravi eroi/ Ca un fulger suntem noi/ Viaţa în luptă o vom da/ Când ne-o cere Patria”.

Am fiori pe piele. Aceiaşi fiori pe care i-am simţit atunci când am împuşcat prima dată dintr-un pistol Makarov sau din automatul Kalaşnicov acum patru ani, când făceam serviciul militar în Departamentul Trupelor de Carabinieri din subordinea Ministerului Afacerilor Interne (MAI).

Exact aceiaşi fiori când am trecut cu brio examenul de admitere în Brigada „Fulger” – unitatea de elită a MAI din R.Moldova. Fiorii pe care i-am avut când am sărit pentru prima dată cu paraşuta anul trecut de la o înălţime de 800 de metri. Şi, dacă stau să mă gândesc, când eram mic, nici nu ştiam că există Brigada Fulger, dar ştiu că mi-am dorit să ajung aici. Strâng în mâna dreaptă insigna gravată cu inscripţia „Fulger”.

VII. Ce este „Fulger”?

Brigada de poliţie cu destinaţie specială „Fulger” a fost fondată la 5 decembrie 1991. Prin statutul său, brigada are scopul să asigure legalitatea şi ordinea de drept pe întreg teritoriul R. Moldova şi să respingă diverse atacuri criminale, independent sau în cooperarea cu alte structuri din sistemul de apărare şi securitate naţională.

Legea 288, din 16 decembrie 2016, cu privire la funcționarul public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne spune că în cadrul Brigăzii „Fulger” poate fi angajată orice persoană, indiferent de rasă, naţionalitate, etnie, sex, religie sau origine socială, care întruneşte următoarele cerinţe: deţine cetăţenia R. Moldova; cunoaşte limba de stat, a atins vârsta de 18 ani, est apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei, conform deciziei Comisiei medicale a MAI; nu are antecedente penale; nu este membru al unui partid politic, al unei organizaţii social-politice sau al unei organizaţii interzise de lege. Timpul de muncă săptămânal este de 40 de ore.

Notă: Reportajul a fost construit din discuţiile jurnalistului cu angajatul Brigăzii „Fulger” Vadim Chiriţă, comandantul Brigăzii de poliţie cu destinaţie specială „Fulger”, Vasile Ivas, locotenentul-colonel de poliţie Arcadie Savciuc, medicul, ofiţerul de presă al Brigăzii „Fulger”, Natalia Cibotaru, şi observaţiile reporterului prezent pe teren pe parcursul celor şase ore de test.